O declaraţie politică a patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril, a provocat reacţii la Chişinău. La o întâlnire cu arhiereii Mitropoliei Moldovei el a spus că se va ruga „pentru ca orientarea politică a Moldovei să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”.
Analiştii politici de la Chişinău cred că la alegerile parlamentare din toamnă din Republica Moldova, Mitropolitul Moldovei, Vladimir, va fi cap de listă al Partidului Umanist preluat recent de fostul şef al securităţii, Valeriu Pasat.
Întâlnirea patriarhului Moscovei şi al Întregii Rusii, Kiril, cu mitropolitul Moldovei, Vladimir, şi cu arhiereii care îl slujesc pe acesta, a avut loc la mănăstirea Soloveţ, iar declaraţia buclucaşă a patriarhului a apărut într-un comunicat de presă al Patriarhiei.
În comunicat, patriarhul explică ce a avut în vedere când a spus că se va ruga „pentru ca orientarea politică a Moldovei să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”. „Uneori sunt întrebat: „de ce pun Moldova în rândul Sfintei Rusii, ori se ştie că moldovenii vorbesc o altă limbă decât slavonă?”. Şi eu răspund: Sfânta Rusie nu este o noţiune etnică, politică sau lingvistică, ci este o noţiune spirituală. Când ne rugăm împreună cu fraţii şi surorile noastre din Moldova, nu simţim nici o diferenţă – suntem un singur popor în faţa lui Dumnezeu", a explicat şeful Bisericii Ortodoxe Ruse.
În replică, analistul politic Anatol Ţăranu, fost ambasador al Republicii Moldova l-a Moscova, a menţionat că Kremlinul foloseşte biserica pentru a diviza societatea moldovenească de data aceasta pe criterii spirituale:
„Kiril recunoaşte că noi nu suntem popor slav. Limba moldovenească, cum o numeşte el, nu este de origine slavă. Ce înseamnă că datorită Rusiei o parte din moldoveni sunt în spaţiul spiritual rusesc? Reiese că Rusia iarăşi scindează poporul nostru deja după criteriul spiritual... Acest popor al nostru atât de nenorocit şi blestemat iarăşi este folosit ca monedă de schimb. Da lăsaţi-ne în pace! Noi cumva o să ne clarificăm singuri cărei spiritualităţi aparţinem şi cine suntem!”.
La 14 iunie curent, Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova a anunţat oficial că se implică în politică (http://mitropolia.md/main/show_article/2726) de partea fostului şef al Serviciului de Informaţii şi Securitate, Valeriu Pasat, care ulterior a preluat conducerea Partidului Umanist. El a anunţat că va candida la toamnă la funcţia de şef al statului. După ce a fost demis din funcţia de şef al securităţii, Pasat a plecat la Moscova unde a deţinut funcţia de consilier al preşedintelui gigantului energetic rus RAO „ES”, Anatolii Ciubais. Întors în Moldova, Pasat a pledat fără succes pentru introducerea obligatorie a disciplinei „Bazele Ortodoxiei” în şcoală, beneficiind în acest sens de tot sprijinul mitropolitului Moldovei, Vladimir. Ca să atragă preoţimea, Valeriu Pasat a procurat poliţe de asigurare medicală, în valoare de aproape 200 de dolari, fiecărui preot din cadrul Mitropoliei Moldovei.
Politicianul Oleg Cernei consideră că la întlnirea fruntaşilor Bisericii Ortodoxe din Moldova cu patriarhul Kiril, la mănăstirea Soloveţ, s-a trasat planul unei acţiuni de implicare a preoţilor Mitropoliei Moldovei în acţiuni electorale de partea lui Valeriu Pasat:
„Să nu credeţi că la acea întâlnire organizată cu preoţii de la Sfântul Sinod cu patriarhul nu s-a discutat şi despre implicarea preoţilor în „proiectul Pasat”. Am impresia că este o susţinere masivă a „proiectului Pasat” din partea Patriarhiei Ruse şi nu este exclus ca mitropolitul Moldovei, Vladimir, şi alte feţe bisericeşti să apară în viitoarea campanie electorală în lista Partidului Umanist".
Deputatul PL din Legislativul de la Chişinău, Gheorghe Brega, consideră că patriarhul Rusiei îl sprijină electoral pe Valeriu Pasat la indicaţia Kremlinului:
„Cum credeţi dumneavostră, patriarhul Kiril face ceea ce face chiar din proprie iniţiativă? Eu sunt convins că aceasta se face la indicaţia conducerii de vârf a Federaţiei Ruse. Ei au înţeles că pierd terenul”.
Pierd terenul şi au nevoie de o pistă prin care să influenţeze rapid schema politică din Republica Moldova. Conform ultimului sondaj IMAS, biserica se bucură de cea mai multă încredere din partea moldovenilor – 80 la sută. Politicienii şi societatea civilă i-au cerut în repetate rânduri mitropolitului Moldovei să nu implice biserica în politică pentru a nu o compromite. Înalt Prea Sfinţitul Vladimir a rămas, însă, surd la aceste apeluri.
“Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat şi puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ţie, Ioane,ţi-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viaţă în ziduri”. (Patriarhul Teoctist Arăpaşu)
Ioan Negruţiu s-a născut la 9Iulie 1915, în satul Cihei-Borşa-Bihor. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi în 1934 şi Facultatea de Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940-1942). A slujit ca preot la catedrala din Beiuş, din 1942 şi profesor la Liceul din Beiuş, până în 1948, când a fost arestat. După închisoare a fost directorul Seminarului Teologic Special din Curtea de Argeş (1971- 1976). A fost redactor şef la revista Mitropolia Banatului (1979-1981), iar din 1981 a devenit duhovnic al Mănăstirii Timişeni-Timişoara. (Protosinghel Ioanichie Bălan- Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 217).
Părintele Ioan Negruţiu a fost arestat în 1948 şi condamnat de Tribunalul din Cluj la 10 ani temniţă grea pentru “uneltire împotriva ordinii sociale”. A fost închis la Aiud, Canal-Peninsula, Jilava şi Gherla. Eliberat prima oară în 1958, dar cu domiciliu obligatoriu. Tribunalul Militar Bucureşti l-a rejudecat în 1958, condamnându-l la muncă silnică pe viaţă. A fost eliberat în 1964. (Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea Alba Iulia, 2004, p. 178).
Părintele Ioan a fost condamnat la închisoare, ca de altfel toţi ceilalţi preoţi sau mireni, doar pentru faptul că au ales să-L slujească şi să-L mărturisească pe Hristos.
Redăm un cuvânt al părintelui Ioan, despre celulele “devenite altare”:
“Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.
Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenia faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase, prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţii; prin învăţarea de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe perţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.
Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.” (idem, p. 241).
ION NISTOR, ISTORIC
“Proclamarea Unirii, constituie unul din cele mai mari,mai remarcabile şi mai fericite evenimente din întregtrecutul neamului nostru. Ferice de fraţii basarabeni care, din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neamşi ţară, au izbutit să împletească din nou legăturilefrăţeşti între Basarabia şi România”. (Ion Nistor)
Ion Nistor s-a născut în 4/17 August 1876, în comuna Vicovul de Sus-Bivolărie. Urmează şcoala primară 2 ani în sat şi 3 ani la Rădăuţi, cu predare în limba germană şi liceul german tot în Rădăuţi. Are preferinţe pentru limba germană şi istorie. Absolvă Facultatea de Filosofie a Universităţii Germane din Cernăuţi. Este ales preşedintelesocietăţii studenţeşti “Junimea”. Alături de alţi tineri universitari, scoate revista “Junimea literară”. Primul număr apare la 1 Ianuarie 1904, cu Iancu Nistor ca redactor şef. Tot în 1904, se căsătoreşte cu Virginia Pauliuc, fata preotului din Cârlibaba. La 5 Iulie 1905 i se naşte unicul moştenitor, fetiţa Oltea.În 1908 pleacă la Viena la doctorat, unde-şi elaborează tema: “Pretenţiile Moldovei asupra Pocuţiei., 182 de pagini în limba germană. La 22 Mai 1909, în cadru festiv şi solemn primeşte titlul de Doctor în Filosofie şi Litere. Urmează apoi cursurile de bizantinologie şi economie politică la Universitatea din Munhen. Întors în ţară îşi completează studiile la Iaşi şi Bucureşti cu celebrii profesori: Xenopol, Bogdan, Onciul şi Iorga. În 1911 îşi ia titlul de docent şi-şi iaugurează primul curs la Universitatea din Viena: “Locul românilor în istoria sud-est europeană”. Ocupă prin concurs catedra nou înfiinţată la Universitatea din Cernăuţi “Istoria Europei de sud-est., deschizându-şi cursul la 12 Octombrie 1912: “Importanţa istorică a românilor şi începutul organizării lor ca stat”, în germană. A participat toată elita culturală română din Cernăuţi în frunte cu mitropolitul Vladimir Repta. Evenimentul s-a transformat într-o manifestare naţionalăromână stârnind un larg ecou patriotic.
Elaborând “Istoria Bisericii din Bucovina” arată “legătura intrinsecă între naţionalism şi credinţa ortodoxă a neamului nostru”, dar şi mâhnirea asupra politicianismului, căci la “deputăţie se îndeasă de regulă oameni lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe politice şi cultură românească”. (Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina. Editura “Septentrion”, Rădăuţi, 2003, p. IX).
În 1913, a fost ales membru titular al Acadamiei Române. Desfăşoară o intensă activitate naţionalistă în vederea marii uniri, între 1914 şi 22 Noiembrie 1918. Are repetate întâlniri cu Iancu Flondor şi cu alţi membri ai Consiliului Naţional Român şi ai Guvernului, insistând spre o mai grabnică hotărâre a unirii Bucovinei cu România. S-a stabilit ziua Congresului bucovinenilor în 28 Noiembrie 1918. Iancu Flondor a citit moţiunea: “Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.
Venind la Bucureşti în fruntea delegaţiei aducătoare a Actului Unirii Bucovinei cu România, Iorga îi dedică un articol memorabil: “Unul dintre întregitorii Moldovei”, publicat în “Neamul Românesc”, în care consemnează întreita activitate a Marelui Tribunpentru Unire:
“Întâi el a dat, ca scriitor istoric şi ca profesor de gimnaziu, pe urmă şi de universitate, românismului din Bucovina o încredere în sine pe care străinii izbutiseră- s-o spunem limpede- a-I slăbi. Le-a spus, le-a dovedit- ca şi acelor străini însăşi- că dreptul cel vechi este al nostru, că nouă ni se datoreşte tot ce în acea provincie a fost organizare şi cultură în trecut şi că acestea sunt titluri cărora alte popoare nu le pot opune nimic.
Al doilea, pentru ca această conştiinţă să producă şi o luptă şi această luptă să capete adevăratul ei organ, el s-a ridicat împreună cu Puşcariu, pentru a curăţi atmosfera morală de otrava înăbuşitoare a onciulismului, deprins a pacta cu toţi duşmanii noştrii naţionali, numai să-şi atingă scopurile de partid. Şi această operă de renovare politică a educat pe cei mai autorizaţi dintre tineri care şi-au pus viaţa în joc pentru ca să dea întreaga Bucovină neamului lor.
În al treilea rând, Nistor, în deosebire de alţii, a îndreptat de la început, hotărât , spre noi, pe bucovineni, prea mult deprinşi a-şi căuta mântuirea la Viena. S-a pus în curent cu ştiinţa şi literatura noastră, a scos cu G. Tofan o revistă în legătură cu mişcarea naţionalistă de aci, apoi când a fost să se formeze pentru catedra universitară, s-a aşezat modest, la o vârstă acum matură, pe băncile Universităţii din Bucureşti. Iar, când a început războiul, membrul Academiei Române a trecut graniţa în Regat, arătând cât de mult crede în misiunea de întregire naţională, pe care acesta trebuie s-o îndeplinească.
Pentru aceste reale merite, aşa de mari, în ziua de Unire salutăm frăţeşte pe Iancu Nistor!” (Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. XIX).
În perioada interbelică îşi desfăşoară activitatea universitară la Cernăuţi. Devine rectorul Universităţii Cernăuţi între 1919-1939. După fuzionarea Partidului Democrat al Unirii, la 21 Ianuarie 1923, cu Partidului Naţional Liberal, Ion Nistor devine marea personalitate care va domina viaţa politică, socială, şi culturală a Bucovinei, ca istoric, deputat, senator, ministru. La începerea războiului este numit profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti. Venirea comuniştilor îi anulează titlul de academician şi cea de profesor onorific, închizându-l la Sighet între 5/6 Mai 1950 şi 8 Iulie 1955. Este scos din propria casă şi lăsat pe drumuri. Spiritul nu-l părăseşte şi scrie “Istoria Bucovinei”şi tratatul “Istoria României”, 2600 de pagini. Trece la Domnul la 11 Noiembrie 1962.
Cu regret fac remarca că pesteaceasta ilustră personalitate s-a aşternut o nemeritată uitare atât din partea celor care se considerăformatori de noi generaţii de intelectuali români cât si din partea celor ce ar trebuii sa vegheze la păstrarea nealterată a recunoaşterii valorii covârşitoare a elitei culturale româneşti în perioada interbelică.
ION ARBORE, GENERAL.
“În fiecare zi, generalul Arbore se ruga cumultă căldură, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodată nu l-am auzit văicărindu-se. Ca dreptul Iov, mulţumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla. (Atanasie Berzescu)
ION ARBOREs-a născut la 23 Februarie 1892, la Cucuteni-Iaşi (arhimilenara cultură pelasgă), în familia preotului Petre şi Elena Arbore (descendenţi ai marelui Spătar al lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore). Tatăl său, primind spre slujire biserica din Sarinasuf, în Tulcea, şi-a luat şi familia cu el. Ion a urmat cariera militară: Şcoala militară de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1909-1911); Şcoala Superioară de Război (1919- 1920). În 1939, a fost prefect de Putna, în 1941, a fost înaintat general de brigadă, iar în 1944, general de divizie. S-a remarcat la cucerirea Odesei şi la Cotul Donului, ca un militar iscusit. Generalul Corneliu Dragalina îl caracteriza astfel: “Fire optimistă, cu încredere în sine şi în trupele ce le comanda, pe care le-a îmbărbătat tot timpul în primele linii, generalul Arbore a arătat deosebit dinamism şi curaj în ultimul atac asupra Odesei şi a fost printre primii care au pătruns în oraş. La Cotul Donului era considerat “model de conştiinţă, zel şi devotament”. (Alexandru Duţu/ Florica Dobre/ Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Ed. Enciclop. 1999, p.27). După apogeul carierei militare, puterea atee îi rezervă drumul Calvarulu. Este arestat mai întâi în Aprilie 1946, apoi în Septembrie acelaş an, ca fost membru al guvernului Antonescu. A fost condamnat de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 27 din 6 Februarie 1948, la 10 ani temniţă grea şi degradare civică. Regimul comunist respecta astfel cu “sfinţenie” ordinele şi scenariul impus de armata roşie “eliberatoare”. În închisoare a ajuns în fruntea Elitei ofiţereşti înregimentată în fioroasa temniţă Aiud. Camaradul său de celulă din anul 1950, Atanasie Berzescu ne mărturiseşte : “Se ruga tot timpul în celulă. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduinţă şi dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din apropierea lui, ca pe nişte copii. Credea cu toată căldura în Dumnezeu. A murit la Jilava îngrijind bolnavii. A fost un om de o înaltă ţinută morală”.
Pe tot parcursul vieţii sale a fost un mare om de caracter. Nu s-a abătut nici o clipă de la linia creştină şi naţionalistă a neamului. Era fin, ordonat, punctual şi manierat.
În 1954, avea să-l întâlnească în Penitenciarul Văcăreşti Virgil Maxim, care ne relatează ultimile clipe ale martirului-general, de praznicul Crăciunului: “L-am cunoscut şi pe generalul Arbore, descendent din familia hatmanului Arbore. Acuzat de crimă de război, îşi ispăşea pedeapsa, deşi era grav bolnav, hipertensiv. Fusese adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi pus la dispoziţia Securităţii, în vederea şantajului, pentru obţinerea unor declaraţii compromiţătoare în schimbul tratamentului medical. Era un bărbat frumos, deşi anii de suferinţă îl marcaseră puternic, era de o înaltă ţinută şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoţilor ultimele lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară. Într-o Sâmbătă, foarte obosit s-a întins pe pat. După 10 minute în timp ce vorbea cu noi…capul i-a alunecat pe pernă. Am aprins o lumânare şi am plâns cu toţii. Dimineaţa auzind buşituri, am ieşit în curte mimând că mă duc la cişmea şi am văzut prin uşa întredeschisă, un miliţian care făcea serviciu de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă şi un topor…Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, decapitat în patru, cu creierii pe un colţ de masă, stâlciţi de lama toporului. Dumnezeu i-a făcut însă altă primire în <salonul Ospăţului Împărătesc>. (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ed. A II-a, Ed. Antim, 2002, p. 338).
Fostul preşedinte cubanez a acuzat administraţia Bush că l-a angajat pe Osama bin Laden să joace rolul unui "bau-bau", pentru ca poporul american să fie de acord cu politica dusă de George Bush.
"De fiecare dată când Bush a susţinut un mare discurs, stârnind teamă în jurul său, bin Laden apărea ameninţând oamenii cu o poveste despre ceea ce are de gând să facă. Bush nu a fost lipsit niciodată de sprijinul lui bin Laden. A fost un subordonat", a declarat Fidel Castro..
Mai mult, Castro susţine că documentele publicate de WikiLeaks (referitoate la războiul din Afganistan) "au dovedit în mod eficient că Osama bin Laden a fost un agent al CIA."
Comentariile lui Castro, publicate în cotidianul partidului comunist Granma, fac parte dintr-o serie de declaraţii provocatoare ale liderului revoluţionar de 84 de ani, care a revenit în atenţia publicului pentru a avertiza că planeta se află în pragul unui război nuclear.
El nu este nici prima nici singura persoană care aduce asemenea acuzaţii împotriva administraţiei Bush, scrie AOL News. Imediat după atacurile teroriste asupra turnurilor gemene, mai mulţi jurnalişti au sugerat că bin Laden a luptat alături de mujahedinii din Afganistan (n.r. - rebeli insurgenţi care s-au mobilizat împotriva sovieticilor în Afghanistan). În 1979, sovieticii au invadat Afganistan, iar SUA au susţinut şi antrenat în secret mujahedini, existând voci care susţin că bin Laden a fost antrenat de CIA.
„ - Nu veţi fi eroi aşa cum vă sunt principiile. Veţi fi nişte ticăloşi mascaţi, departe de orice virtute. Nu veţi muri decât atunci când vrem noi. Întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga, prin metodele noastre, să declaraţi numai ce vrem noi. Aceste declaraţii, smulse cu cleştele înroşit în foc, le vom păstra ca mărturii, ca acte de acuzare pentru Arhive, după care se va scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce veţi muri. Vom muri şi noi. Dar Istoria se va scrie pentru generaţiile viitoare după aceste documente. Astfel cercetătorii, istoricii, vor scrie cum vrem noi, nu cum este realitatea. Noi creăm istoria aşa cum ne place. Aşa cum ne convine. Proştii de azi care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre, aşa cum vrem noi. Tâmpii de mâine vor confirma aşa cum noi am imaginat-o, în dosarele ticluite de noi.
Avem experienţa Piteştiului şi a Gherlei pe care noi le-a imaginat, cu mult înainte de arestarea voastră şi a ieşit aşa cum am dorit. Ca la comandă şi fără retuşuri.
- Ce, îţi închipui că va ieşi altfel de cum dorim noi? Întreaga operaţiune Piteşti şi Gherla se va termina cu acest proces, pe care acum îl punem în scenă. Cu asta vom demonstra că toate atrocităţile petrecute la Piteşti şi Gherla au fost concepute de deţinuţii politic, care sunt în slujba americanilor pentru a compromite partidul comunist. Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistenţă anticomunistă din România şi nu se va mai auzi de ea. Dacă totuşi se va auzi, se va cunoaşte numai varianta ticluită de noi”.
Aceste bestialităţi auzite de către Mihai Timaru şi Octavian Voinea se află pe coperta cărţii intitulată ”Masacrarea studenţimii române”, scrisă de Octavian Voinea, supravieţuitor al reeducărilor infernale din penitenciarele Piteşti şi Gherla.
Dar tainic el spune rugăciunea inimii, neîntrerupt
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
În noaptea aceasta, din temniţă gândul ne zboară
Prin neaua Crăciunului dalb să colinde-amintirea.
Pe mucede paie părintele Gherasim trage să moară.
E grea răsuflarea, sleită privirea.
Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav
Ion şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.
Viaţa mai pâlpâia, ca o candelă ce se stinge în trupul schilav
Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.
Domnea-n încăpere o linişte grea.
Doar aripi de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.
Departe, copiii cântau un cântec de stea,
Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.
Târgu-Ocna, 1952
Constantin Aurel Dragodan s-a născut la 5 octombrie 1919 în Alexandria, judeţul Teleorman. Studiile liceale le-a făcut în Alexandria şi Turnu-Măgurele, iar în momentul arestării, era student al Facultăţii de Drept din Bucureşti.
A fost deţinut politic, condamnat în 1942 la 25 de ani muncă silnică pentru activitate interzisă în cadrul organizaţiei de tineret „Frăţia de Cruce”. Din lotul de trei persoane, împreună cu care a fost judecat, au mai făcut parte Cătuneanu Mircea şi Marinescu Nicolae, ambii din Constanţa, condamnaţi tot la 25 de ani muncă silnică. Cătuneanu Mircea a murit în 1949 la penitenciarul Aiud, izolat într-o celulă, fără asistenţă medicală, din cauza rănilor deschise care s-au infectat, răni provocate de lovituri de ciomag, aplicate cu sălbăticie de gardieni, pentru motivul că protestase verbal când a fost pălmuit un alt deţinut în timpul plimbării în cerc; iar Marinescu Nicolae a murit prin 1957, ca urmare a unei hemoragii, ce s-a declanşat dimineaţa, iar el a fost internat la infirmerie, numai noaptea târziu, cu toate insistenţele colegilor de celulă, care au bătut tot timpul în uşă, ca să sesizeze cazul.
În timpul lungii sale detenţii de 22 de ani, Constantin Aurel Dragodan a trecut prin numeroase închisori: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Alba-Iulia, Piteşti, Târgu-Ocna (unde a contribuit prin atitudinea lui demnă şi prin proteste vehemente, la eşuarea „reeducării” iniţiate de comunişti chiar în acest penitenciar-sanatoriu), Caransebeş etc. Din cauza atitudinii lui anticomuniste şi a poeziilor pe care le-a „gândit” (deoarece deţinuţii nu aveau voie să scrie şi să citească) şi care au circulat prin închisori, „bătute la perete” prin alfabetul Morse, a fost condamnat în 1959, în timp ce-şi executa prima pedeapsă, la alţi 25 de ani muncă silnică (de fapt până atunci fusese ţinut ilegal, ca toţi ceilalţi deţinuţi legionari, deoarece la 23 August 1944 toate pedepsele politice fuseseră amnistiate).
După eliberare (1964) şi-a luat licenţa în filologie şi a funcţionat, ca profesor de limbile franceză şi engleză, în oraşul Videle, judeţul Teleorman.
- Domnule Radu Golban, toată presa vorbeşte despre recent descoperita datorie a Germaniei de circa 18 miliarde de euro faţă de România. Acest fapt ne-a determinat să luăm legătura cu dumneavoastră în scopul clarificării chestiunii în speţă. Cititorii noştri se întreabă cine sunteţi dumneavoastră.
- Sunt la origine român, stabilit din 2003 în Elveţia. M-am născut la Timişoara în 1973 şi am emigrat cu familia în Germania în 1988. După terminarea liceului, am absolvit cursurile Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii „Albert-Ludwigs“ Freiburg, Germania, specializarea Politică ştiinţifică şi drept, promoţia 2000. Sunt absolvent al programului de Masterat în Studii Europene Avansate al Institutului European al Universităţii din Basel, Elveţia, promoţia 2002. În 2008 mi-am susţinut doctoratul în economie, domeniul integrare monetară, la Universitatea de Vest din Timişoara.
- Cum aţi ajuns la această surprinzătoare datorie a Germaniei?
- Pentru elaborarea cărţii „UEM – încotro?“ (publicată în acest an în cadrul unei prestigioase edituri din România), împreună cu doamna conf. univ. dr. Mihaela-Brînduşa Tufose, coautor al lucrării anterior menţionate, am analizat şi structurile de colaborare monetară din Europa din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Cu surprindere am sesizat existenţa unui model de colaborare monetară impus de Germania nazistă în Europa. Acest sistem bazat pe cliring şi cursuri de schimb fixe ne-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare şi un argument în cadrul tematicii cărţii; ulterior a devenit o provocare.
- Puteţi să ne explicaţi şi să precizaţi ce înseamnă un contract de cliring?
- Lipsa acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1935. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de compensaţie germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Deoarece Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii soldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin. La data de 7 septembrie 1944, datoria Germaniei faţă de România a ajuns la suma de 1,126 miliarde Reichsmark.
- Această datorie nu s-a prescris după război?
- Consider oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invoc articolul 28, paragraful 4, din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris, care prevede: Fără a prejudicia dispoziţiunile de mai sus, precum şi orice alte dispoziţiuni luate în favoarea României şi a cetăţenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunţă, în numele său şi în numele cetăţenilor săi, la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a cetăţenilor germani, pendinte la 8 mai 1945, cu excepţiunea pretenţiunilor rezultând din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. Această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele, toate pretenţiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamentele încheiate în cursul războiului, precum şi toate pretenţiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului. Aşa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris; mai menţionez că Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 304/30.08.1947 (publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 199/30 august 1947), care reia precizarea că România renunţă la orice pretenţii împotriva Germaniei, vizate fiind totalitatea angajamentelor ce decurg din relaţiile derulate în perioada 1 septembrie 1939-8 mai 1945. Doresc să precizez că, în cadrul conferinţei de la Londra, din anul 1953, când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia, Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alineatul 4 al Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate. Ambele acte normative exonerează Germania de plata despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. Conform jurisdicţiei germane, art. 5. alineatul 4 este legea de internalizare a Tratatului de Pace de la Paris în legislaţia germană. În concluzie, acest sold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de ştiut că această sumă nu reprezintă nicio despăgubire de război.
- Cum aţi ajuns la această imensă sumă de 18,8 miliarde euro?
- Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 66 de ani – din 1944 până în 2010; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la 18,88 miliarde euro. Walther Funk, ultimul preşedinte al Reichsbankului, a precizat înaintea încheierii războiului că problema datoriilor Germaniei o reprezintă soldurile dezechilibrate. Pentru consolidarea acestor datorii a propus oarecum internaţionalizarea acestora prin diferite bonduri la o dobândă de 4%. În concluzie, datoria Germaniei ar putea fi chiar mult mai mare.
- Ce şanse credeţi că are România de a recupera această datorie?
- România ar putea solicita punerea în funcţie a sistemului de rezolvare a disputelor prevăzut la Conferinţa de la Londra pentru cazuri similare sau ar putea iniţia un proces la Haga. Dar mai întâi de toate ar fi bine să ducă tratative directe cu Germania. Plecând de la ideea că, începând cu anii ‘70, mai multe ţări est-europene (chiar şi România) au cerut de la Germania, din păcate, doar despăgubiri, şi nu lămurirea soldurilor de cliring, şi că Germania a exercitat o presiune mare asupra lor, ar fi bine ca astăzi, tratativele să fie aduse în atenţia publicului. România nu are avea nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în aceste demersuri oficiale. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12% din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe. În urmă cu aproape două luni, am luat direct legătura cu doamna Ulla Jelpke, membru al Bundestagului, deoarece se ocupa în mod special de probleme legate de despăgubiri ale victimelor celui de al Doilea Război Mondial. În urma interpelării făcute de doamna Ulla Jelpke în Bundestag, a fost iniţiată la data de 20 august a.c. şi o anchetă parlamentară pe acest subiect, semnată în numele întregii fracţiuni chiar de şeful partidului, dr. Gregor Gysi. Răspunsul guvernului german se aşteaptă în timp de o lună.
