Predica a Parintelui Sofian Boghiu la Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. In 8 noiembrie 1.321.000 de romani isi sarbatoresc onomastica - La multi ani!!

Frati crestini,

Vreau sa va spun doua-trei lucruri despre acesti sfinti arhangheli, despre cerul care este plin de arhangheli si de ingeri.

Cei doi arhangheli, Mihail si Gavriil, de-a lungul istoriei neamului omenesc, s-au aratat de multe ori in viata oamenilor. Sfantul arhanghel Mihail: prima data cand se stie despre el, era momentul infatisat din aceasta icoana, adica atunci cand puterile raului, acelui Lucifer care a fost ingerul luminii, mai marele ingerilor din ceruri, i-a venit un gand vrajmas in inima lui, un gand trufas: sa se inalte, sa-si puna scaunul mai presus de scaunul lui Dumnezeu. Ce gand viclean si rau! Si in clipa aceea s-a prabusit.

Si a aparut Sfantul arhanghel Mihail care a strigat din inaltimile cerului: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!" - cuvinte rostite in mijlocul Sfintei Liturghii. El striga aici, in centrul acestei icoane si in jurul lui sunt cetele celorlalti arhangheli.

De atunci, de-a lungul istoriei neamului omenesc, Sfantul Arhanghel Mihail, socotit, cum e cu adevarat, ingerul dreptatii sau al legii dumnezeiesti, s-a aratat de foarte multe ori, in Vechiul Testament si in Noul Testament. Intervine in fata ostirilor dusmanilor, aparand pe cei care cereau lui Dumnezeu ajutor. Sunt multe cazuri de interventii in Vechiul Testament. In Noul Testament, arhanghelul Mihail apare la Invierea Domnului si el ridica piatra de pe usa mormantului. Si dupa aceea continua sa se arate si sa vesteasca oamenilor voile lui Dumnezeu.

Arhanghelul Gavriil este arhanghelul bucuriei; chipul lui frumos, fiinta lui duioasa si buna, totdeauna aduce vesti de bucurie. Incat in Vechiul Testament, Sfantul Arhanghel Gavriil a binevestit nasteri de profeti: el vesteste pe Ana, sotia lui Elcana, ca va naste pe Samuil profetul. Dupa aceea, aproape de noi, de Noul Testament, Sfantul Gavriil vesteste pe Zaharia si pe Elisabeta ca vor naste prunc, pe Sfantul Ioan Botezatorul.

Sfantul arhanghel Gavriil se arata Maicii Sfinte, Sfintei Fecioare Maria si ii vesteste nasterea lui Iisus Hristos Emanuil. Si dupa aceea, arhanghelul Gavriil ocroteste pe Maica Domnului in Templu, in timpul copilariei sale. Si de-a lungul istoriei Noului Testament, de asemenea se arata de multe ori acest arhanghel al bucuriei.

Frati crestini, in ierarhia aceasta cereasca, arhanghelii sunt numai o ceata. Sunt de fapt trei triade, adica trei grupuri de cate trei. Cea mai de sus triada este a tronurilor ceresti, serafimii si heruvimii; a doua triada este a puterilor, domniilor si incepatoriilor (adica sefii arhanghelilor); mai jos, arhanghelii si ingerii.

Cei de sus, triada din apropierea Sfintei Treimi, in iconografie sunt infatisati fara trup omenesc. Serafimii si heruvimii sunt infatisati cu sase aripi, heruvimii si cu ochi multi, iar tronurile - niste cercuri ca de foc, cu aripi, plini de lumina si de vapaie (semnul dragostei), care slujesc marelui Dumnezeu, laudat in Sfanta Treime. Ceilalti, arhanghelii si ingerii, toti, cand s-au aratat in istoria neamului omenesc, totdeauna au purtat trup omenesc. Asa apar si Sfantul Gavriil si Sfantul Mihail.

Ca numar sunt mii de mii si zeci de mii si mii de mii. Asa ni-i prezinta Sfantul prooroc Daniel, acel barbat al doririlor, plin de Duhul Sfant si de lumina, acel om bun, cum il numeste imparatul Nabucodonosor, adica un om al lui Dumnezeu cu adevarat. A vazut cerul deschis si acesti ingeri, aceste fiinte ceresti, nenumarate siruri, nenumarate cete care umplu cerul lui Dumnezeu.

Dintre toti acestia, cea mai de jos ceata e ceata ingerilor pazitori ai vietii noastre. De la botez, fiecare din noi avem strajnic un inger pazitor. Acest inger pazitor al fiecaruia din noi este martorul vietii noastre, merge cu noi cand calatorim, sta cu noi cand ne odihnim. E martor la faptele bune si la faptele rele. Cand facem lucruri rele, el plange, se intristeaza, pentru ca stie ce ne asteapta. Cand facem fapte bune, se bucura tare mult de vrednicia noastra.

Pe acesti ingeri pazitori, frati crestini, sa-i chemam mereu in sprijinul nostru, in viata noastra de toate zilele si sa ne gandim ca totdeauna, asa cum constiinta noastra ne spune cand facem bine si cand facem rau, tot asa si acest inger al lui Dumnezeu, ingerul pazitor al vietii noastre, ne inspira gandurile bune, gandurile frumoase, gandurile mantuitoare si simtim in constiinta noastra ca suntem indemnati, imbolditi la un lucru sfant, la un lucru bun. Sa ascultam glasul lui!

Stiu de la mama, care-mi spunea: "Dragul mamei, fiecare din noi avem cate o prezenta, de-a dreapta ingerul pazitor si de-a stanga vrajmasul diavol. Ingerul ne indeamna la bine, vrajmasul la rau". Sa ne gandim bine la acest lucru, ca-i foarte adevarat. Asa invata si Sfanta Biserica de totdeauna.

Totdeauna avem si un martor rau al vietii noastre care noteaza faptele rele, ne indeamna sa le facem si le noteaza. Si va veni candva cu acest teanc de pacate si rautati ale noastre si le va pune pe cantarul acela al dreptatii dumnezeiesti. Ingerul sfant vine cu faptele bune, daca sunt, insa cel rau vine cu faptele urate si rele si pune si apasa cantarul in jos si coboram si noi in jos.

De aceea, de-a lungul vietii noastre, in amintirea sfintilor arhangheli si pazitori ai vietii noastre, sa ne straduim a face bine, cat putem noi, stiind ca binele nostru se inscrie, se inregistreaza si candva se vor desfasura si aceste secvente din viata noastra buna si vom merge la bine; ca nu cumva facand raul, sa avem parte de vrajmasul care e foarte dornic sa ne tarasca in jos, sa se simta bine ca a mai castigat inca un suflet sau mai multe.

Frati crestini, va indemn si va rog, cititi cat de des canonul catre Sfantul Inger Pazitor, veti simti aievea prezenta lui in cele ce spuneti. Atunci cand vrei sa intretii o prietenie cu cineva, ori ii scrii, ori ii vorbesti, ori ii urezi ceva si atunci se intretine aceasta prietenie cu acea persoana pe care o doresti sa fie aproape de tine, macar in mintea si in inima ta.

Aceste prezente ceresti asteapta si ele sa fie intrebate, sa fie cerute, sa fie rugate, sa fie chemate. Chemati, frati crestini si surori crestine, pe acesti prieteni buni si calzi si duiosi si binefacatori ai vietii noastre, pe acesti ingeri pazitori de-a lungul vietii fiecaruia din noi. Amin!

Mesajul domnului Nicolae Purcarea la comemorarea legionarilor asasinati de regimul carlist in septembrie 1939

În noaptea de 22- 23 septembrie 1939, regele asasin, străin de Neamul românesc şi iubita lui evreica Lupeasca, au ordonat, iar haita- camarila a executat 256 legionari din lagarul de la Miercurea Ciuc, Vaslui, Rm. Sarat, şi câte 3-4 din fiecare judeţ.
Din spitalul militar din Braşov au fost ridicaţi 7 legionari, duşi pe valea Turcului din Raşnov şi impuşcaţi:
Dr. Ing. Eugen Ionica, Cpt. Emil Şiancu, Av. Traian Cotiga, Ec. Grigore Pihu, Funct. Iulian Şuman,  Av. Ion Herghelegiu, Av. Bordeianu Lehaci, Gunct. Ghe. Proca, Subing. Radu Papacioc – fratele par. Arsenie Papacioc, Dr. Teolog Ion Faur – fiu al Rasnovului,
In amintirea altor jertfe, am adaugat placute pentru:
Prof. Ion Ionica – fratele ing. Eugen Ionica, Prof. Jan Bordeianu – de la liceul Saguna, Aviator Ghe. Ducaru, Subing. D-tru Ducaru, ambii din Rasnov.
Atunci în anul 1939 pe valea Turcului, rafalele mitralierelor au secerat vieţile acelora care au indrăznit să spună adevarul, să dezvăluie primejdia care ameninţa cerul patriei noastre: primejdia comunistă, acelora care au sfredelit adânc în răcile societăţii, dezvăluindu-le năravurile şi moravurile imorale, hoţia şi corupţia şi jefuirea din avutul statului.
Auziţi oameni buni: intr-o ţara civilizata, stat de drept cu rege, cu parlament, cu legi democratice, să omori 256 de oameni fără judecată, fără osândă, pentru că voiau şi cereau guvernanţilor mai multa cinste, mai multă dreptate.
A fost omorâtă elita ţarii, o generaţie de exceptie.
Aceste lucruri trebuie ştiute, trebuie reamintite mereu tineretului de azi.
Democratia, aşa de trambiţată în lume, a fost dată cu sute de ani înapoi aşa cum spune poetul Ciurunga:
“Am dat cu veacuri înapoi lumina, / Amare bezne am aşternut pe gene, / Şi le-am purtat în inimi rădacina…”
Iată ce povestea ing. Tache Funda în biserică în anul 1995, el fiind atunci martor ocular al dramatismului acelor zile:
„Atunci, în spitalul militar din Braşov, ing. Eugen Ionică era cel mai frământat, ne-a recomandat la toţi să ne rugam la Dumnezeu pentru că trăim ultimele clipe din viaţă. Dupa rugaciune n-am mai zis nimic. S-a citit apoi lista celor care urmau să fie sacrificaţi. Ing. Ionica ne spuse:
- Mor împăcat. Mă gândesc însă cu regret la marea durere a parinţilor, a soţiei şi a fetiţei. Ne vom reîntâlni cu siguranţă în lumea cealaltă!
Apoi a păşit demn pe ultimul drum.”
Avocatul Train Cotigă spuse colonelului:
„Spune-i regelui asasin să păstreze gloanţele pentru duşmanii tării, nu pentru nimicirea tineretului român!”
„Şi toţi mergeau la moarte cu cantecul pe buze: Cu noi este Dumnezeu”.
Pe prof. Ionel Faur l-am cunoscut mai bine. Orfan, a fost crescut de mătuşa lui,  învăţătoarea Elefteria Stănicel, de aici din Gura Dobricii. A făcut Teologia, apoi si-a luat doctoratul în Teologie la Strasbourg, iar in 1936-1938 a fost profesor de religie la colegiul Andrei Saguna din Brasov.
Figura lui senină, cu ochii albaştri verzi, încadraţi în ramele negre ale ochelarilor- fascina, impunea respect. Prezenţa lui crea buna dispoziţie, armonie, echilibru sufletesc. Făcea parte din generaţia de aur a Râşnovului.
S-a dus. A fost împuşcat. A mai ramas doar spiritul lui şi al celorlalţi ca să vegheze lângă biserică duhul satului.
Atunci, în 1939 s-a frânt şi copilăria mea. În acel an au vazut ochii copilului disperarea, durerea; atunci am îngropat o data cu lacrimile, cu râurile de lacrimi ce se revărsau pe obrajii brăzdaţi ai mătuşii Elefteria care impietrită de durere, atât mai putea spune: „L-au omorât! L-au omorât!” şi părul şi-l smulgea din cap. Şi plângea odată cu Radu Gyr:
“Jalea maicii, neagra apa, / Nu sunt ţărmuri ca s-o încapă / Şi nici zare s-o cuprindă, / Câte ţări de foc colindă, / Păru-l smulge în văiete, / Cremene încovoaie-te, / Codrule fereşte-te, / Frânge-te din creştete. / Maica-şi smulge păr şi straie, / Brad şi paltin se despoaie, / Zgâlţâie furtunile, / Umple văgăunile, / Fătul maicii dulce, / Primavara dulce…”
Şi pentru care vină au fost omorâţi? O spune poetul Radu Gyr:
“Nu pentru o bucata de rumenă pâine, / Nici pentru pătule, nici pentru pogoane, / Ci pentru văzduhul tău liber de mâine, / Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”
Nu există ideal de viaţă mai mare, mai măreţ decât acesta: „Să-l iubeşti pe Dumnezeu şi să te jertfeşti pentru neamul tău”, „Avem la îndemână cea mai puternică dinamită: Este propria noastră cenuşă-  spunea capitanul”. De aceea de mii de morţi, în inchisori, Pitesti, Gherla, Aiud, în lagărele de muncă, în mine, la canal, în vârfuri de munţi, cu toţii au consfinţit spusele căpitanului, mărturisindu-i credinţa. Şi-au luat crucea si au purces pe drumul Golgotei româneşti. Căci crucea înseamnă pe verticală iubirea de Dumnezeu, iar pe orizontală dragostea şi jertfa pe altarul patriei.
Şi-aşa cum spunea poetul Virgil Mateiaş:
“Noi ne-am născut sub zodia pătimirii, / Ca mărul ce -nfloreşte în brumar, / Vroiam s-aducem cerul mai aproape / Şi pe Carpaţi să-i facem un altar.”
Să apărăm legile străbune, să dăm o alta faţă naţiunii, să o aşezăm pe alte temeli, precum spunea cineva: „Asa cum Arhanghelul Mihail a aşezat lumea cerească”. Şi mai vroiam să schimbăm individul în structura lui initimă, spirituală, pentru a-l face mai bun, mai întelegător, mai cinstit, de a crea armonie pe bazele de norme morale şi dragoste creştină care nu poate fi decat umană, educatoare şi constructivă şi care se adreseză tuturor indivizilor fară consideraţie de rasă, politica, pozitie socială sau profesională.
Aceasta este generatia pe care Căpitanul a vrut să o creeze şi a creat-o, este generaţia de la 1922 şi 1948 care a scris o pagină de glorie în istoria ţării opunându-se comunismului, şi care a rezitat la toate atacurile date de comunişti şi în final a ieşit triumfătoare, de azi flutură pe frontispiciul ţării.
Iar azi, cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să trăiască, au datoria sfântă de a mărturisi, de a dezvălui lumii adevarul, jertfele poporului român, holocaustul aplicat neamului de către comunişti. Iar daca guvernanţii de azi dupa 20 de ani de la cădera comunismului vor să muşamalizeze, să treacă sub tăcere jerfele poporului în lupta împotriva forţelor satanice comuniste, întrebarea este: De ce? Iar noi vom raspunde în locul lor: comuniştii sau urmaşii comuniştilor sau chiar a nomenclaturiştilor caută să ascundă ruşinea prin tăcere. Partidele politice de azi nu mai reprezinta naţiunea ci interesele financiare interne şi internaţionale.
Noi vom dispărea. Vor rămane aceste cruci, troiţe, gropile comune care vor mărturisi, vor vorbi în locul nostru.
În 1940 au fost reînhumaţi având fiecare o cruce la cap. Apoi a venit tăvălugul comunist. Crucile au dispărut. Doar bozia, doar buruienile au tot crescut, şi au rămas să mărturisească prezenţa lor.
În anul 1995, cu ajutorul lui Dumnezeu şi strădania ing. Jenică Purcărea s-a ridicat această sfântă cruce care să marturisească în veci jertfa lor.
Ne inchinăm şi împreună cu poetul Radu Gyr vom spune:
“Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, Morţi sfinţi în lupte şi furtuni, Culegem din mormântul vost lumina, Şi ne spălăm obrajii din prigoane. Luăm un pumn de lut din groapa sfântă, Şi il punem pe vechi răni de închisoare, Şi rănile din noi tresar şi cântă, Se fac medalii şi zâmbeasc în soare, De aceea neamul nu va plânge, Ci se cuminecă cu voi.”
Dumnezeu să îi odihnească în pace.>>

Râşnov, 05 Nov. 2011

Sursa: Buciumul 
Foto: Veghea

Ard malurile internetului: Un eseu de Magda Ursache despre holocaustul culturii romane

 

Ard malurile internetului.

Scriitoarea Magda Ursache ne trimite un eseu despre veche si noua cenzura: de la interzicere si obliterare la ignorare totala, prin epurarea si chiar arderea cartilor; un adevarat holocaust al culturii romane. Cum subiectul e mai actual ca niciodata, inclusiv pentru formele de exprimare online, cand site-uri sau chiar ziare intregi dispar complet de pe fata internetului, am recurs pentru Ziaristi Online la o parafrazare dupa titlul celebrului articol al publicistului anticomunist Virgil Gheorghiu, “Ard malurile Nistrului“. (Z.O.)

Ard malurile internetului.
de Magda Ursache

„Focul e mai mic decît cartea pe care o arde.” – Florin Mugur

Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate…; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, ’44-’48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, ’52-’56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.
Sub cizma Secţiunii politice a Comisiunii Aliate de Control, epurările cuprindeau nu numai biblioteci şi librării, dar şi saloane de carte ori anticariate. Nu scăpau de percheziţie nici debitele, chioşcurile ori locuinţele particulare. Cîte volume, cîte jurnale, cîtă corespondenţă nu s-au ars de frică. Zeloşii împuterniciţi intrau în casele oamenilor după cărţi „dăunătoare”. Şi nu erau destul de zeloşi pentru Colonelul Molohonski, de la Comisia Aliată de Control, mai bine informat decît ministrul Informaţiilor, tovarăşul Constantinescu-Iaşi. Îl înştiinţa despre „literatura fascistă” aflată în Arad în bibliotecă şi în librăria „Libro”; că la Suceava se distribuiau „reviste fasciste”, „Almanahul Muncii” şi „Almanahul lui Păcală”; că la Cîmpulung prefectul îndrăznea să ţină pe perete harta României Mari; că Blajul, Clujul, Aradul nu curăţaseră bibliotecile de „boarfele fasciste”. Cum se vede, în etern fascizanta Românie, criteriul cel mai periculos era cel fascist.
Iosif Roitman Chişinevschi, comis-voiajorul URSS, venit să desfacă marfa Revoluţiei în România, ordonase control drastic al bibliotecilor publice, şcolare, universitare (numai biblioteca Brukental n-a fost epurată în ’45-’46, pentru că volumele au fost depozitate la vreme; şi la Iaşi s-a încercat o oarecare opunere, ca bibliotecile particulare să nu fie percheziţionate) şi aruncarea în flăcări a cărţilor duşmănoase, antisovietice ori antisemite, fasciste ori legionare, oculte, imorale, porno… O armată întreagă scotocea în beciuri şi-n poduri, prin dulapuri şi cufere, ca „putreda cultură burgheză” să fie făcută cenuşă şi în loc să răsară grîul înfrăţit al proletcultului. Cărţi şi manuscrise, presă, corespondenţă internă şi externă, atlase, hărţi „vechi” erau confiscate ca pe vreme de război. Război contra cărţii şi comunicării.
Incunabulele, la popreală! Scăpau cărţile în chirilică. Bucoavnele slavoneşti l-au salvat pe profesorul Petru Caraman de închisoare, nu şi de „comprimarea” catedrei universitare.
Tipografiile şi editurile particulare, librăriile private se aflau sub  control sever, pînă să fie desfiinţate prin „naţionalizare”. Bibliotecile parohiale ori sindicale, ca şi bibliotecile muzeelor erau minuţios luate la control, control, control. Unii riscau să apere cărţile, alţii le denunţau. Ca să se mai salveze cîte ceva, încercau să diminueze distrugerea, rupînd coperte şi pagini „compromiţătoare”, decupînd fotografii, croşetînd pasaje cu cerneală neagră. În paranteză fie spus, şi acest tip de cenzură s-a perpetuat: după evadarea lui Petru Dumitriu, în 60 în Berlinul de Vest, cu un Buick din parcul auto al partidului, profesorii cereau elevilor de liceu să rupă din manual paginile despre fugar şi să le depună la marginea băncilor, pentru a fi culese şi distruse (v. Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul”, Editura Timpul, Iaşi, 2009).
Se întîmpla ca cenzorii, din teama de a nu greşi, să ardă întreaga bibliotecă. La Galaţi (decembrie ’48), s-au pus pe foc absolut toate cărţile editate înainte de 23 august 44 (ordin C.C.M.); în regiunea Prahova, n-a rămas urmă din Xenopol. De N. Iorga, Sfaturi pe întuneric (1936) nu mai era nevoie. La foc! Aflu de la Constanţa Buzea (Creştetul gheţarului, Jurnal 1969-’71) că tipografia lui Iorga a fost distrusă de primul primar comunist din Văleni, fost văcar. A dezmembrat-o cu ranga şi a zvîrlit-o în apa Teleajenului. Cărturarul strînsese caractere de literă rare. De-a surda, caracterele erau inutile. Tipografia a devenit atelier de tîmplărie. Colecţia de icoane a fost şi ea spulberată. „Crimă din ură şi ignoranţă”, notează diarista.
În Monteoru, în verile copilăriei şi adolescenţei, vedeam în casele sătenilor „trofeele” obţinute prin devastarea conacului: un coup-papier lîngă blidul cu ouă încondeiate, o carte de versuri de 0,75 franci pe o oală cu lapte acru, un planiglob ilustrat la colţuri cu Venere sau o stampă cu satiri dansînd, în apropierea peretarului cu Sf. Gheorghe şi Sf. Treime. Chiar un postament pentru pian în formă de liră, aruncat lîngă coteţul găinilor. Şi-or fi răzbunat nevoile ţăranii aceia smintiţi de „democraţia populară” cu bustul lui Bossuet, cu vreun dicţionar latinesc ori cu una dintre acele meubles parlante intarsiate, rătăcită în casele cu lut pe jos? Or fi crescut mai repede ceapa şi fasolea sub ochii unei statuete de grădină Art Nouveau?
Cine cenzura în ’44-’48? Mulţi. Se călcau unii pe alţii pe coadă să facă depistări şi propuneri de eliminare, supuşi însă Cenzurii Militare Sovietice şi Secţiunii politice a Comisiei Aliate de Control, unde URSS deţinea participare majoră. Decretul Lege nr. 364, din 2 mai ’45, semnat de Regele Mihai, a dat cale liberă „iepurării”, cum ortografia „Scînteia”: „Comisia va întocmi liste cu toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 pînă la 23 august 1944, cuprinzînd idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste (…)”. La concurenţă, anulau titluri serviciul central al Cenzurii militare, serviciile de cenzură ale prefecturilor, secţiile de poliţie din subordinea Ministerului de Interne; altă „comisiune” funcţiona pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, mai era secţiunea culturală a Ministerului  Propagandei, Ministerul Învăţămîntului şi Culturii, dar procesul era coordonat strîns de Serviciul Cenzurii Sovietice.
Adolf a învăţat multe de la Iosif şi Liliana Corobca o confirmă în Prefaţa sa excelent documentată – excelent scrisă: „Totuşi, cărţile din URSS s-au ars cu vreo zece ani înaintea celor din Germania fascistă”.
La început, ’44-’48, titlurile cărţilor indexate apăreau în „Monitorul Oficial”, apoi operaţia s-a secretizat: funcţionarii primeau broşură după broşură, numerotate, cu titluri „fasciste şi profasciste, şovine şi naţionaliste”. Liste cu Dispoziţii  şi atîta tot (cf. Victor Frunză, Însemnări pe Cartea cărţilor interzise.
Revista „Orizont” nici n-a aşteptat Decretul regal. În primul ei număr, din 1 noiembrie ’44, a şi alcătuit întîia listă de autori interzişi, spăimos intitulată Morţi la 23 August. Trebuiau des-fiinţaţi: Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Motru, Noica, Gyr, Crainic, Vinea, Carianopol, Al.O. Teodoreanu, Alexandru Brătescu-Voineşti, N.I. Herescu, Romulus Dianu, Gregorian, Aron Cotruş, Radu Tudoran… Lista a fost completată, în nr. 3, 15 decembrie ’44 cu Pamfil Şeicaru, D. Murăraşu, Vasile Militaru, Ionel Teodoreanu, Nicolae Roşu, Moş Nae Batzaria. „Boierii minţii” au fost condamnaţi, fără recurs, la moarte intelectuală, la închisoare sau la odiseea exilului.
Brătescu-Voineşti îi înjurase pe bolşevici. A enervat pentru eseul Originea neamului românesc şi a limbii române, din 1943, însă şi pentru elogiul mareşalului Antonescu. Constantin Virgil Gheorghiu plătea pentru cutremurătorul reportaj Ard Malurile Nistrului. Moş Nae căzuse în capcană, depunînd la procesul Anei Pauker contra „Anei noastre”, cum o alinta Silviu Brucan. Dar Radu Tudoran? Sancţionat pentru romanul Un port la Răsărit (1944), a cărui acţiune se petrece în Basarabia? Liliana Corobca, născută în satul Săseni din raionul Călăraşi, „Republica Moldova” (ghilimetez numele celui de-al doilea stat român) ştie, cred, că, în Basarabia ocupată, cine nu cunoştea limba rusă era declarat analfabet, fie el învăţător. Iar între Documentele editate se găseşte un Tablou cu cărţile ce trebuiau eliminate şi care nu figurau în broşura Publicaţii scoase din circulaţie pînă la 1 iunie ‘46: lîngă culegerea Poeţi basarabeni a lui Ion Pillat, revista lui Pan Halippa, „Viaţa Basarabiei”, Basarabia, privire istorică (1924) de Popa-Lisseanu, Basarabia noastră de Tache Baldovin, se afla şi Drumuri basarabene de Mihail Sadoveanu, deşi autorul ştia dincotro venea „lumina”. Ce-i drept, n-a fost ocolită nici Cui aparţine Transilvania de Ioan Lupaş.
Nici Societatea Scriitorilor, al cărei preşedinte ajunsese Victor Eftimiu, ca prigonit de Antonescu, nu s-a lăsat mai prejos la capitolul demascări. Tot iute, în toamna lui ’44. „Răufăcătorii” (vocabula lui Oscar Lemnaru) nominalizaţi pentru excludere din rînduri: Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Crainic, Ion Barbu. Şi Rebreanu a fost exclus din SSR, în acord cu „împuternicita Ministerului Propagandei”, Schwartz Ida, care ceruse retragerea din librăria Cartea Românească a romanelor Pădurea spînzuraţilor (tradus în franceză) şi Ion (tradus în germană), ceea ce se înfăptuise, v. Procesul verbal, Bucureşti, 11 mai ’45. Iar editura Cartea Românească avea să dispară cu totul după 30 decembrie  ’47, ca să se reînfiinţeze abia în ’70. Îi luase locul Cartea Rusă, cu 7 milioane şi jumătate (cifră oficială) din opere Lenin/ Stalin.
În anii aceia, războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris file dintre cele mai urîte. Al. Piru toca mărunt la D. Murăraşu, Sextil Puşcariu, Crainic, Gyr, Ion Marin Sadoveanu, iar Blaga era etichetat obscurantist. „Vai de mămăliga lui!”, vorba lui Beniuc. Croh apăsa pe ideea că „gîndirea (lui Blaga, n. mea, Magda U.) e înfeudată spiritualismului şi iraţionalismului”. Îngerii lui Voiculescu trebuiau zburaţi din literatură. Epurată era, în ’47, şi Filolocalia părintelui Dumitru Stăniloae. Pe Dan Botta, conducerea SSR îl viza ca pronazi. Nici „maimuţăriile” lui Gellu Naum nu dădeau bine: „NU MAI ADMITEM!”.
Cît despre citata revistă „Orizont”, în ’47 a devenit „Revista literară”, condusă de Miron Radu Paraschivescu, factor principal în demolarea lui Arghezi; în ianuarie ’48 s-a schimbat în „Flacăra”, editorialistul nr. 1 în slujba „criticii cu sentinţă” fiind N. Moraru.
Previziunea lui Arghezi, „Se va aşterne peste presă cimitirul”, începuse să se înfăptuiască: „Scînteia”, apărută în 19 septembrie ’44 şi „Lupta de clasă” (nr. 1, august-septembrie ’48) erau adevărate ghilotine. „Să tacă tot ce e burghez!”, versifica un proletarnic în numele literaturii sănătoase, nu decadente.
Nici dezvoltarea presei libere n-a aşteptat reforma din ’48. La 26 noiembrie ’44, aceeaşi Secţiune politică a Comisiunii Aliate de Control dădea directiva: „o cenzură preventivă a întregului (sublinierea ei, a Kamisiei) material ce urmează a fi prelucrat în ziarul «Curierul». Locurile materialelor cenzurate nu trebuiau lăsate goale, nici coloanele ilustrate cu ştiuta foarfecă. Cine să se fi opus Înaltului Comandament Sovietic? Diverse rapoarte arată cît de supuse erau publicaţiile din provincie ca „Vocea Buzăului”, „Chemarea Buzăului”, „Brazda”; mai puţin dat pe brazdă era „Clopotul” din Botoşani, încercînd să se sustragă cenzurii (v. raportul din ’46), dar avea să se îndrepte. În 5 decembrie ’44, locotenentul major A.M. Fridman, reprezentantul oficial al Armatei Sovietice pe lîngă tipografia „Curierul”, fostă „Cuvîntul”, veghea personal procesul de „defascizare”.
Toate, şi amuţirea presei libere, şi desfiinţarea editurilor particulare, şi confiscarea tipografiilor, însoţite de arestări, s-au făcut după model sovietic. La noi, ca vî sovetskom saiuze. Diferenţa? Liliana Corobca n-a găsit documente româneşti de reintrare în circuit a autorilor interzişi, deşi în URSS se întîmpla. Maudit pînă la sfîrşit a rămas, de pildă, Pavel Chihaia, căruia i s-a retras din librării, spre a fi topit, romanul Blocada, în ’48. Şi-a luat lumea-n cap.
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Era vremea cînd Al. Mirodan scria pe textele refuzate şi înapoiate autorilor: „Mai mult Stalin, mai mult URSS”.

Sursa: Ziaristi Online

Note ale Părintelui Stăniloae. Răbdarea, o metodă pentru a distinge binele de rău

„Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău,...

...ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul când nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvânt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează. Satana însă dă un răspuns numai prin cuvânt şoptit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări. Astfel, răbdarea e văzută ca o metodă prin care se ajunge la cunoaşterea a ceea ce e bine, dar la o cunoaştere prin experienţa lăuntrică, dat fiind că e o metodă prin care cineva ajunge el însuși la calitalea binelui.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 293 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 241)

Sursa: Doxologia

Părintele Mihail Stanciu: Înșelări și îndrăciri versus îndreptări și exorcizări

În afara Bisericii Ortodoxe, diavolii joacă un teatru mai ceva ca politicienii mincinoși și criminali (că doar ei îi și inspiră). Pe așa zișii exorciști îi fac să execute niște ceremonii cumva mai ”speciale” (unele plagiate din Ortodoxie, altele – cele mai multe – inventate pe la catolici sau (neo)protestanți sau chiar de diverși șarlatani), confirmându-le și mândria că EI alungă demonii, și ”experiența” în domeniu. Iar de la cei bolnavi, demonii se retrag temporar, ascunzându-se doar pentru a continua în surdină înșelarea sau camuflându-și prezența prin sclipiciuri neconsistente. Precizăm învățătura ortodoxă în câteva idei principale:
1. Omul cade în înșelare când se încrede în mintea lui. Abandonând smerita cugetare și ascultarea (ca filiație și ucenicie) duhovnicească față de părintele duhovnicesc și, prin el, de Dumnezeu, omul repetă în chip personal păcatul primordial: autodivinizarea, mândria și neascultarea. Omul poate cădea, astfel, în înșelare din lipsa discernământului,a culturii și a maturizării duhovnicești, din cauza ne-trezviei și a ne-rugăciunii, manipulat fiind de alți oameni (înșelători) sau hipnotizat chiar de diavol (începătorul răutății și al hulei, tatăl minciunii și urzitorul vicleniei) cu ”oferte” seducătoare și repetate. Sfinții Părinți filocalici ne arată că înșelarea are treptele ei, iar culmea ei este îndrăcirea (demonizarea), după cât de mare este și mândria.
Omul îndrăcit poate fi uneori constant agresiv sau depresiv în relație cu mediul, sau alteori pendulează emoțional între amândouă extremele. Uneori îndrăcirea se manifestă în contestarea zgomotoasă a dogmelor lui Hristos și a Tainelor Bisericii, alteori în plagierea, parodierea și chiar ”integrarea” (amestecarea) lor într-o ”spiritualitate superioară” de gen ecumenist sau NewAge-ist. Sub umbrela înșelării dogmatice cresc toate patimile ucigașe de suflet, chiar dacă lipsesc patimile ucigașe de trup. Diavolul chiar îi susține pe unii să nu bea, să nu fumeze, să nu fure sau desfrâneze, dar îi umple cu mândrie și hule la adresa Mântuitorului Hristos și a Crucii Sale, a Maicii Domnului și a Sfinților (sectanții de exemplu). Iar pe alții care mai știu câte ceva din rânduiala Bisericii diavolul îi amețește cu exaltări mistico-pietiste care reprezintă tot forme deghizate de mândrie și hulă (a Tradiției apostolice și patristice). Îndrăcirea este cu atât mai periculoasă în comunitate cu cât este mai mare zelul celui îndrăcit ca să își promoveze rătăcirile lui, cu cât agresivitatea molipsirii și a rănirii altora este mai mare. Pentru că îndrăcitul nu stă cuminte, liniștit, în banca și în rânduiala lui, ci caută să se afirme, să înșele (precum diavolul în rai și totdeauna) și să vatăme și pe alții...

Despre multe din formele de înșelare cu iz panteist - oriental (yoga sectară, budism aggiornamentat la cultura actuală, zodiace și fatalisme astro-latre, diverse teorii și practici de ”disciplinare” mintală și ”energizare”) sau dualist - occidental (catolicismul arian și aharic este la baza tuturor rătăcirilor, sectarism neoprotestant, ecumenism, gnosticism sincretist și relativist) sau păgân - ”tradițional” (magie populară, ghicit, superstiții și satanisme mai mult sau mai puțin amestecate cu unele rânduieli bisericești) am prezentat în cartea De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? (Editura Sophia, 2004).

Parintele Mihail Stanciu avertizeaza: K.K. reloaded!!! Înșelarea continuă!!! Cat mai inurajeaza ierarhia Bisericii noastre pe acest indracit?

Cu multă mâhnire în suflet am aflat că duminică, 30 octombrie, după Sfânta Liturghie (slujită în sobor - 4 preoți și un diacon), la biserica ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (parohia Lazaret II) din Sibiu, în prezența și cu prezentarea preotului paroh care este chiar Părintele Vasile Mihoc (respectabilul și eruditul profesor de teologie ortodoxă), Klaus Kenneth, proaspăt revenit în România pentru a o ”evangheliza” în felul lui, a perorat din nou în cunoscutul lui teatralism de show-man religios, încercând, și în parte chiar reușind, să-i manipuleze de creștinii ortodocși prezenți în biserică. Dovada? Nici unul nu s-a sesizat de minciunile și înșelătoriile lui ca să-l oprească din logoree și să-l invite politicos la o cateheză ortodoxă serioasă de care (în pofida tuturor experiențelor lui și a uceniciei lui - de care face caz pentru acreditare în - la Părintele Sofronie) duce lipsă. M-am mirat și întristat totodată și de atitudinea Părintelui Vasile Mihoc care, deși a predicat în 10 martie 2011 la catedrala din Sibiu ”Despre înșelare”, s-a lăsat antrenat în hipnoza colectivă și, ca paralizat, nu i-a contrazis deloc ideile și propunerea (unele expuse în continuare, mai jos) neortodoxe. Motivul? Nu-l știm, doar presupunem că din prea multă ”iubire”... Totuși, noi trebuie să luăm aminte la faptul că nu există iubire mântuitoare decât în Adevăr - Cuvântul lui Dumnezeu - Iisus Hristos și în Biserica Lui Sfântă, sobornicească și apostolică, și nicidecum în minciună, mândrie și erezie.

Țin să reamintesc de la bun început și să precizez faptul că titlul best-seller-ului lui K.K. în limba română (”2 milioane de kilometri în căutarea Adevărului”) nu reprezintă traducerea reală și exactă, în limba germană el fiind ”Zwei Millionen Kilometer auf der Suche” (2 milioane de kilometri în căutare), coperta originală nici măcar amintind de Hristos sau de Crucea Sa. Chiar nu pot înțelege de ce traducătorii români i-au adăugat Adevărul, când tocmai Acesta îi lipsește... Iată că poarta spre cumpărătorii (păcăliți ai) cărții lui s-a deschis de la început printr-o minciună! Oare Adevărul - Hristos Se bucură să fie propovăduit și slăvit prin minciuni, fraților? Poate mai potrivit era ”în căutarea ... succesului” sau ”în căutarea ... faimei”, ținând cont de publicitatea nesperată ce i s-a făcut la creștini(i neștiutori și slabi cu discernământul) nu doar români ortodocși...

Revin acum și prezint câteva din ideile, unele neclare, altele eretice de-a dreptul, promovate duminică de K.K. în biserica din Sibiu.

1. Trecând peste stilu-i caracteristic destins, necoerent logic, fără continuitate, presărat cu glumițe și mișcări scenice de tip du-te - vino prin biserică, gesticulări teatralicești și vocalizări avocățești, mai întâi de toate nu L-a mărturisit pe Iisus Hristos - Domn și Dumnezeu. Tot timpul vorbea numai de Gott (Dumnezeu) fără să facă referiri precise la Mântuitorul nostru Iisus Hristos și la Biserica Lui care este una - Ortodoxă, la Tainele Bisericii fără de care nu există viață duhovnicească. Repet și subliniez, K.K. promovează o gnoză care nu s-a lepădat de păgânisme (deci nici de satana care le-a inspirat), nicidecum viața în Hristos. Da, într-adevăr, el se promovează pe sine, el promovează credința lui, nu cea ”dată Sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3). Ca și anul trecut și ca totdeauna, K.K. se pretinde un credincios neeclesial, neclar ortodox, cu grave carențe și cu interpretări personale eretice ale învățăturii și iconografiei ortodoxe. Iată de ce.

2. S-a apucat să interpreteze în mod personal scrisul din aureola Mântuitorului Hristos, arătând că literele grecești ”Ο ΩΝ” (rostite O On și traduse prin ”Cel ce este”) ar fi tot una cu mantra ”aum” din ”religiile” orientale. Doamne ferește! Înseamnă că marele predicator K.K. nu face diferența între personalismul creștin și golul depersonalizant al drăcismelor orientale, între numele persoanei dumnezeiești a Fiului și neantul cosmic impersonal, între rugăciunea ca dialog interpersonal treaz și incantația repetată hipnotică. E foarte gravă asocierea și echivalarea aceasta și este o erezie ucigașă de suflet.

3. Spre finalul poliloghiei sale, K.K. a propus, și toți, inclusiv părintele Mihoc, au executat (mai puțin câțiva martori oculari care n-au căzut în plasă și care observau stupefiați ce se petrecea în jurul lor), câteva minute de liniște, cu ochii închiși, timp în care el (K.K. adică) le sugera să lase toate resentimentele și grijile deoparte, să-i considere pe toți oamenii frați, să-și imagineze bunătate și înțelegere, etc. (mesaje iubiriste adogmatice), atenție!, nu să se roage! Atmosfera părea una de ședință de hipnoză și sugestie în masă, nu de prezență vie și trează în Duhul și în Biserica lui Hristos. Evident, la finalul expunerii, K.K. împărțea generos autografe pe cărțile lui tipărite în românește și oferite spre buimăcire creștinilor ortodocși români, pe banii lor binențeles. 

E incredibil cu ce tupeu înșelatul și înșelătorul K.K. seamănă neghina rătăcirilor lui dogmatice, mistice și practice! Dar la fel de incredibil este fenomenul amețelii duhovnicești de care dau dovadă nu numai creștinii (mulți amărâți și încărcați de necazuri și griji), dar și păstorii și învățătorii Bisericii care-l tolerează pe acest lup în piele de oaie să muște și să rănească suflete, culmea!, chiar în biserică! De aceea susțin și acum că unul ca el nu are ce căuta la amvonul bisericii, el trebuind să se lepede de satana și de toate ale lui (inclusiv ereziile, slava deșartă, hipnoza și sugestia ca metode de manipulare), să învețe și să asimileze în ascultare smerită și tăcere (, nu în promovare de sine,) dogmatica și buna rânduială a Bisericii Ortodoxe.

Anul trecut, în luna mai, Părintele Mihai Valică mi-a spus că și prietenul lui, Părintele Michel Quenot (eruditul teolog și iconolog ortodox), elvețian și el ca și K.K., cu adevărat fiu și ucenic duhovnicesc al Părintelui Sofronie de la Essex, s-a mirat de faptul că ”circarul” de K.K. este așa de repede și bine primit (fără pic de discernământ) printre ortodocșii români care se lasă ”vrăjiți” de palavrele lui.

Fac un apel către fii și ucenicii mei duhovnicești să nu piardă vremea, energia și harul Duhului Sfânt, citind cărțile sau ascultând prelegerile aiuritoare și smintitoare ale lui K.K., ci să se întărească în cugetul, în viața și-n rânduiala cuminte și sfântă a Bisericii Ortodoxe, în învățătura Sfinților Părinți și Mărturisitori, nepăgubindu-se cu nimic dacă nu primesc bălmăjelile și diversiunile unuia care după două milioane de kilometri este încă, nu în căutarea Adevărului, ci tot în înșelare, dar caută să-i molipsească și pe alții. Mulțumesc, de asemenea, în avans, tuturor acelora care îmi vor mai trimite ”perle” sau înregistrări de la conferințele lui K.K. la care se nimeresc fără să știe unde merg. Asta ca să-l demascăm în toată splendoarea rătăcirilor lui...

(PS: Prezența și cartea (”Paradiziaca expediție”) Fratelui Alexandru-Mihail Niță, care a viețuit 7 ani în Sfântul Munte Athos, au trecut aproape neobservate în aceeași biserică din Sibiu, ieri, lumea fiind orbită parcă de sclipiciul kitsch-ului kk-ian...)

*

Din articolul http://interesargesean.ro/social/6492-klaus-kenneth-la-curtea-de-arge.html, unde ni se prezintă ca pe o mare victorie conferința lui K.K. la Curtea de Argeș, găsim un citat din perorația înșelatului care ne învață ce e cu Biserica: ”Cu mulţi ani în urmă oamenii şi-au construit un sistem numit Biserica Creştină, loc în care au apărut multe legi, dogme sau tradiţii. Însă, cu timpul, Iisus Hristos a ieşit din această schemă. A rămas scheletul şi duhul a plecat. Oamenii vin la biserică precum suporterii pe stadion. Biserica a devenit precum un club de fotbal, iar Iisus este trist…”. Iată o altă erezie kk-iană: oamenii au făcut Biserica, unde tot oamenii au inventat legi, dogme sau tradiții. Păi, învățătura creștină elementară ne spune că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ, a întemeiat Biserica și o conduce neîncetat în calitate de cap și mire veșnic al ei prin Duhul Sfânt care a grăit prin Sfinții Apostoli, Părinți, Martiri și Mărturisitori. El nu a părăsit-o și nici n-o părăsește vreodată, după făgăduința Lui: ”Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 10). Domnul Hristos se bucură cu fiecare prunc ce se unește cu El prin Botez, cu fiecare om care se pocăiește și se sfințește, cu fiecare familie care înaintează pe calea mântuirii, cu fiecare monah care intră, prin prin nevoință și rugăciune pentru el și pentru lume, în Împărăția cerurilor. Mântuitorul lucrează neîncetat în Biserica Sa pentru mântuirea oamenilor. Cum poate să asocieze îndrăcitul de K.K. Biserica lui Hristos cu un club de fotbal? Oare chiar nu vedeți, părinților și fraților, că hulește pe Hristos și Biserica?

Sursa: Marturie Crestin-Ortodoxa

Rasofora Neonila: Despre unimea atributelor simple. Istoria Tăcerii. Arta si Teologia.

“Dacă într-o formă artistică Adevărul şi Frumosul sînt nedespărţite, acea artă este teologică, fiindcă exprimă o cunoaştere a unui mod al unităţii lor ca chip al Unităţii din care s-au născut, făcînd audibil cum clipa strigă după eliberarea ei de secrete şi îmbrăcarea ei în Taină. Arta teologică ne aminteşte că Dumnezeu este mai aproape de noi decît noi de înşine.”

D E S P R E   U N I M E[1]

I

La început era Pace şi Pacea era întru Dumnezeu. Tot ce s-a făcut dintru Ea s-a făcut căci Ea domnea în inima lui Dumnezeu. Şi a făcut Dumnezeu pe om după inima Lui, şi a pus suflet în om din suflare de Domn.
Ea e şi slavă, şi odihnă, şi plinire. Slavă, fiindcă luminează cu asemănarea, unind prin Dar. Odihnă, fiindcă desăvîrşeşte chipul conştiinţei lucrătoare Lui. Plinire, că întorcîndu-se la Dăruitorul ei, se sălăşluieşte în fericiri. Sfînta Simplitate.

Celor create li s-a întipărit la Facere pecetea Păcii Făcătorului lor prin legea Armoniei. Aceasta este un principiu unic şi unificator al tuturor fenomenologiilor mişcării celor vii. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că felurimea mişcărilor – de pildă cele dintre stihiile opuse ca substanţă – nu este o împotrivire a raţiunilor de a fi ale acelora, ci delimitează doar un mod în care împreuna lor mişcare slavoslovesc puterea Făcătorului. Creată în Armonie, lumea conţinea toate posibilităţile de manifestare, singura posibilitate nemanifestată fiind răul[2]. Din clipa manifestării răului, ca efect al voinţei libere a unei înalt-zburătoare inteligenţe, Dumnezeu a despărţit acest efect de cele ale Păcii Sale, astfel ivindu-se împărţirea în: dreapta, stînga, sus, jos, înaintea, înapoia, înăuntru, înafară. Ale Lui toate, El dincolo de toate. Direcţiile acestea, mult pomenite în Scriptură, vădesc că Dumnezeu are o iconomie particulară prin fiecare, dar şi o iconomie comună: despărţirea lor.

Cu adevărat lucrurile dumnezeieşti se întemeiază pe Pace, iar ale Împotrivitorului pe împotrivire. Dar dacă Pacea este împărtăşirea de slava dumnezeiască prin Dar, împotrivirea, ca inovaţie a Împotrivitorului, nu este puterea osebitoare lămurită mai sus, ci o numim “voie a manifestării răului”. Pentru că felul Păcii este necreat, nu poate fi definită, ci cunoscută duhovniceşte, şi pentru că este necreată – transcendentă şi anterioară tuturor celor create – nu se poate imagina ca sinteză al vreunei împotriviri de acelaşi plan, nici într-o coincidentia oppositorum, în care echilibrul ar fi dat de puterea transcendentă împotrivirii: dreptate cu nedreptate nu au punte, întrucât dreptatea, fiind ca atribut dumnezeiesc deasupra lumii cu pogorîre iconomică pînă-ntru toate ungherele existenţei, e de altă categorie decît nedreptatea, ce-şi are rădăcina dedesubtul lumii. Lucrurile contrare nu se împreună – una dintre ele va birui şi va înghiţi pe cealaltă, întreaga manifestare şi potenţă a mişcării fiind virusată de apariţia răului şi lucrarea în continuare a sa de către om. Astfel se petrece în vremelnicia stăpână lumii de mijloc în care căzînd a fost pus la dospit omul, şi unde se duce marea luptă între rai şi iad pentru sufletul lui. Dincolo însă, există numai lucrurile fiitoare şi împlinitoare ale Păcii: Iubirea dintru Adevăr-Frumos-Bine, toate în puterea mâinii Sale ţinute ca în a degetelor închegare cu ea.
„Pacea care covârşeşte toată mintea” mărturiseşte covîrşirea necreatului asupra creatului. Mintea poate cuprinde toate cele de-o-fiinţă cu dînsa şi poate desluşi cauza şi lucrările Păcii, apoi[3] mergînd ca trasă de firul necreat din care se revarsă acelea, se vede nevoită să-şi lepede starea, adică lucrul contemplării, pe măsură ce se apropie de înmănuncherea razelor ce inundă vederea Izvorului a toate, căci nu poate ochiul privi lumina întreagă, ci doar părţi filtrate prin formele nevăzutului[4]. Iar dacă Lumina Se arată revărsându-se ca pe Tabor, chiar dacă ochiul se covârşeşte, omul cunoaşte slava dumnezeirii cu toată fiinţa lui.
Conştiinţa este superioară ştiinţei[5], întrucât ştiinţa – descoperirile fenomenologiei – sintetizează legile Armoniei lumii, pe când conştiinţa – Glasul lui Dumnezeu – participă la lucrarea dumnezeiască chiar dincolo de cele create.
Pacea: unirea întru El a celor dezunite dintru noi. În Artă, ea se trăieşte ca tihnă uimită.

        II

Cum de există disonanţe între credinţă şi artă? – Credinciosul măsoară numai cu Adevărul, acceptînd orice kitsch, artistul numai cu Frumosul, acceptînd orice erezie. Oare e atît de invizibilă indisolubilitatea dintre Adevăr şi Frumos? Fără har ochiul nu vede, iar prin har privirea celui cuvios e aţintită mai presus de împărţiri, în sfinţenia unimii.

Dacă într-o formă artistică Adevărul şi Frumosul sînt nedespărţite[6], acea artă este teologică, fiindcă exprimă o cunoaştere a unui mod al unităţii lor ca chip al Unităţii din care s-au născut, făcînd audibil cum clipa strigă după eliberarea ei de secrete şi îmbrăcarea ei în Taină. Arta teologică ne aminteşte că Dumnezeu este mai aproape de noi decît noi de înşine.

Fără iubirea de Frumos, credinciosul vede un Dumnezeu la fel de distorsionat ca şi artistul fără iubire de Adevăr. Credinciosul care nu simte lipsa Frumosului nu simte nici lipsa harului, iar artistul care nu simte lipsa Adevărului nu simte nici lipsa inspiraţiei divine. Amîndoi sînt în neadevăr, dar cel mai trist este cum se arată cu degetul unul pe altul strigînd: “Înşelare!” Şi aceasta se poate petrece în lăuntrul aceleiaşi conştiinţe (Poezia, ca artă a artelor) sau al aceleiaşi inimi (Biserica). Adevărul nu e literă moartă, ci Cuvînt Viu, nici Frumosul coregrafiile gîndite ale secţiunii-de-aur, ci slava dumnezeiască din tot ce este pur. Καὶ εἶδεν ὁ θεὸς τὸ φῶς ὅτι καλόν.[7]

III

“În procesul pictării icoanei, întîi de toate culoarea aurie a existenţei suprafireşti înconjoară spaţiile care vor deveni figuri, manifestîndu-le ca posibilităţi pentru a fi transfigurate, în aşa fel ca cele abstract non-existente să devină concret non-existente. Adică prin auriu figurile devin la început potenţialităţi – acestea nu mai sunt abstracte, dar încă nu au calităţi distincte, abia trecînd de la non-existent la potenţial. Apoi umplînd cu culoare siluetele definite de conturul în auriu se începe aducerea în concret a figurii. Prima sclipire de lumină este a auririi fondului, prima licărire doveditoare a existenţei care e chemată din nevăzut şi netocmit. Apoi întîia manifestare a calităţii, culoarea, abia luminată. Realitatea este revelată de gradele manifestării existenţei”[8], care ţin de raportarea la lumină.
Impulsul metafizic cheamă la o discuţie despre „adevărul noimei duhovniceşti în mesajul imaginal”, şi aş spune că, deja prezent în conştiinţa universală începînd cu Schisma, care a unit duhul antihristic cu raţiunea umană şi, prin urmare, cu toate creaţiile purcese din acea unire, Iconoclasmul se continuă azi paroxistic cu un aspect neo-nihilist şi mereu fertil cu noi forme ale gnosticismului sterp. Sterp, pentru că dincolo de fascinaţiile binaroide, cu irizările unui transcendent non-transcendent, nu există nici măcar promisiunea soluţiei vreunei angoase, adică o ofertă mai săracă chiar decît a celui mai vechi sau celui mai grosolan ocultism. Mă mîhneam despre asta cu 15 ani în urmă, cînd începeam să pricep amploarea fenomenului de desacralizare a omului pe care o oferă umanismul prezent în societatea românească şi universală, mai ales în mediile academice. Nemaifiind înţeles ca fiinţă creată de Dumnezeu pentru a trăi sfînt şi pentru a se uni cu Cel Sfînt, omul umanismului defila prin bombastice marşuri cu efigiile uitării ca un monstruleţ anost sau, cu concursul vreunui geniu, ca o hidoşenie spastică şi îndărăptîndă, închipuită dintr-un mănunchi paralizant de bezne negrăite. O mea culpa izbucnită din zdrobirea negativă a subconştientului, poate pentru ca actul pocăinţei să ia avînt de la însăşi scîrba de sine, nemaisinchisindu-se nici de pericolul programării psihomentale prin puterea imaginală a cuvîntului ca şi prin puterea cuvîntătoare a imaginii, vedeam ieşind din marea lumii acesteia, roşie de sîngele nevinovat cu care s-a-mbătat babilonoaica, o pan-anti-iconografie ca fiara din Apocalypsă, strigînd în gura mare prin puterea dată ei, saturaţia de culoare compusă şi lipsa de sens din icoana vieţii omului modern. Prin culoare compusă înţeleg toate roadele fenomenului invers lucrării slavei dumnezeieşti împreună cu duhul omului nou (adică botezat). Cu timpul, mîhnirii ale cărei dureri le trăiam prin simpatie în locul lui Eliade – care ar fi fost dator să se indigneze argumentat – i-a dat loc însufleţirea cumva jubilantă că iconoclasmul imaginii de sine a unei omeniri înşelate e un lucru bun, şi care nu se va opri decît la a doua Venire care o va şi încheia.

Dacă e conştient de starea sa, muribundul[9] nu se mai îngrijeşte de lucruri redundante. Luîndu-i-se de pe ochii sufleteşti greutatea cugetului trupesc, contemplă realitatea duhovnicească pe care şi-a creat-o în timpul vieţii; îşi vede chipul, sufletul: dacă e sau nu icoană. Dacă Adevărul a fost pentru el o noţiune abstractă, sau doar o nostalgie, o înfocare a inimii, sau în orice fel în care nu este o Persoană cunoscută unitar, prin participarea întregii fiinţe, atunci va fi la fel de scindată şi fragmentară şi realitatea care i se va desfăşura înaintea ochilor minţii, precum cerul care la sfîrşitul veacurilor se va înfăşura ca un sul de pergament şi se vor vedea temeliile lumii şi stihiile. Tot ochiul va vedea pe Domnul precum este; toate ale omului vor rămîne luminate doar în unghiul şi cu intensitatea cu care viaţa sa a statornicit în faptele sale, de la cele mai ascunse la cele văzute – pătrunderea Duhului Sfînt care odată gustată nu se uită. Iar atunci orice lucru autentic de la Duhul Sfînt i-ar putea reactualiza amintirea Aceluia, va fi neşovăit ales şi primit drept za în înfricoşătorul proces al trecerii ce-i stă înainte. Dacă, dimpotrivă, n-a avut niciodată experienţa Duhului Sfînt, nu L-a cunoscut şi nu s-a lăsat cunoscut de El, nici în moarte nu va discerne ce este de la Duhul şi ce de la duhurile rele. Cît despre eretic, va fi sfîşiat de îndoiala care cîndva i-a pervertit credinţa, ca o fracţie periodică, aninat într-o vecie uitată.