Homosexuali din toata Europa se unesc la Castelul Bran chiar de Florii, pentru “Mr Gay Europe 2011″. Fiesta homosexualilor se va desfasura in Romania intre 12 si 17 aprilie. In mai ne mai aduce si Soros o transa.

“România s-a oferit să găzduiască evenimentul “Mr. Gay Europe” 2010/2011, în perioada 12-17 aprilie 2011, în Braşov”, scrie Prin Brasov.com.
 
Într-un comunicat de presă, Organizaţia “Mr. Gay Europe” (MGE) susţine că „în frumoasa statiune de schi Braşov, vei experimenta ospitalitatea româneasca la cel mai înalt nivel”. „După cum ştiai deja Braşov este aproape de Bran, unde se află «castelul Contelui Dracula», iar din moment ce Marea Finală are loc dupa lăsarea întunericului, nu se ştie niciodată cine îşi va face apariţia în timpul serii…”, se spune în încheierea comunicatului MGE. “Finala” va avea loc chiar in noaptea de Florii. Si s-ar putea sa-si faca aparitia chiar Vlad Tepes, daca baietii de la Noua Dreapta uita. Desi, daca vine Vlad cu tepele s-ar putea sa le placa cavalerilor de Kurlandia…

“Mr. Gay Europe” va fi parte a unei conferinţe „Eu sunt! Tu?” – adresată homosexualilor din canalele Romaniei şi implementată de fundaţia Population Services International în România (PSI România), se mai spune în comunicatul MGE. Unii dintre fondatorii acestui program au fost: Fundatia SIDA Elton John, Fondul Global împotriva SIDA, tuberculozei şi malariei şi fundaţia PSI Romania.

Romania nu va scapa de pederasti asa usor ca in Basarabia, unde, cel putin pana acum, li s-a dat interzis la marsul homosexualilor de catre primarul  Dorin Chirtoaca. In luna mai, cu sprijinul nelipsitei Fundatii Soros, dar si a Consiliului Europei, Romania va fi invadata de un nou val de poponari, pentru “iluminarea lor”. Nu e foarte clar pe ce cai. Respectiv, citez din programul gaozarilor de la Accept, asociatia de trup si suflet a madamei Renate Weber:

Enlightenment 2 “Exploring formal education experiences of LGBTQ youth”
21-27 mai, Bucuresti, Romania
Termenul limita pentru depunerea aplicatiilor: 13 aprilie 2011 (miercuri)

In perioada 21-27 mai 2011, Asociatia ACCEPT, impreuna cu IGLYO (International Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender and Queer Youth and Student Organization), va organiza la Bucuresti seminarul – Enlightenment 2 “Exploring formal education experiences of LGBTQ youth”. Acest eveniment este finantat de catre Consiliul Europei prin Fundatia Europeana pentru Tineret, Fundatia De Trut Olanda si Fundatia Soros Romania.


Vezi mai jos programul euro-poponarilor de la “Mister Gay” in Romania:
AGENDA
Agenda for Mr. Gay Europe Delegates 2010/2011
Wednesday April 13 all the Delegates will be present at press conference in Bucharest and at a live TV show.
TUESDAY APRIL 12 – SUNDAY APRIL 17
TUESDAY
Arrival day for Delegates in the afternoon or evening. Check in at the hotel.
22.00 Bucharest by night!
WEDNESDAY
09.00 Breakfast
11.00 Bucharest sightseeing, bring your cameras – great photo opportunities!
12.30 Lunch
13.30 Rehearsals for the 3 show numbers in the finals
16.00 Press conference/TV show. (Most popular talk show in Romania!)
20.00 Dinner
21.00 Meet and greet/Talent show.
THURSDAY
08.00 Breakfast
09.00 Departure for Poiana Brasov.
12.00 Check-in at hotel and lunch
13.00 Rehearsals
17.00 Exploring beautiful Poiana Brasov. Bring your camera!
19.00 Preliminary Mr. Gay Swim Wear show (Not open to the public)
20.30 Dinner
21.30 Informal party mingling with conference participants
FRIDAY
08.00 Breakfast
09.00 Preliminary interviews with judges AND fashion photo session
12.00 Lunch
13.00 The Olympic Games of EU SUNT! TU? MGE Delegates take part.
19.00 Rehearsals
21.00 Dinner
22.00  Informal party MGE delegates and conference participants at hotel
SATURDAY
08.00 Breakfast
09.00 Departure for Dracula’s Castle in Bran Great photo opportunities!
12.30 Lunch
13.00 Dress rehearsals for the Grande Finale show
17.00 Free time
19.30 Make-up and other preparations for show + Dinner
22.00 Showtime!
23.30 The new Mr. Gay Europe 2010/2011 is announced and PARTY!
SUNDAY
11.00 Farewell reception
TBA Departure for Bucharest Airport
Subject to change.

Sursa: Roncea.ro

Luni, Jurnalul National va aduce o Editie de Colectie de exceptie – Avram Iancu

Luni, 4 aprilie, Jurnalul Naţional vă aduce o Ediţie de Colecţie de excepţie – Avram Iancu. Vă invităm să aflaţi istoria acestui mare erou, simbol al poporului român.


Veţi citi poveşti fascinante despre tot ceea ce a însemnat şi va însemna Avram Iancu pentru istoria neamului nostru. Iubitor de ţară şi de dreptate, Avram Iancu a rămas în inimile românilor, dar şi în cântece, poezii populare şi notiţele celor care l-au cunoscut, pe care le găsim în documente de arhivă. „Cea dintâiu datorie a noastră faţă de figura eroică şi tragică a lui Avram Iancu e să-l scoatem din negurile unei legende neclare şi naive pentru a fixa istoric ce a fost el în adevăr, care au fost intenţiile şi acţiunile sale, ce legături şi-a creat el în timpul când cărturarii – făcând obişnuita diplomaţie prin oraşe – el singur era, cu preţul vieţii sale, represintantul luptător cu armele, deşi pregătirea lui era aceia a unui advocat, pentru drepturile poporului său”, nota în revista Transilvania, în 1922, istoricul Nicolae Iorga. Vă invităm să aflaţi povestea lui Avram Iancu, presărată cu mărturii din vechime ale celor care l-au cunoscut şi au stat în preajma Eroului, Regelui ori Craiului Munţilor, cum îl numeau cu mândrie toţi românii.

Predica Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Sfantului Ioan Scararul

Iubiţi credincioşi,

Să înţelegem că alta este credinţa tare, deplină, şi alta este credinţa îndoielnică şi puţină. Prin credinţa dreaptă şi deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni şi să dobîndească fericirea vremelnică şi veşnică. Credinţa deplină sau desăvîrşită este credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită pe scurt în Simbolul Credinţei (Crezul). Această sfîntă şi dreaptă credinţă, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mîntuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să ştiţi, fraţii mei, că sînt multe feluri de credinţe pe pămînt care nu aduc mîntuirea sufletului, ci şi la piezare îl duc. Aşa sînt credinţele păgîne, credinţele strîmbe ale celor care cred în vrăji, în descîntece şi în fermecătorii, în visuri şi vedenii false şi alte multe feluri de credinţe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înşelaţi de ele. Numai credinţa cea deplină şi dreaptă pe care o mărturiseşte şi o propovăduieşte Biserica Ortodoxă este mîntui-toare fiind întemeiată pe Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie apostolică şi patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca şi Sfinţii Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credinţe la cele şapte Sinoade ecumenice şi la cele locale. Prin învăţăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mîntuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinţei Ortodoxe. Cînd pe Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu şi această învăţătură eu sînt dator s-o apăr chiar cu preţul vieţii mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvînt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios şi neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viaţa mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel nepreţuit al credinţei contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioşi şi eretici. Adevărurile dreptei credinţe au fost păstrate în totalitatea şi curăţia lor cu multe jertfe omeneşti şi cu mari valuri de sînge creştin".
Cînd milioane de oameni, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi filosofi din primele veacuri ale creştinismului şi-au dat viaţa pentru învăţătura creştină, pentru a ne lăsa moştenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creştinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumuseţea şi podoaba dreptei credinţe, avînd în ea adevărul. Toţi care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii nu vor avea parte de Hristos şi nu vor moşteni împreună cu sfinţii Lui cereasca împărăţie.

Credinţa deplină şi tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credinţa care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică şi nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfîntul Apostol Pavel zicînd: De aş avea darul proorociei şi orice ştiinţă şi de aş avea totă credinţa încît să pot muta şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să ştim, fraţilor, că dreapta noastră credinţă cea deplină şi tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică pînă la ultima noastră suflare. În această privinţă avem mii şi milioane de pilde lăsate nouă de Sfinţii lui Dumnezeu care L-au mărturisit şi, pentru dragostea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoşătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credinţa cea statornică a Sfinţilor lui Dumnezeu voi aduce cîteva exemple din viaţa Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mîntuirea lumii şi pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pămînt a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veşnice ale dreptei credinţe. El ne-a învăţat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat şi mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Hristos, Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi ni L-a trimis pe pămînt ca Mîngîietor şi Domn al vieţii. El a sfinţit pe fecioara Maria prin întruparea Sa şi ne-a încredinţat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu şi mamă, zicîndu-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credinţă plină de Duh şi de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintîi rugătoare pentru noi toţi înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil şi prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, cînd a spus: Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38).

Apel pentru apărarea demnităţii naţionale al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. Adoptarea legii minoritatilor si regionalizarii ar duce la instituirea autonomiei pe criterii etnice

Miercurea Ciuc, 2 apr /Agerpres/ – Adunarea generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) a făcut, sâmbătă, la Miercurea Ciuc, un apel pentru apărarea demnităţii naţionale şi a solicitat crearea unui curent în Parlamentul României care să împiedice votarea unor legi care duc la pierderea autorităţii statale.

Adunarea generală a forumului, la care au luat parte şi parlamentari, s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al Arhiepiscopului Covasnei şi Harghitei, Ioan, preşedinte de onoare al FCRCHM.

Arhiepiscopul Ioan a făcut apel către parlamentari şi societatea civilă pentru iniţierea unei acţiuni care să apere demnitatea naţională şi echilibrul naţional. Toţi cei prezenţi au fost de acord că apelul trebuie îndreptat şi către reprezentanţii UDMR, în condiţiile în care drepturile acordate de România minorităţilor respectă cele mai înalte standarde europene.

‘Astăzi am considerat de bine ca, în cadrul Forumului Civic al Românilor din Harghita, Covasna şi Mureş, să iniţiem o acţiune pentru apărarea demnităţii naţionale şi a unui echilibru naţional. Pentru că, în ultima vreme, în această parte de ţară s-au desfăşurat unele acţiuni care au adus o anumită atingere atât poporului român, cât şi demnităţii naţionale’, a afirmat înaltul ierarh.

În cadrul adunării s-a decis constituirea unui grup de acţiune pentru demnitatea naţională, la care sunt chemaţi să adere oameni politici, parlamentari, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi ai societăţii civile, care să militeze pentru stoparea degradării identităţii naţionale şi pentru realizarea unui echilibru în spaţiul public.

Cu această ocazie s-a exprimat îngrijorarea faţă de efectele unor acţiuni organizate cu prilejul Zilei maghiarilor de pretutindeni, dar şi faţă de consecinţele pe care le-ar avea adoptarea unor proiecte de legi în forma propusă de UDMR, precum proiectul legii statutului minorităţilor naţionale.

Preşedintele executiv al FCRHCM, Ioan Lăcătuşu, a susţinut că proiectele de legi ale statutului minorităţilor naţionale şi regionalizării, după adoptarea Legii Educaţiei, ar duce de facto la instituirea autonomiei pe criterii etnice.

‘Drepturile colective, principiul teritorialităţii, crearea unor organisme paralele cu cele ale statului nu fac parte din practica şi legislaţia europeană şi a adopta asemenea lucruri reprezintă greşeli de neiertat, cu consecinţe incalculabile pe termen lung care trec peste interesele partidelor. (…) Normalitate înseamnă convieţuire multietnică şi pluriconfesională şi nu enclavă etnică în inima României. Dacă inima României este bolnavă va fi bolnavă şi România’, a declarat Lăcătuşu citat de Agerpres

Sfantul Luca al Crimeei: Din cuvintele tale te vei osandi

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.

Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică - şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.

Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10). Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.

Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26).

Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele - în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).

Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi - iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22). Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?

Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor - de hoţi, adulteri, închinători la idoli - îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (l Cor. 6, 10). Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată cei spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (l Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16), adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.

Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.

Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.

A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri - însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire - iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.

Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.

Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.

Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.

La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea...” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.

Sursa: Agora Crestina

Parintele Arsenie Boca - o scurta talcuire a Psaltirii

Fiul răzvrătit al regelui a fost omorât într-o bătă­lie, deşi tatăl său a vrut să-1 cruţe, însă aşa se plă­teşte înaintea lui Dumnezeu răzvrătirea copiilor asupra părinţilor. David ajunge iarăşi rege. Pe drum, când acesta trecea Iordanul, îi iese înainte şi omul acela care-1 blestemase şi tare i s-a rugat de iertare, ca să nu-1 omoare pentru greşeala aceea. Iată cum, pentru răbdarea de atunci a regelui, a întors Dum­nezeu şi pe cel ce 1-a amărât, ca să-şi ceară iertate, cunoscându-şi greşeala. Iar în locul copilului care-i murise, i-a dat pe Solomon, cel mai înţelept dintre fiii Răsăritului (III Regi 2,35).

Calea prin care 1-a învăţat şi 1-a curăţit Dumne­zeu pe David, regele-prooroc, ne-a lăsat-o scrisă. E Psaltirea. Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoş­tinţa cea din păţanie, sau învăţămintele din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. Toc­mai ajunsese cu scrisul la psalmul 31. În el vedem ascunse învăţămintele care le-a trăit mai întâi el, de îndată după săvârşirea celor două fărădelegi. Cu cele descrise până aici, înţelegerea psalmului e mult ajutată. Totuşi o tâlcuire pe scurt nu strică.

1. Ferice de acela căruia i s-au lăsat fărădelegile şi ale cărui păcate i s-au acoperit.

2. Ferice de omul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul şi în sufletul căruia nu se află vicleşug.

Psalmul acesta 1-a scris după ispăşirea fărădele­gii, când iarăşi avea în suflet starea de fericire, de pe urma împăcării cu Dumnezeu. De aceea începe feri­cind pe omul căruia i-a iertat Dumnezeu păcatul.

Totuşi, învăţătura din vremea ispăşirii (din neca­zuri) e de aşa fel, încât şi în vremea de fericire a sufletului nu poţi uita amărăciunile, cu care te-a în­văţat Dumnezeu minte. Şi, ca aducere aminte, înşi­ră stările sufleteşti chinuitoare prin care trece omul, câtă vreme nu vrea să-şi mărturisească greşelile.

3. Câtă vreme am păstrat tăcere, mi se mistuiau oasele şi suspinele nu-mi mai conteneau.

4. Că zi şi noapte mă apăsa mâna Ta şi seca vlaga mea, ca de arşiţa verii.

După o vreme, când durerea de pe urma păcate­lor se face nesuferită, îi trimite Dumnezeu duhovnic, mijlocitor, în faţa căruia:

5. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o.

6. Zis-am: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea!” Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu.

Aici e bine să luăm aminte însăşi mărturia proo­rocului David, precum că îndată după mărturisire, Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, totuşi ispăşi­rea o faci, şi de multe ori înduri încercări ani de zile în şir. Să fim înţeleşi: ispăşirea nu-i pedeapsă, ci şcoală, lumină la minte şi milă de la Dumnezeu. Că are suferinţe? De n-ar avea, n-am învăţa nimic. Pre­cum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii, iar din odihnă încă n-a ieşit ceva de folos.

Iată apoi învăţătura pe care o dă proorocul şi pentru ispitele din vremea ispăşirii, cât şi pentru credinţa în Dumnezeu, care ţine cumpătul omului.

7. De aceea, toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi.

8. Tu eşti limanul meu şi Tu mă izbăveşti la vreme de necaz; Tu faci să-mi răsune împrejur cân­tări de mântuire şi-mi zici:

9. „Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi, sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta”.

Şi iarăşi dă sfaturi la cei ce nu prea pricep rostul întăririi sufleteşti în vremea ispăşirii, zicând:

10. Nu fiţi fără minte, cum e calul şi catârul, pe care-i sileşti la supunere cu frâu şi cu zăbală.

11. Multe sunt bătăile care-1 ajung pe păcătos. Iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina.

Psalmul sfârşeşte cu strigarea de bucurie, ca a unui izbăvit de Dumnezeu şi iarăşi făcut drept.

12. Bucuraţi-vă întru Domnul şi vă veseliţi, drep­ţilor! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi la inimă.

Iar în Psalmul 33, bucuria, cunoştinţa şi sfatul iarăşi se prind în horă:

1. Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; lauda Lui va fi pururi în gura mea.

2. Întru Domnul se va lăuda sufletul meu; audă cei blânzi şi să se veselească!

3. Slăviţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm nu­mele Lui împreună.

4. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile m-a izbăvit.

5. Apropiaţi-vă de Domnul şi vă veţi lumina şi fe­ţele voastre nu se vor ruşina.

6. Vreun necăjit de-L strigă, îl aude Domnul şi-1 mântuieşte din toate necazurile lui.

7. (Că) Îngerul Domnului străjuieşte în jurul ce­lor ce se tem de Dânsul şi din toate necazurile lor îi scapă.

8. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! Ferice de omul care nădăjduieşte într-însul.

9. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că nimic nu lipseşte celor ce se tem de Dânsul…

Şi aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatului. Lumina ei atrage la cunoştinţa tai­nelor lui Dumnezeu, cele asupra vieţii, îndrumă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate palmele ispitelor.

Masacrul de la Fantana Alba – Corespondenta de la Putna si Marturii zguduitoare ale supravietuitorilor Katyn-ului romanesc. FOTO/VIDEO/DOC

 

Mănăstirea Putna: Sfinţirea Troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă

După ocuparea nordului Bucovinei în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Numeroşi români bucovineni au fost arestaţi, omorâţi, deportaţi, bisericile au început să fie închise, aşa încât multe familii au început să treacă noua graniţă şi să vină în România.
Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Igeşti, Crasna, Ciudei, Budineţ, Cireşul, Crăsnişoara Veche, Crăsnişoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordăneşti, au plecat către România, fiind decişi mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane şi steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău, ci doresc libertatea. Au spus autorităţilor sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc. Ajunşi în apropierea graniţei au fost întâmpinaţi cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniţii rămaşi în viaţă au fost aruncaţi împreună cu cei morţi în gropi comune. Cei care au reuşit să fugă au fost căutaţi în împrejurimi, astfel încât foarte puţini participanţi au rămas în viaţă. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supravieţuind deportării.
La 70 de ani de la această pagină însângerată a istoriei noastre, o jertfă pornită din dorul de libertate, de credinţă şi de a fi la un loc cu fraţii, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a avut iniţiativa ridicării unei troiţe în memoria acestor jertfe nevinovate la Mănăstirea Putna, locul în care cei care au căzut atunci veneau adesea, locul din care Sfântul Voievod Ştefan cel Mare îi ocroteşte şi dincolo de moartea trupului.
Troiţa, asemănătoare cu cea din cimitirul soldaţilor români de la Ţiganca, Basarabia, a fost sfinţită în ziua de 1 aprilie 2011. Mai întâi s-a desfăşurat slujba parastasului, la care au fost pomeniţi cei morţi la Fântâna Albă, cei morţi în satele din jur, cei deportaţi şi cei ale căror nume nu se mai ştiu, dar au fost ucişi doar pentru vina de a fi români, de a-şi apăra neamul şi credinţa. Apoi a avut loc sfinţirea troiţei. Au slujit IPS Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, Arhimandritul Melchisedec Velnic, Stareţul Mănăstirii Putna, împreună cu clerici din mănăstirile bucovinene.
După slujba de pomenire şi sfinţirea troiţei au luat cuvântul Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen care a amintit de dragostea pe care trebuie să o avem faţă de înaintaşi şi faţă de strămoşii noştri, apoi Eugen Tomac, secretar de stat al Departamentului pentru Românii dePpretutindeni, prezent astazi si la Fantana Alba, care a arătat necesitatea ridicării acestei troiţe la Mănăstirea Putna. Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna a amintit ca, la slujba de sfintire „au fost pomeniţi toţi aceia care au dat mărturie că îşi iubesc patria şi neamul, că iubesc libertatea şi credinţa”. Au mai luat cuvantul Viorel Badea, senator pentru diaspora, si Teodor Panţâru, basarabean, deputat pentru diaspora in Parlamentul Romaniei si autorul unui Proiect de Lege pentru cinstirea nationala a martirilor de la Fantana Alba.

Între oficialităţile prezente s-au numărat doamna Maria Ardelean, deputat de Suceava, domnul Cristi Dumitru, directorul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, doamna Angela Zarojanu, Subprefect al judeţului Suceava, domnul Aurel Buzincu, Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Suceava, reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina, supravieţuitori ai acelor vremuri de grea încercare. Au participat mai bine de 100 de studenţi basarabeni şi români din Suceava. Slujba şi cuvântările au fost transmise în direct de postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. (Corespondent)

Masacrul de la Fantana Alba. Marturii
O marturie din CraiNou.ro: Varniţa, o tristă amintire

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

În iadul de lângă graniţă, dezlănţuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolşevici, l-a despărţit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.
Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:
Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.
Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.
În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.
Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.
Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. (Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)