Articol exceptional al Profesorului Ilie Badescu: Rau peste rau. Razboiul pentru salvarea sufleteasca a poporului roman

Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.

Eminescu atribuie „lu­crului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu ros­turile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).

Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.

Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.

Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.

- articol aparut in revista Clipa, noiembrie 2010

Dr. Florin Matrescu despre Clubul de la Roma

- Denumirea sa nu are nimic comun cu oraşul Roma, Vaticanul sau Biserica catolică. Ovin Demaris a calificat preocupările acestei organizaţii secrete drept o”afacere murdară” (Dirty Business), în spatele său stau “Comitetul celor 300″ (“Clubul” fiind considerat ca unul din instrumentele de lucru cele mai puternice ale acestuia) “Black Nobility” (în acest sens, unii atribuie ideea “Clubului” reginei luliana a Olandei) , “Marshall Fund” (vom reveni asupra lui) şi clanul Rockefeller care a şi donat, dealtfel, “Clubului” terenul unde-şi are sediul general (Bellago, Italia).

- În fondarea sa în 1968, un rol major i se acordă lui Aurelio Peccei, cel mai vechi preşedinte al concernului Fiat (un multi-conglomerat gigantic, aflat în mâna Comitetului celor 300″), în care “Black Nobility” deţine cote importante din acţiuni şi profit (Ex. Agnellis şi alţii). Spre a-şi realiza “misiunea” Peccei a absolvit cursurile la “Tavistock Institute” (considerat “mama” institutelor de „spălat creierul” din lume, fondat cu sprijinul lordului Bertrand Russel, fratele lui Aldous Huxley, Kurt Levin şi Eric Trist), sub bagheta vestitului general maior John Rawlings Rees. Următorul pas în “finisarea” cunoştinţelor sale 1-a reprezentat “cartierul general al NATO” de unde Peccei a selecţionat oameni de primă mână; n-au lipsit, desigur, nici conexiunile cu celelalte organizaţii ale iluminaţilor, Bilderberg, Trilaterala etc.

Componenţa “Clubului” este identică cu a unui grup internaţional aparţinând “Establishment”-ului, cu membri din 25 de ţări, înglobând între 50 şi 100 de persoane. Ei sunt oameni de ştiinţă, educatori, economişti, industriaşi etc., cu funcţii în guverne naţionale, sau asimilaţi deja de “guvernul internaţional” (“international civil servants”), mulţi dintre ei fiind membri ai CFR şi ai familiei Rockefeller.

Obiectivele “Clubului din Roma” sunt de-a dreptul terifiante, între ele înscriindu-se:

- Unificarea lumii şi constituirea unui “Guvern Mondial” format dintr-o elită (n.a. – masonică) care va acţiona asupra unui număr de “10 regiuni administrative” (numite astfel în cadrul unui raport al clubului, datat din 1973) care se află în stare de “flux” (adică cu graniţe deplasabile, ceea ce are ca efect conflicte etnice şi războaie aducătoare de bani bancherilor internaţionali ce finanţează confruntările şi vând armamentul părţilor beligerante şi, în al doilea rând, contribuie substanţial la reducerea populaţiei; în sfârşit, introduce în capul oamenilor ideea că naţionalismul şi patriotismul sunt cauza tuturor relelor, inclusiv a războaielor, făcându-i tot mai apţi să renunţe la suveranitatea naţională şi să accepte „noua ordine” şi „guvernul mondial”, aducătoare de pace!), în 1973 se chemau “regate” (Kingsdoms), denumire ce ulterior a dispărut, revenindu-se la “regiuni”. In teribila lucrare a lui Gary Kah, este redată harta lumii cu cele 10 regiuni concepute de “Clubul de la Roma”, în cadrul cărora Rusia poartă numărul 5, având înglobate între noile ei fruntarii România şi toate celelalte ţări ex-socialiste satelite.

- Funcţionând ca gigantica socialist-iluministă “Think-Tank” şi beneficiind de activitatea unora dintre cei mai buni cercetători din lume, Clubul de la Roma îşi propune să realizeze o “conştiinţă globală” cu o “biserică unică” într-o “comunitate globală”, în care fiecare individ să-şi dea seama că: “unitatea de bază a cooperării umane şi a supravieţuirii s-a mutai de la nivel naţional la nivel global” (scrie “Comitetul executiv al Clubului la pag. 147 a lucrării sale, “Mankind at trie Turning Point” – “Omenirea la răscruce”-). Din aceeaşi sursă aflăm de asemenea, că ţelul final este “schimbarea fundamentală… în distribuirea averii şi venitului, deoarece distribuirea averii şi a venitului nu se va mai face pe baza liberului schimb, când producătorul îşi vinde munca şi produsele la preţul pieţii şi este plătit după cât valorează oferta lui pe piaţa liberă, „noua ordine mondială” prevede ca omul să fie sclavul total şi perpetuu al „guvernului mondial” care-i cere maximum de efort şi, în schimb, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl cazează, câtă vreme este producător, după care urmează euthanasia, (adică suprimarea lui blândă) (n.a. – dând “naţionalismul” în mâna aşa-ziselor partide extremiste, în realitate creaţii ale regimurilor comuniste repomădate şi socializate, la comanda “mondialiştilor, în sânul populaţiei apar repulsie şi reticenţă pentru aceste valori, acestea aruncându-o imediat, sau cândva, în braţele ”mondialiştilor”).

Cuviosul Paisie Aghioritul despre marturisirea impotriva rautatii eretice

Luând sceptrul stăpânirii gre­ceşti, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai nu­mea şi Conon, şi fiind de neam isaurean, a ridicat pri­go­nire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile lui Dumnezeu, din toate ca­se­le şi din locuinţele omeneşti să se lepede sfintele icoa­ne, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi tri­mi­tea în surghiun îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi uci­dea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfinţitul Gher­mano, patriarhul Constantinopolului, care se împo­tri­vea, a fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva rău­tăţii ereticeşti, se făceau mucenici, precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror pătimire s‑a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se nu­mea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constan­tin. Deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului, de ara­mă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip, împăratul şi pa­triarhul porunciseră să‑l dea jos. Deci, răii credincioşi pu­seseră o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spă­tar, iar poporul care se adunase acolo, bărbaţi şi femei, vă­zând aceea, s‑a pornit cu râvnă după dreapta credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat‑o jos, iar pe ostaş l‑a omorât.

Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste os­taşi înarmaţi cu săbii asupra poporului cel drep­tcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte bărbătească şi fe­meiască, bă­trâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul îl ştie, iar pe cei mai mari i‑au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iu­lian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Pe­tru şi Leontie. Pe aceştia, bătându‑i cu toiege fără de cru­ţa­re, i‑au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi în le­gă­turi şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia din­tr‑înşii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, în­tărindu‑se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chi­nuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lu­cru, a poruncit să le ardă fe­ţele cu fiare arse, apoi să‑i scoa­tă în uliţe şi să‑i ucidă. Astfel şi‑au sfârşit ei păti­mi­rea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din femeile cele slă­vi­te, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cin­sti­re a sfintelor icoane, iar trupurile lor le‑au aruncat în adân­cul mării.

Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chi­nuri, atunci a fost prinsă şi cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la dărâmarea scării îm­preună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai îna­inte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai, unde s‑a pus şi viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună îna­in­tea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cu­vine slava în veci. Amin” [102; 107‑108].

Arhitectura si tabloul religios. Formele moderne - rezultate din lucrul omului, cu dalta si ciocanul ratiunii, asupra creatiei lui Dumnezeu

Sorin Dumitrescu spunea la un moment dat că unirea bisericii nu poate avea loc decât prin icoană. Unirea nu poate fi decât vizuală, cuvintele putând fi așternute pe hârtie mult și bine (cum dealtfel s-a și făcut până acum din belșug). Ideea m-a impresionat, poate mai ales prin faptul că (deformație profesională) mi-e mult mai lesne să înțeleg problemele din sfera vizualului decât să disting între multele nuanțe ale cuvintelor și textelor, traduse dintr-o limbă în alta sau netraduse. Consider așadar că la această unire vizuală va participa fără îndoială și arhitectura prin tot ceea ce este ea capabilă a înfățișa iconic, atât prin forma spațiului interior, care este (cum tot maestrul spunea) icoană a Împărăției, cât și prin volumul ei exterior, care ordonează raiul, spațiul din proximitatea Împărăţiei.

Problema tabloului religios în pictură este prezentă și ardentă și în arhitectura clădirilor bisericilor. Ruptura din secolul XII nu a avut loc doar în pictură. Nu doar pictorii au fost cei care au avut inițiativa de a-și prezenta propria imagine despre divinitate, nu doar ei sunt cei care impun credinciosului punctul lor de observație și propria lor perspectivă. Este drept, la începutul renașterii italiene nu exista o clară distincție între pictor și arhitect. Ocupațiile nu aveau reprezentanți diferiți, mulți pictori erau arhitecți și reciproc. Ideile pictorilor despre perspectivă, despre reprezentarea a ceea ce teologii eretici le cereau nu au putut fi separate de cele ale arhitecților, tocmai din cauza aceasta. Separația avea loc, evident, ca mod și mediu de expresie, neputându-se ignora faptul că pictura era o reprezentare bidimensională, de la miniatură până la frescă, în care dominante erau forma și culoarea iar arhitectura reprezenta în trei dimensiuni, folosindu-se de spații și de volume, de materiale cu o anumită masă și – deloc neimportant – de un anumit preț, cu o capacitate diferită de impresionare a credinciosului, etc. Se poate spune fără a greși (prea tare) că în timp ce pictura era creuzetul noii arte – cea a tabloului religios – zona ei de impact cu credincioșii era arhitectura.

Acest mod de a vedea lucrurile a diseminat, cu părere de rău o spun, și la noi, în spațiul ortodox. Drumul deschis de occident spre modernitatea a toate acaparatoare a fost ale și de pictorii și arhitecții de la noi. Pentru a da exemple indubitabile, ma gândesc doar la Grigorescu, Tătărăscu, Mișu Pop ca pictori sau la Catedrala din Cluj (Arh. Pomponiu).

Arhitectura cu adevărat ortodoxă nu se poate face în cheie modernă. Găsim explicația la părintele Stăniloae, într-o notă la imensa carte a Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua: “Lumina aceasta [a Schimbării la Față] se arată că e dumnezeiască prin poziția ei centrală sau prin rolul ei de izvor față de lumina în care s-au arătat Moise și Ilie, fapt experiat de aceștia prin orientraea lor închinătoare spre Iisus ca centru. Vederea acestei transcendențe nu se înfăptuia prin lucrările naturale ale simțurilor, ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele. Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească exclusiv trupește de suprafața materială a lucrurilor, dând naștere patimilor care întunecă înțelegerea adâncimii spirituale a lor.”(Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua, Ed. IBMBOR, 2006, pg. 187)

Foarte scurt spus, folosind perspectiva, pictorii renaşterii nu au făcut altceva decât să înfățișeze o lume imaginată și să o livreze privitorului cu pretenția de a fi un crâmpei din lumea lui Dumnezeu. Icoana ne prezintă însăși lumea lui Dumnezeu, pentru că doar în ea are loc imprimarea simțurilor de către Duhul, după cum spunea parintele Stăniloae.

Mai există un tip de icoană care merită discutat aici, pentru că are un echivalent direct în arhitectură. Este vorba de o invenție a grecilor, icoana litografiată. Este o copie, imprimată (de obicei cu ajutorul calculatorului) și cașerată pe o bucată de lemn. Tehnica de reproducere este de multe ori atât de bună, încât este necesară o privire atentă pentru a-i realiza falsul. Este evident destul de mult de discutat pe marginea faptului că aducerea în fața privitorului are loc totuși, chiar dacă rugăciunea celui care a realizat nu mai există, pentru că nici cel care a pictat (exact acea imagine) nu a existat practic niciodată. Despre această imagine bidimensională nu vreau să insist aici, dar am de spus două vorbe despre echivalentul ei în arhitectură.

Tot la greci se construiesc biserici în forme bizantine, turnate din beton armat. Toate, ca niște imense sculpturi, ca niște imense figuri de ceară, turnate în forme care sunt de fapt variațiuni pe aceeași temă. Toate sunt cofraje mai mult sau mai puțin asemănătoare, în care este turnat același beton (sau beton de aceeași marcă). Forma în care betonul e turnat poate fi asemănată cu 'fișierul' din care sunt tipărite icoanele litografiate. Masa de beton rezultată devine asemenea icoanei tipărite de imprimantă, chiar dacă la rezoluţie ridicată și cu o calitate de invidiat. Finisajele – de asemenea naturale, din piatră sau cărămidă – sunt puse peste 'coaja' din beton pentru a da aparența de autentic, la fel cum icoanele tipărite sunt cașerate pe bucăți de lemn, chiar cu sipet, de nu-și mai poate da seama simplul turist care e autentică și care nu. La fel și cu arhitectura cofrajelor. Rezultatul este o clădire despre care poți fi convins că este bizantină, are toate atributele – forma, finisajele, lumina, fresca. Dar nu este, pentru că ea nu este decât o copie.

Relația dintre arhitectura pseudo-bizantină a zilelor noastre și cea autentic bizantină de acum o mie de ani (chiar și cu cea de acum 1500, cea pre-iconoclastă) este una mimetică; preluarea de forme se face prin neînțelegerea (și de aici cu ignorarea) conținutului lor, dar cu păstrarea unei imagini de ansamblu, considerată, pe considerente intelectuale ca fiind esențială pentru caracterizarea spațiului pe care-l adăpostesc ca fiind unul dedicat cultului creștin ortodox. Formele de sorginte occidentală, modernă, sunt alese în ziua de azi de către arhitecții de la noi pentru a compune edificii de cult ortodox, aceștia trăind astfel cu impresia că ei contribuie la, poate chiar reușesc, acordarea bisericii ortodoxe cu vremile de azi.

Aici, în acest scop, de multe ori declarat, al celor care recurg la limbajul modern pentru a compune arhitectura ortodoxă găsim alunecarea lor din dreapta credință. O clădire făcută cu forme moderne nu poate fi ortodoxă.

Formele moderne nu pot exprima ortodoxia. Ele sunt rezultatul dezvrajirii lumii, așa cum Habermas ne spune și Max Weber ne învață. Ele sunt rezultatul rațional al procesului de dezintegrare al imaginilor religioase ale lumii, proces prin care s-a născut cultura profană a Europei. Aceste forme, rezultate din dezintegrare, nu pot sluji acum în scopuri religioase pentru creștinii ortodocsi. Poate doar pentru occidentalii care s-au supus și au împlinit dezintegrarea pomenită. Formele moderne, indiferent că sunt rezultatul gândirii constructiviștilor ruși sau rezultatul fascismului italian, nu pot forma o biserică ortodoxă, pentru că ele sunt rezultate de fapt din lucrul omului, cu dalta și cu ciocanul rațiunii, asupra creației lui Dumnezeu.

Evident, aici sunt multe de spus și de gândit. În acești termeni se poate spune că în ziua de azi nu se mai pot defel construi biserici ortodoxe. Chiar dacă formele sunt cele din vechime, materialele și tehnologiile nu pot fi decât cele moderne. Știm că există – cel puțin la noi, în România (era să spun la noi, în comunitatea Europeană) – o vastă și stufoasă legislație în domeniul calității în construcții. Această legislație ne impune folosirea de materiale și tehnologii certificate. Dacă o cărămidă presată care să fie aproape identică cu cea din Bizanț s-ar mai găsi – chiar dacă costurile folosirii doar a acestei cărămizi și a mortarului de var ar fi prohibitive – nu mai găsim tehnologia de construire de atunci. Iar dacă totuși am afla-o certificarea ei nu există. Aici s-ar afla o temă pentru dreptcredincioșii din sistem – deschiderea de proceduri pentru crearea normelor și normativelor pentru execuția construirii de biserici din materiale și în tehnologie bizantină.

Trecând peste problema tehnologiei pierdute ne rămâne doar forma. Există soluții de racordare la proporțiile din vechime dintre plin și gol, dintre spații și volume chiar folosind tehnologia de azi.

Pe de altă parte, în arhitectura ortodoxă și-a făcut de ceva vreme (aproape 200 de ani) apariția unor forme care nu mai au nici legătura de aparență cu cele vechi, bizantine. Se construiesc biserici care nu mai amintesc decât simbolic de formele originare, cele din care sunt tocmite bisericile ortodoxe vechi.

În icoana răstignirii Hristos are pe cap aureola; în tabloul religios, cununa de spini.

Arhitect Nicolae TULBAN

Sursa: http://nictulban.blogspot.com/

" Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ". Hristos este singura iesire din lumea aceasta; toate celelalte nu sunt decat niste drumuri infundate

“Marele oras este centrul Fugii. Strazile sunt asemenea cu niste tevi in care au fost absorbiti oamenii; odata cu oamenii, in oras au fost tarati si cativa copaci. Acestia stau tematori pe marginea strazilor. Ei nu mai stiu drumul de intoarcere la tara si de aceea, incet, incearca sa creasca in jos, prin asfalt si, astfel, sa dispara.”

( Max Picard “Fuga de Dumnezeu”)

Eugene vedea cum in epoca in care traia totul se va sfarsi intr-o fundatura, in nebunie si in disolutie. Iata ce a scris intr-o zi :

Stim prea multe ca sa ne dam seama ca iarna este unicul anotimp, pentru ca este acum si intotdeauna.
Orasul, desi inevitabil, este totusi o masina de barbarizare; insa , dincolo de oras, ramane orbirea noastra. Era inevitabil ca pamantul sa fie asfaltat si omul sa se dezumanizeze, dar vai de aceia prin care vin aceste rele! Este chiar o ironie ca in zilele noastre nimeni nu mai crede in damnare, dar cu toate acestea toti privesc catre “viitor”. Deasemenea, este interesant de constatat ca imaginatia noastra s-a ingustat intr-o asemenea masura incit nu ne putem imagina ceva mai "groaznic" decit o "minunata lume noua" , sau " 1984" sau un " razboi nuclear". Probabil ca avem enorm de multe de invatat, pentru ca am uitat atit de multe...
O, minunata fundatura noua!”
Dincolo de fundatura lumii moderne, Eugene, vedea iadul si osanda vesnica. Insa, cu toata respingerea lumii, el era totusi parte din ea , inca prins in capcana deznadejdii ei insinuante. Insa iesirea ii fusese la indemana in tot acest timp. Cativa ani mai tarziu, dupa ce, in fine, o va fi recunoscut, va scrie: “Hristos este singura iesire din lumea aceasta; toate celelalte iesiri – extazul sexual, utopiile politice, independenta economica, etc. – nu sunt decat niste drumuri infundate pe care putrezesc lesurile nenumaratilor oameni care le-au incercat!”

- cules de Dan Fagarasanu

Cuviosul Paisie Aghioritul despre datoria marturisirii: Daca nu incep unii sa loveasca raul se va face mai mult rau

Există o mare zăpăceală. Lumea a ajuns ca o moară. Oamenii sunt ameţiţi… Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşaţi, ci să ştiţi unde ne aflăm, să fiţi cu Hristos, să trăiţi potrivit cu poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi înfrunta greutăţile. Lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta foarte mult este să intre înlăuntrul vostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce ne va aştepta, ca să luăm măsurile necesare şi să ne pregătim.

Fiecare dintre noi va da socoteală pentru ceea ce a făcut în aceşti ani grei, prin rugăciune, prin bunătate… Cel care împinge la rău pe altul, va da şi el socoteală la Dumnezeu pentru asta, dar şi cel de alături va da socoteală, pentru că a văzut pe acela că face rău aproapelui său şi nu a reacţionat… Lucrul cel mai înfricoşător este atunci când diavolul luptă împreună cu un om pervers… În continuare, Doamne fereşte, aceştia vor pricinui greutăţi, vor strâmba pe oameni, mănăstiri. Bisericii şi monahismului le vor face rău, deoarece îi vor împiedică în planurile lor. Situaţia de azi poate fi înfruntată numai duhovniceşte, iar nu lumeşte.

Strig şi eu, netrebnicul, de atâţia ani ! Situaţia este înfricoşătoare, ciudată. Nerozia a întrecut limitele. A venit lepădarea şi rămâne ca acum să vină fiul pierzării (antihrist). Totul va deveni un spital de nebuni… Numai că evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piaţă comună, un (n.n. singur) stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sioniştii (jidanii, masonii, Uniunea Europeană şi America) pregătesc pe cineva să fie Mesia…Va fi într-un fel ca un diavol întrupat, care se va prezenta poporului israelian ca Mesia şi va înşela lumea. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. Creştinii vor avea mare prigoană. Şi uită-te, oamenii nici nu înţeleg că trăim vremuri apocaliptice, că pecetluirea înaintează (prin actele cu cip sau cu cod de bare, prin implantul cu cip sau însemnarea codului de bare la om). Trăiesc că şi cum nu s-ar întâmplă nimic. De aceea spune Scriptura că “va căuta să înşele, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24,24). Cei care nu vor avea intenţie bună, care nu vor fi luminaţi se vor înşela în anii apostaziei.

A se interesa cineva acum şi a se nelinişti de situaţia în care se află naţiunea noastră este o mărturisire. Pentru că statul s-a pus rău cu legea dumnezeiască. Votează legi care sunt împotriva legii lui Dumnezeu.

Am auzit pe unii duhovnici: ”Voi să nu vă preocupaţi cu acestea!”. Dacă unii ca aceştia ar fi avut sfinţenie mare şi ar fi ajuns cu rugăciunea într-o astfel de stare încât să nu-i intereseze nimic, le-aş fi sărutat şi picioarele. Dar acum stau nepăsători pentru că vor să se pună bine cu toţi şi vor să se petreacă bine.

Acum suntem în război, război duhovnicesc. Trebuie să fiu în prima linie. Ce marxişti există, ce francmasoni, ce satanişti şi atâţia alţii… Iar acum, iată, cum mă lupt. Şi vezi că celălalt nu vorbeşte. Oare prin aceasta nu arată că merge să distrugă Biserica? ”Nu-i nimic”, spune el. Merge şi cu unul şi cu altul, numai să se aranjeze. Dar cum să se aranjeze? Dar pe unul ca acesta îl aranjează în cele din urmă, diavolul.

Nu-i interesează nimic! Nu au nimic înlăuntrul lor … nepăsare! Există un duh căldicel, deloc bărbătesc. Ne-am stricat cu desăvârşire! Cum ne mai rabdă Dumnezeu!

- Părinte, trebuie ca întodeauna să ne mărturisim “crezul” nostru ?

- Sunt momente când nu trebuie să vorbim şi momente când trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, că altfel vom fi răspunzători. În aceşti ani grei, fiecare dintre noi, trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut tot ce s-a putut. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din morminte. Aceia au suferit atâtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea ? … Iar noi să nu vorbim ? Este înfricoşător ! Am spus cuiva : „ De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm?”, îmi spune. „Miroase urât.” „Daca miroase, de ce nu vorbiţi ? Loviţi-l !”. Dar nu fac nimic şi-l lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat : „ Să spui : «Nu sunt de acord cu aceasta !»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate ?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia (mai marii noştri) vor face mai rău. Dar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gândi. Dar nici creştinii de azi nu sunt luptători. Primii creştini erau nuci tari. Schimbau toată lumea…. Dacă biserica nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioritii (călugării) iarăşi nu vorbesc (de frică, din laşitate), ca să nu le taie veniturile, atunci cine să vorbească ? Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune :”Cutare şi cutare, nu au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi”. Dacă nu încep unii să lovească răul, adică să mustre pe cei care smintesc pe credincioşi, se va face mai mult rău… Biserica nu este corabia lor cu care să facă plimbări, ci este corabia lui Hristos! Aceştia sunt de blamat. Singurul lucru care îi interesează este să aibă salariul mare, maşini de lux, să alerge la distracţii.

Am întrebat pe un duhovnic cu lucrare socială, cu o grămadă de fii duhovniceşti etc. :”Ce ştiţi de acel film hulitor” (este vorba de filmul Ultima ispită care a pricinuit mari proteste din partea credincioşilor şi a Bisericii Greciei, la care Cuviosul Paisie a ieşit din Sfântul Munte împreună cu alţi călugări şi a participat la mitingul de la Salonic). „Nu ştiu nimic”, mi-a răspuns. Nu ştia nimic şi se afla într-un oraş mare ! Unii ca aceştia adorm lumea! O lasă aşa, ca nu cumva să se întristeze, ci să se distreze. Nu cumva să spui că va fi război sau că se va face a Doua Venire, pentru care şi trebuie să ne pregătim, ca să nu se mâhnească oamenii… Astfel simt o bucurie falsă. Aceştia nu sunt creştini. Aţi înţeles ? Aceasta este nepăsare, este bucurie lumească. Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru o situaţie, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta… Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox. A gândi ortodox este uşor, însă a trăi ortodox cere osteneală.

Un om duhovnicesc, când este mişcat de mânie ca să se apere pe sine într-o problemă personală, suferă de pur egoism, este sub lucrarea diavolului… Nu se potriveşte să te cerţi pentru tine. Altceva e să reactionezi ca să aperi subiecte duhovniceşti seriose, subiecte legate de credinţa noastră, de Ortodoxie. Aceasta este datoria ta!

Din păcate unii „cunoscatori” înfaşă pe fiii lor duhovniceşti ca pe nişte prunci, chipurile, ca să nu-i mâhnească : „Aceasta nu vatăma. Nu-i nimic. E suficient să credeţi lăuntric.” Sau spun : „Nu vorbiţi despre subiectul acesta – despre buletine şi pecetluire – ca să nu se mâhnească oamenii.”… Mă mir cum de nu-şi fac probleme de conştiinţă, după toate aceste evenimente ce se întâmplă. De ce nu-şi pun măcar un semn de întrebare la tâlcuirile minţii lor ? Şi dacă-l ajută pe antihrist în pecetluire, cum de atrag şi alte suflete la pierzanie? (…)

Hula împotriva Duhului Sfânt este dispreţuirea celor sfinte. Acest dispreţ este hulă. (Unii ca aceştia) denaturează sau calcă, de pildă, un adevăr evenghelic…Nu respectă realitatea, adevărul, ci îl mototolesc întru cunoştiinţă, calcă în picioare un lucru sfânt. Şi lucrul aceste devine încet-încet o stare de fapt, o situaţie. Apoi se depărtează harul lui Dumnezeu şi omul primeşte înrâuriri demonice. Iar dacă nu se pocăieşte, în ce va spori, ferească Dumnezeu !

Deşi Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte clar în Apocalipsă despre pecetluire, unii nu înţeleg. Ce să le spui? Din păcate auzi o grămadă de neghiobii ale minţii unor “cunoscători” contemporani. Unul spune :”Eu voi primi buletinul cu 666 şi voi pune şi o cruce”. Altul: “Eu voi primi pecetea pe frunte şi îmi voi face şi o cruce pe ea”. Şi o grămadă de asemenea prostii. Ei cred ca se vor sfinţi în felul acesta, dar toate acestea sunt înşelări… Apa curata primeşte harul şi se face agheasmă, dar urină nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte sfinţire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră cu simbolul lui, nu se sfinţeşte, chiar dacă am pune şi o cruce.

Astăzi trăim în anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă aceasta. Încet-încet lucrurile înaintează. Toată această situaţie ce s-a înstăpânit ne arată aceasta. De aceea cu atât mai mult acum trebuie să ne sprijinim mai mult pe rugăciune şi să luptăm împotriva răului prin rugăciune. Singura soluţie aceasta este: Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făptura Sa, deşi nu suntem vrednici de milă.

fragmente extrase din volumul II: „Trezire duhovnicească”, seria Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cuvinte duhovnicesti”.

Din " Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ". Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”

La sfarsitul eseului sau, Eugene punea in discutie menirea curentelor religioase si intelectuale moderne: adica domnia Antihristului.El scria: “Daca “psihicul” este echivalat cu “spiritualul” cum gresit a stabilit omul modern, in totala sa ignorare a amandorora, atunci stiinta si pseudo-spiritualitatea se unesc iar adevarurile spirituale devin “fapte” stiintifice... Stiinta, cu noua si “superioara” ei cunoastere a lumii “spirituale”, va exercita asupra oamenilor o tiranie, nemaivazuta pina atunci ; va deveni stapanul absolut intr-o lume inchisa cu totul de realitatea care o transcende, iar orice atac va fi inutil deoarece insasi stiinta este aceea care poseda arma suprema – pe “Dumnezeu”... Eminenta cenusie din spatele acestei lucrari nu va fi alta decat a lui Satana, “vrajmasul”, “ cel ce maimutareste pe Dumnezeu”, care va domni asupra imparatiei sale desavarsite in persoana lui Antihrist...

Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”... Insusi Antihrist, personificarea fortelor “care se opun” lui Satan, va fi “ cel ce rezolva problemele ” veacului, cu un “raspuns la indemina” pentru toate problemele aparent grele si de nerezolvat; iar omenirea sedusa cu totul de “bunul simt”, si de egocentrism, cautand necontenit “lumina”, se va napusti de bunavoie catre cel care ii ofera unica “solutie”.