Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului xix sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.

Mesajul acestei ispite universale care il ataca pe omul de azi – destul de evident in formele seculare, dar de obicei mai ascuns in formele religioase – este: traieste pentru prezent, simte-te bine, relaxeaza-te, fii comod! In spatele acestui mesaj se afla altul, mult mai sinistru, camuflat, care este dat pe fata numai in tarile oficial atee, care se afla cu un pas inaintea lumii libere din acest punct de vedere. De fapt ar trebui sa intelegem ca ceea ce se intâmpla in lume azi este foarte asemanator de la un loc la altul, indiferent ca are loc in spatele Cortinei de Fier sau in lumea libera.

Exista mai multe varietati, dar atacul este acelasi pentru a ne câstiga sufletul. In tarile comuniste exista o doctrina atee oficiala. Ti se spune deschis ceea ce trebuie sa faci: sa uiti de Dumnezeu si de orice alta viata in afara de cea prezenta; sa-ti scoti din viata frica de Dumnezeu si respectul pentru lucrurile sfinte; sa-i privesti pe cei ce cred in Dumnezeu in modul traditional ca dusmani pe care trebuie sa-i extermini. Se poate lua ca simbol al vremurilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distractii si auto-idolatrie, Disneyland-ul american; daca-i asa, atunci sa nu neglijam a vedea in spatele acestuia-simbolul mult mai sinistru care ne indica incotro se indreapta cu adevarat generatia eu. Gulagul Sovietic, lantul de lagare de concentrare care deja guverneaza viata a aproape jumatate din populatia lumii.

Doua moduri gresite de apropiere de viata spirituala

Exista doua moduri gresite de a te apropia de viata din jurul nostru, cai pe care multi pasesc de obicei azi, gândind ca, intr-un fel, aceste lucruri ar trebui sa le faca un crestin ortodox.

Un mod de apropiere – cel mai obisnuit – este pur si simplu de a merge in pasul vremii: sa te adaptezi la muzica rock, la gusturile si curentele moderne si la intregul ritm al vietii moderne. De cele mai multe ori parintii de moda veche vor avea foarte putin contact cu aceasta viata si vor continua sa-si duca viata mai mult sau mai putin separat, dar se vor bucura sa-si vada copiii urmând ultima moda si vor crede ca acest lucru este lipsit de primejdii.

Aceasta cale este un dezastru total pentru viata crestina; este moartea sufletului. Unii inca mai pot duce o viata respectabila in afara lumii, fara sa lupte impotriva spiritului vremii, dar sunt morti sau pe moarte; si cel mai trist lucru dintre toate – copiii le vor plati pretul cu numeroase boli si tulburari psihice si spirituale care sunt din ce in ce mai frecvente.

Alta apropiere gresita si la extrema opusa este aceea care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Odata cu accesul relativ usor datorat traducerilor cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca si a raspândirii vocabularului ortodox despre lupta duhovniceasca, se poate observa o crestere a celor care vorbesc despre isihasm, despre rugaciunea inimii, despre viata ascetica, despre stari inalte de rugaciune si de teologia inalta a unor Sfinti Parinti precum: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fii constient de adevarata inaltime a vietii spirituale ortodoxe si sa ai evlavie la marii sfinti care s-au impartasit de ea; dar daca nu vom cugeta intr-un mod foarte realist si foarte smerit la cât de departe suntem cu totii astazi de viata isihasta si cât de putin pregatiti suntem pentru a o urma, interesul nostru fata de ea nu va fi decât o alta expresie a egoismului nostru, a universului nostru de artificial. The me-generation goes hesychast! (”Generatia-eu se apuca de isihasm”) – aceasta incearca sa faca unii; dar in realitate ei numai adauga un nou joc numit isihasm la atractiile Disneyland-ului.

Ei cred despre sine ca duc o viata foarte inalta, când, in realitate, nu si-au rezolvat nici macar problemele interioare. Vreau sa subliniez ca ambele cai trebuie evitate – atât lumescul cât si supra-duhovnicia – dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa avem o perspectiva realista asupra cerintelor legitime ale lumii sau ca ar trebui sa incetam a mai urma sfaturile marilor Parinti isihasti ori a mai folosi rugaciunea inimii in functie de situatie si dupa puterea noastra. Sa fie insa la nivelul nostru. Ideea, absolut necesara pentru supravietuirea noastra ca ortodocsi azitazi, este ca trebuie sa intelegem conditia noastra de crestini ortodocsi in ziua de azi; trebuie sa intelegem profund vremurile in care traim, cât de putin cunoastem si traim de fapt Ortodoxia, cât de departe suntem nu numai de sfintii din vremurile de demult, ci chiar de crestinii obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de cei din generatia trecuta si cât de mult trebuie sa ne smerim pentru a supravietui ca si crestini ortodocsi astazi.

Ce putem face

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi aceasta trezire, acest discernamânt si cum poate el rodi in sufletele noastre?

Trebuie sa intelegem ca lumea din jurul nostru rareori ajuta si de cele mai multe ori stânjeneste educarea copilului in adevaratul spirit ortodox. Trebuie sa fim zilnic pregatiti pentru a contracara influenta lumii pe baza principiilor unei educatii crestine intelepte.

Dar nu numai copiii, ci noi toti ne confruntam cu aceasta lume care incearca sa ne formeze ca anti-crestini, prin scoala, televiziune, filme, muzica la moda si toate celelalte influente, care apasa asupra noastra, mai ales in orasele mari. Trebuie sa constientizam ca toata incarcatura care se revarsa asupra noastra are aceeasi sursa; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxarii, al nepasarii, al distractiei, al renuntarii la orice gând pentru alta lume, prin diferite mijloace, fie prin muzica, filme, televiziune fie prin scoala, prin felul in care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se da si prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculca. Este, de fapt, o educatie in ateism. Noi trebuie sa ripostam prin cunoasterea a ceea ce lumea incearca sa ne faca si prin formularea si comunicarea raspunsului nostru crestin-ortodox catre ea. 

Fara aceasta suferinta, fara aceasta constientizare, parintii ortodocsi isi vor creste copiii spre a fi devorati de lumea contemporana. Cultura de cea mai buna calitate a lumii insusita corect, rafineaza si dezvolta sufletul; cultura de consum azi dogeste si deformeaza sufletul si il impiedica sa primeasca normal si deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, in lupta noastra impotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esente pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcede; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem destul de intelepti sa vedem, ne indreapta spre Dumnezeu si spre Ortodoxie si trebuie sa ne folosim de ele.

Sfantul Teofan Zavoratul: Credinta nefatarnica inseamna lepadare de propria minte.

Sfantul Stefan graieste: „Cel Preainalt nu locuieste in temple facute de maini... Ce casa Imi veti zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea ?". Numai templul nezidit de mana al inimii Il poate incapea pe Dumnezeu, precum a grait Domnul: „De Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi; si vom veni la el, si locas la el vom face" (In. 14, 23). Felul in care se savarseste acest lucru e pentru noi de nepatruns; dar este lucru adevarat, caci este limpede ca atunci „Dumnezeu lucreaza in noi si ca sa voim, si ca sa savarsim, dupa a Lui bunavoire" (Filip.2, 13). Nu sta pe ganduri, asadar, ci doar da-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Sau, numai ca e nevoie sa I-o dai pe toata. De vor ramane parti nedate din inima ta va fi cu neputinta sa se intocmeasca un templu intreg, fiindca o parte va fi putreda, alta sfaramata si va iesi, daca va iesi, un templu cu gauri: fara acoperis sau fara usi. Iar intr-un asemenea templu e cu neputinta de locuit, nu va fi Domnul in el. Va fi templu numai la aratare; de fapt insa va fi o ingramadeala oarecare.

  „Iar Simon a crezut si el si, botezandu-se, era mereu cu Filip." A crezut si s-a si botezat, dar nimic n-a iesit din el. Se cuvine sa ne gandim ca ceva nu era cum trebuie in intocmirea credintei lui. Credinta nefatarnica inseamna lepadare de propria minte. Aceasta trebuie golita si infatisata credintei ca o scandura curata, pentru ca aceasta sa se poata insemna in minte asa cum este, fara amestecul unor rostiri si socotinte straine. Atunci cand in minte raman socotintele ei, dupa ce se intiparesc in ea socotintele credintei, va iesi in ea o incurcatura: constiinta se va rataci, prinsa intre lucrarile credintei si filozofarile mintii. Asa a fost si Simon, parintele tuturor ereticilor; asa sunt si toti cei care intra pe taramul credintei cu filozofarile lor - la fel ca inainte, asa si acum. Acestia se ratacesc in ale credintei si nimic nu iese din dansii, afara de vatamare: pentru sine - cand nu capata glas, pentru altii - atunci cand ratacirea nu ramane in ei, ci se revarsa in afara, din setea lor de a fi invatatori. Din aceasta pricina se nasc intotdeauna grupuri de oameni care pacatuiesc mai mult sau mai putin in materie de credinta, cu o nefericita incredere in infailibilitatea lor si o jalnica dorinta de a-i face pe toti sa ii urmeze.

Sfantul Petru graieste catre Simon: „Tu n-ai parte, nici mostenire, la chemarea aceasta, pentru ca inima ta nu este dreapta inaintea lui Dumnezeu. Pocaieste-te, deci, de aceasta rautate a ta si roaga-te lui Dumnezeu, doar ti se va ierta cugetul inimii tale". Nu avea parte, iar Simon nici cu gandul nu gandea ca a ajuns asa departe; si doar pe dinafara nu savarsise nimic necuviincios, ci numai a gandit in chip nedrept, si cugetul inimii lui a savarsit un lucru despre care Apostolul nu stia daca i se va ierta sau nu, chiar dupa pocainta si rugaciune inaintea lui Dumnezeu. Iata ce inseamna intocmirea inimii si cugetarea care iese din ea potrivit acestei intocmiri! Judecand in aceasta lumina, omul e intr-un fel pe dinafara si in alt fel pe dinlauntru: iar launtrul lui il vede numai Dumnezeu, dimpreuna cu cei carora le descopera Duhul lui Dumnezeu, Care cearca inimile. Deci, cu ce frica si cutremur se cade sa-si lucreze fiecare mantuirea ! Si cu cata osardie nefatarnica trebuie sa-L roage pe Dumnezeu: „Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Ps. 50). Iar la Judecata vor fi lucru de spaima si mirare. Domnul va zice: „Nu va cunosc pe voi" celor ce nu doar ca au fost incredintati ca sunt oameni ai lui Dum­nezeu, ci au si parut astfel in ochii tuturor. Ce ne ramane, dar ? Ne ramane doar sa strigam: „Cu judecatile pe care le stii, mantuieste-ne pe noi, Doamne ! Insuti, precum stii, da randuiala mantuitoare inimii noastre !".

Sfantul Filip l-a intrebat pe famen: „Intelegi, oare, ce citesti ?". Acela a raspuns: „Cum as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva ?" 

Cat de adesea traiesc acelasi lucru cei ce citesc cuvantul lui Dumnezeu si scrierile Parintilor ! Cele citite nu intra in cap; mintea nu poate sa ia aminte la lucrurile scrise acolo si sa le incapa, de parca ar fi vorba despre ceva strain ei, despre lucruri dintr-un taram necunoscut. Iata ca aici este nevoie de un talcuitor deprins cu lucrurile de care este vorba. Sfantul Filip avea acelasi duh care a dat si proorociile si nu I-a venit greu sa talcuiasca locul care il framanta pe famen. Asa e si cu noi acum: trebuie sa gasim un om care sa stea pe acea treapta a vietii si a cunostintei de care este legata scriptura ce ne framanta, si el o va talcui fara vreo osteneala, caci fiecare are treapta sa de orizont duhovnicesc. Cei aflat pe o treapta mai joasa nu vede tot ce vede cel aflat pe o treapta mai inalta, ci poate numai sa ghiceasca. De se intampla ca scriptura ce n-o putem noi intelege sa atinga o treapta mai inalta, iar talcuitorul intalnit de noi sta pe o treapta mai joasa, el nu ne va talcui asa cum se cuvine, ci va adapta totul la orizontul sau si lucrul cu pricina va ramane pentru noi la fel de intunecat ca mai inainte. Se cade sa ne minunam de usuratatea cu care se apuca sa talcuiasca cele ale Scripturii oameni cu totul straini de taramul de care tin aceste lucruri. Si totul iese din ei pe dos decat cum trebuie; insa a se fali cu talcuirile lor nicicum nu uita.

Fiul lui Serge Moscovici, fost agent al Kominternului sub numele de Strul Hers Moscovici si autor al proiectului Republica Socialista Sovietica Moldova (cu capitala la Iasi), posibil premier in Franta. Kominternul se intoarce!

Hollande, noul preşedinte al Franţei şi Pierre Moscovici, şeful lui de campanie

 

România are "pile" în noua administraţie din Franţa: Pierre Moscovici, 54 de ani, şeful de campanie a lui Francois Hollande, noul preşedinte al Franţei, este pe jumătate român.
Tatăl său, Serge Moscovici, profesor de psihologie socială, s-a născut la Brăila într-o familie de evrei în 1925 şi a fost membru în ilegalitate al Partidului Comunist Român. El a plecat din România în Franţa în 1948.
Pierre Moscovici cunoaşte foarte bine România, fiind chiar raportor al Parlamentului European pentru aderarea României la Uniunea Europeană înainte de 2007. El chiar a declarat la un moment dat în Parlamentul european că se simte "pe jumătate român".
(...) El este citat acum de presa franceză ca un posibil premier al noului guvern socialist, alături de un alt nume puternic al stângii franceze, Martine Aubry. Pierre Moscovici a fost chiar enumerat anterior printre posibilii candidaţi ai stângii la Preşedinţia Franţei.

Sursa:

Ziarul financiar

Notele părintelui Stăniloae. „Mândria e tămăduită numai de smerenie”

„Iar smerenia se câştigă cel mai greu.”

„Mândria e încăpăţânare în propria izolare, e învârtoşare; de aceea trebuie înmuiată prin încercări mai grele, pe când pofta de plăceri e slăbiciune şi, nefiind susţinută de încăpăţânare, e mai uşor de tămăduit. Mândria e tămăduită numai de smerenie. Iar smerenia se câştigă cel mai greu. Dar ea e împreunată cu adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobândită până ce cineva e preocupat prea mult de sine.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 17 la Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 254)

Sursa: Doxologia

Cuvant exceptional al Sfantului Ioan Gura de Aur despre suferinta lui Iov

Ce-am merita, oare, noi, care avem nişte pilde ca acestea, care trăim în vremuri de pace şi totuşi ne moleşim şi cădem? Nu duce nimeni război împotriva noastră, şi suntem junghiaţi; nu ne persecută nimeni, şi suntem istoviţi. Ne bucurăm de pace. Domnul ne-a poruncit să ne mântuim, dar nici aceasta n-o putem. Apostolii, când toată lumea ardea şi flăcările cuprinseseră întregul pământ, au intrat în foc şi au smuls din mijlocul flăcărilor pe cei cuprinşi de foc; tu, însă, nici pe tine nu te poţi salva. Ce îndrăznire mai putem avea, ce iertare? Nu ne mai ameninţă nici bicele, nici temniţele, nici conducătorii, nici sinagogile iudaice, nici altceva din unele ca acestea, ci cu totul dimpotrivă, noi creştinii conducem şi stăpânim. Impăraţii sunt binecredincioşi; multe dregătorii şi posturi de frunte sunt ocupate de creştini; creştinii se bacură de slavă si de linişte; si nici asa nu biruim. Aceia - si dascăli si ucenici - erau azvârliţi în fiecare zi în temniţe, trupul lor era plin de răni si de cicatrice, dar se bucurau mai mult decât cei din paradis. Noi nici în vis nu suferim aşa ceva, dar suntem mai moi decât ceara.

- Dar aceia, mi s-ar putea spune, făceau minuni!

- Pentru asta dar nu erau biciuiţi? Pentru asta nu erau prigoniţi? Acesta-i lucru ciudat că adeseori erau chinuiţi si munciţi tocmai de cei cărora le făcuseră bine; şi. nici aşa nu se tulburau, deşi li se răsplătea binele cu rău; dar tu, dacă faci cuiva vreun bine cât de mic, iar mai apoi acela îţi face vreun necaz, te superi, te tulburi şi-ţi pare rău de binele făcut.

De s-ar întâmpla să se pornească război şi prigoană împotriva bise­ricilor — să dea Dumnezeu să nu se întâmple asta vreodată! — , gândeşte-te cât de mare ar fi râsul, cât de mare ocara! Şi pe bună dreptate! Când nimeni nu se exercitează în casa sa, cum va fi strălucitor în timpul lup­telor? Care atlet, care n-a făcut exerciţii cu un maestru de lupte, va putea să învingă pe adversarul său la jocurile olimpice? N-ar trebui, oare, ca şi noi creştinii să facem în fiecare zi exerciţii de luptă, de bătaie cu pumnii şi de alergare⁷ Nu vedeţi că aşa numiţii pentatleti, când n-au pe nimeni cu care să faca exerciţii, umplu un sac cu nisip, îl atârna si aşa îşi exercitează forţa lor? Nu vedeţi că atleţii mai tineri fac cu colegii de aceeaşi vârstă exerciţii în vederea luptelor cu adversarii lor? Pe aceş­tia imită-i şi tu şi exercitează-te în luptele filozofiei!

Mulţi îţi aţâţă mânia, îţi deşteaptă poftele, îţi aprind flacăra! Impotriveşte-te patimilor, rabdă cu eroism durerile sufletului, ca să le poţi răbda şi pe cele ale trupului. Că şi fericitul Iov, de nu s-ar fi exercitat cum trebuie înainte de a fi venit peste el luptele, n-ar fi strălucit atâta în timpul luptelor; de nu s-ar fi exercitat să-şi izgonească din suflet orice mânie, ar fi rostit un cuvânt nesocotit atunci când i-au murit copiii. Aşa însă, a ieşit biruitor în toate luptele; şi când a pierdut banii, şi când i-a dispărut atâta avuţie, şi când i-au pierit copiii, şi când a pierdut dragostea soţiei, şi când i-a fost biciuit trupul, şi când l-au ţinut de rău prietenii, si când l-au ocărit slugile. Iar dacă vrei să vezi exerciţiile lui, ascultă-l pe el, că spune cum dispreţuia banii: „Dacă m-aş fi bucurat când mi se înmul­ţeau averile! Dacă aş fi îngropat aurul în pământ! Dacă mi-aş fi pus nădejdea în pietrele preţioase!" De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea. Ascultă cum se îngrijea de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi. Ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfe pentru păcatele neştiute ale copiilor lui, gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute! Iar dacă vrei să auzi şi luptele lui pentru curăţenia trupească şi sufletească, ascultă-l pe el spunând: „Lege pus-am ochilor mei, să nu ma uit la fecioară". De aceea nu l-a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi iubeşti soţia. De asta mă şi mir. Cum i-a trecut diavolului prin minte să pornescă război împotriva lui Iov, când cunoştea exerciţiile lui? Cum de i-a trecut prin minte? Vicleană fiară e diavolul şi niciodată nu-şi pierde nădejdea! Vina noastră cea mai mare este că noi deznădăjduim de mântuirea noastră, pe când diavolul nu pierde niciodată nădejdea pieirii noastre. Dar uită-te că Iov se gândea, cu mult înainte, la chinurile şi suferinţele trupeşti, care ar fi putut să vină peste el. Nu avusese niciodată vreo suferinţă, că trăise în bogăţie, desfătare şi lux, dar se gândea în fiecare zi la suferin­ţele celorlalţi oameni. Aceasta arătându-o, spunea: „Frica de care m-am temut a venit asupra mea şi de ceea ce m-am speriat, aceea mi s-a întâmplat"; şi iarăşi: „Am plâns de orice neputincios şi am suspinat când am văzut om în nevoie". De aceea nu l-a tulburat nici una din suferinţele acelea mari si cumplite care au căzut asupra lui. Dar nu mi te uita la pierderea averi­lor, nici la moartea copiilor, nici la bubele lui de nevindecat, nici la vor­bele rele ale soţiei sale, ci la celelalte suferinţe ale lui, cu mult mai cum­plite decât acestea!

- Dar ce suferinţe mai mari decât acestea a îndurat Iov? aş putea fi întrebat. Din istoria vieţii sale nu cunoaştem altele!

- Pentru că dormim, nu le cunoaştem! Cel care caută cu grijă şi cer­cetează bine mărgăritarul, va afla suferinţe cu mult mai mari decât aces­tea. Altele îi erau suferinţele, mai cumplite şi mai mari, în stare să-i zgu­duie şi mai mult sufletul lui Iov. In primul rând că nu ştia nimic lămurit de împărăţia cerurilor şi de înviere; de aceea şi spunea cu lacrimi: „Că nu voi trăi în veac, ca să rabd!"; în al doilea rând, că ştia că a făcut mult bine; în al treilea rând, că ştia că n-a făcut nici un rău; şi în al patrulea rând, că socotea că suferă acestea de la Dumnezeu - că dacă ar fi ştiut că le suferă şi de la diavolul, şi asta l-ar fi scandalizat din destul -, în al cin­cilea rând, că auzea pe prietenii lui învinuindu-l de păcat: „N-ai fost biciuit pe cât ai păcătuit!" ; în al şaselea rând, că vedea că cei ce trăiesc în păcat sunt fericiţi şi-şi bat joc de el; în al şaptelea rând, că n-a văzut vreo­dată pe un altul suferind atâta.

Iar dacă vrei să afli cât de mari au fost suferinţele lui Iov, gândeşte-te la cele ce se petrec acum. Cu toate că acum aşteptăm împărăţia cerurilor, că nădăjduim învierea şi bunătăţile cele nespuse, că ne ştim vinovaţi cu mii de păcate, că avem înaintea noastră pilde atât de mari, ca suntem părtaşi unei atât de înalte filozofii, totuşi dacă unii din noi pierdem o fărâmă de aur, şi aceea de cele mai multe ori furată, apoi socotim viata cu neputinţă de trăit; mai mult: nici femeia nu ne pisează la cap, nici copiii nu ne sunt ucişi, nici prietenii nu ne ocărăsc, nici batjocoresc, ci sunt chiar mulţi cei care ne mângâie: unii cu cuvantul, altii cu fapta; gândeşte-te acum de câte cununi nu este vrednic Iov care vedea agonisita sa, câştigată prin muncă cinstită, răpită fara rost si fara pricină, care vedea că suferinţele vin valuri-valuri peste el, el ramanad nemişcat în mijlocul tuturor acestor încercări şi înâlţand Stapanului cuvenita mulţumire pentru toate? Chiar dacă nimeni din ceilalti n-ar fi spus vreun cuvânt, numai cuvintele soţiei sale ar fi fost în stare sa zguduie şi o stâncă. Uită-te la viclenia ei! Nu-i aduce aminte de bani, nu-i aduce aminte de cămile, de turmele de oi şi de cirezile de vite -cunoaşte doar filozofia bărbatului ei faţă de acestea! -, ci de ceea ce-i mai împovărător decât toate, de copii adică; apoi îi mai şi mareste chinul si jalea, adăugand şi durerea şi necazurile ei. Dacă pe barbatii care au avut o viaţă fericită şi n-au avut nici o supărare de multe ori femeile i-au înduplecat să le facă pe voie, gândeşte-te ce suflet tânăr a avut Iov, respingand-o, deşi tăbărâse asupra lui cu arme atât de puternice; a calcat in picioare două din cele mai tiranice simţăminte: pofta si mila. Multi au putut să-şi biruie pofta, dar au fost biruiţi de milă. Viteazul Iosif si-a stapanit cea mai tiranică patimă, respingând pe egipteanca, femeia aceea barbară, care-i întinsese nenumărate curse, dar nu si-a putut stapani lacrimile când a văzut pe fraţii lui, deşi-i făcuseră rău; mila i-a rascolit tot sângele; şi Iosif a aruncat jos masca şi s-a dat pe faţă. Dar când alaturi stă soţia, care rosteşte cuvinte pline de jale şi-i mai vin in ajutor si faptele: rănile, bubele şi nenumăratele valuri de nenorociri, cum n-ai putea spune, pe bună dreptate, că sufletul lui Iov a fost mai tare ca diamantul, de vreme ce n-a fost doborât de o atât de mare furtuna?

Ingăduiţi-mi să spun cu îndrăznire că acel fericit bărbat, daca n-a fost mai mare chiar decât apostolii, apoi nicidecum n-a fost mai mic. Apostolii aveau o mângâiere în suferinţele lor, că le indurau pentru Hristos; şi leacul acesta era îndestulător să le inalte sufletele in fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul. Care le spunea : „Pentru Mine!" şi: „Din pricina Mea„ si: „Dacă pe Mine, stâpinul casei , M-au numit Beelzebut"; Iov, însă, era lipsit de această mangaiere; si de mangaierea minunilor şi de mângâierea harului. Că Iov nici nu avea o putere a Duhului. Şi grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste suferinţe, după ce dusese o viaţă îmbelşugată şi desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameş sau un om care a trăit cum a putut. Şi ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit şi Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a duşmanilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: „Pentru Mine!"

Mă minunez si de cei trei tineri din Babilon, că au îndrăznit să înfrunte cuptorul, că s-au împotrivit tiranului. Dar ascultă ce spun ei: „Dumnezeilor tăi nu slujim, iar icoanei pe care ai ridicat-o nu ne închinăm!". Mare mângâiere le era lor că ştiau bine că pentru Dumnezeu îndură toate acele suferinţe; dar Iov nu ştia că suferinţele lui erau o luptă. Dacă ar fi ştiut, nici n-ar fi simţit suferinţele, Gândeste-te că atunci când a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Crezi, oare, că Eu ti-am răspuns pentru altă pricină, decât pentru că te arăţi drept?", îndată, numai la auzul acestor cuvinte, a răsuflat uşurat, s-a smerit pe sineşi şi a socotit suferinţele lui o nimica, grăind aşa: „Pentru ce să mai judec, când sunt sfătuit şi dăscălit de Domnul, auzind acestea, eu care nu sunt nimic?"; şi iarăşi: „Mai înainte, cu urechea Te-am auzit; iar acum ochiul meu Te-a văzut; pentru aceea m-am sme­rit şi m-am topit şi m-am socotit pământ şi ţărână".

Această vitejie, deci, această blândeţe a celui care a trăit înainte de darea legii şi înainte de venirea harului să o râvnim şi noi cei care trăim după ce s-a dat legea şi a venit harul, ca să putem să ne sălăşluim în cerurile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

Întoarcerea sau Despre sensul poeziei

Prolog

La Sfinţenie se ajunge, dacă te naşti din cer. Cu Poezia te naşti, dacă ajungi la el.

Ţara Sfinţilor e descrisă de Poeţi. Ca şi iadul. Dacă nu se mai întorc, nu se întreabă nimeni unde sunt, sau de se vor întoarce într-o zi.

Toţi au dreptul la spovedanie. Nu şi Poetul. Motivul anatemei? Virgula în mijlocul Cuvântului. Un verb în suspans, o frază nu tocmai sobornicească. Poetul cade la prima vamă, a cuvântului deşert, pe când ceilalţi trec: n-au avut profesiunea cuvântării, nu li se socoteşte ca neîmplinire a însuşi rostului lor de a fi, ca la Poet. De aceea, de va fi evlavios, nu se teme de hulă, cât redundanţa, căldicimea, tot aşa cum pe Sfinţi nu-i sperie dracul, ci fapta fără har.

“Doamne, când Te-am văzut gol, şi nu Te-am îmbrăcat? …au nu cumva din vreun accent, din vreo rimă, am arătat cu degetul spre Cuvânt, necugetat?” Tremură el… şi se anină de copacul mirării …

(...) Un om desăvârşit este un om al cărui cuget trupesc e mort. De aceea, Poeţii şi Sfinţii sunt canonizaţi numai după moarte. Poeţii români sunt nebuni pentru Hristos. Ar vrea şi ei să se-mpărtăşească, dar sunt prea jerpeliţi să se prezinte la apel.

Odată l-am întrebat pe părintele Arsenie Papacioc: ‚mai are ţara nevoie de poezie?’

Ca para de foc, părintele s-a asmuţit: ‘să n-ai nevoie tu de confirmare!’

Îndârjirea asumată a Blajinilor: inversa proporţionalitate dintre puterea iubirii şi puterea de expresie a ei.

Dacă e nedesăvârşit, Poetul îl vinde pe Dumnezeu pentru un sublim.

Dacă e desăvârşit, Poetul nu scrie nici o poezie. Deloc. Niciodată.

Mă frâng despre Poet: îmi e milă: n-a-mpărţit din ale sale, ci împărţind s-a devenit în ei. N-a minţit, nici n-a despărţit Mirele de Mireasă. Doar a zis: florile dalbe. Nu e păcat că Dumnezeu i-a răspuns: Amin!

Dacă e desăvârşit, Poetul e luat de-a dreapta Celui Nalt, ca să creeze cu El lumea, împreună.

Sfinte Andreie, Părintele poporului meu,

Pun înainte umilinţa rănii mele şi cred în împărăteasca voastră gingăşie.

Despre Preoţia Poetului

Pe unii a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli (unde nu este poezie, nu este Dumnezeu) al doilea proroci (unde nu e poezie, nu e aşteptat vreun bine, nici nu e văzut vreun sens) al treilea învăţători; (unde nu e poezie, inimile rămân în nepricepere). Nu toţi sunt apostoli! Nu toţi sunt proroci! Nu toţi sunt învăţători! Nu toţi au puteri! Oare toţi au daruri de vindecări? (unde nici un leac nu poate, doar poezia smulge ocara nonsensului aruncată de cel rău în om). Hristos în mine vede nobleţi potenţiale pe care nu ştiu să le transform în fapt. Lăsând apostolica măreţie celor puri, adaugă-mi credinţă, ca să arunc în marea felurită a înţelegerii muntele Unicului Înţeles.

În conştiinţa unui popor Poetul nu e om de rând. Micimea şi căderea lui frapează, nu i se concep; spovedirea lor e resimţită ca un sacrilegiu, căci l-ar vădi lipsit de toate aceste vrednicii; el, cocorul ce pictează marginile lumilor gândite. Simplitatea este darul curăţirii, dar lui i se cere să fie gata curăţit. Vai, cine-i va atinge cărbune sfinţitor pe buze? Vai mie, nepoet, care nu ştiu să-mi spun orbia cui ştie să tacă ceea ce străvede!

Sufletul grăieşte pe limba sufletului, intraductibil ca aurora. De-aş fi apostol şi n-aş vrea să rănească nedelicateţea mea, m-aş supune poruncii dincolo de fire şi să stârpesc în mine acea putere de a fi prin a crea, dar pentru că nu-s om, ci fir de iarbă, nu e cuvios să pot, nici înţelept să cer.

Să reînvăţ să plâng? Îi este plânsul pruncului osândă c-ar fi nesincer şi disarmonios? Balaurului îi este primit că scoate fum pe gură, însăşi Morţii i se ascultă jalba-nfometată de tot ce e iraţional. Şi-am zis: Primeşte, lume, darul meu: absenţa, primeşte, Doamne, darul meu căzut. (Care dar? Existenţa, că pentru Tine mi s-a tăiat braţul drept şi limba, şi mor în părăsit surghiun aici, în ţara mea.)

Toată lupta e fie de a-ncleşta ascunderi, de a străşnici pătrunderi – nici una nu se poate! În zadar duh viclean va să iscodească, cât omul liber nu-şi dă taina. Şi ar da-o, că prea e ispitit să se împărtăşească oricui l-ar primi. Dar Înţelepciunea, Faurul nostru, creându-ne un miez inaccesibil nouă, de la început Şi-a mărturisit voinţa de a ne mântui. De noi înşine.

Îmi zic: Este oare măsurabilă unicitatea persoanei umane, ca să cumpănesc drept sau nedrept ce dintru mine-i spre har pentru altul? E oare atât de pecetluit închisă unicitatea mea, ca să nu semăn cu aceia ce din veac au căzut de la aceeaşi minciună, şi s-au înălţat cu Acelaşi Adevăr? Ce oare, din om, ar fi arhetipal în neştiutele căi ale Duhului? Taină e omul, şi chiar de se va arăta, tot taină el rămâne sieşi şi altuia, că numai cristalinul pildei îi va vădi asemănarea cu Cel Neasemănat. Nu poate om să măsoare suflet, iar pacea lui Hristos se preţuieşte când, liber creat cu voia, omul nu se lasă măsurat. Şi astfel înţeleg că fecioria minţii este mai presus de poezie, şi mult mai minunat.

Despre fecioria poeziei şi despre păcatul dezvăluirii tainei

În toată Sfânta Scriptură, a cunoaşte are deplinul înţeles de a se uni cu.

Cunoaşterea Binelui-şi-Vieţii e unirea cu Duhul Sfânt - Fecioria;

cunoaşterea binelui-şi-răului este a se uni cu duhul minciunii - Curvia;

cunoaşterea dintre suflete prin lucrarea Duhului Sfânt - Biserica;

cunoaşterea dintre suflete prin lucrarea Întunericului -Vrăjitoria;

(iar cunoaşterea dintre trupuri sau prin cuget trupesc e imposibilă: ţărâna este neînţelegătoare).

Fecioria sufletului, cea care se cere pentru îndumnezeire, (şi lipsa căreia o mustră conştiinţa prin scăderea simţirii harului), este nu desfiinţarea sensurilor lucrurilor din cugetul inimii, alungarea a tot ce e creat din ea, ci dimpotrivă, adunarea a tot ce e creat (curat şi sfânt) în ea, prin harul Celui Necreat. Întâi Cel Singur, apoi chinovia lumii – Harmonia celor singurind.

Pe cât adâncul aţintirii, pe atât lărgimea cuprinderii.

Pe cât nestrămutarea cugetului în Cel Negândit, pe atât sfinţenia îmbrăţişării cu toate ale Lui.

Mă abstrag prin Paştile creatului către sabatul cosmic, necunoscutul îl despic cu Marea Trecere prin urechea acului clipei, devin totdeodată apostol, proroc şi tâlcuitor, vraci şi voievod, liturghisind.

De ce atunci, Sălăşluitule în bunget de negură, Doamne, să-mi zici că mă-ntunec, că inima mea Te-ar fi necinstit? Numele Tău pecetea tainei noastre, a Ta, ai Tăi şi dintru ale Tale suntem. Sau, auzindu-mi ruga, mă cerţi că mă întorc cu visul Tău pe buze să Te vestesc unei lumi moarte, ca-n tinereţe-fără-bătrâneţe? Vrei, Iubite, să m-acoperi de cumpliţia nerăspunsului ce ştii că l-aş primi? Îngăduie-mi: voiesc să liturghisesc şi pentru morţi.

Despre dăruire

Unii suie prin post la rugăciune, alţii pogoară prin rugăciune la adevăratul post, alţii pe amândouă deodată pogorând le cearcă, alţii le drămuiesc suiş împreunat. Ele sunt chipuri, primul - al eliberării, al doilea - al sfinţirii. Iubirea are ordine precisă: Necreat-Hrist-creat. (Crucea se scrie întâi de sus în jos, apoi deschide braţe). Măsura uneia e prin cealaltă arătată, şi nu se pot pricepe despărţit. Ai zis: opriţi-vă [îndeletniciţi-vă] şi cunoaşteţi – opresc [mă îndeletnicesc] şi cunosc. Or, pe Tine cum voi opri? Nu Tu eşti Cel ce săvârşeşte ale Tale? Am eu Cheia Adâncului de suflet, să fi desfeciorit locaşul Tău din mine, sau, iscodind, să închid poarta raiului din adâncul altui suflet? Că numai Tu deschizi, şi nu poate închide nimeni, şi numai Tu închizi, şi nimeni va deschide.

Cunună de diamant îmi e necruţătoarea Ta gelozie!

Despre a fi înfrânt

Dumnezeu smereşte semeţia şi Se pune Piatră celor nestatornici, cu dreptate şi cu milă la vreme cuvenită El trimite focul degradării până la măduva existenţială, chiar dincolo de ceea ce poate fi priceput, jaf de suflet, dezomenire: rodul neascultării - să te vezi gol înaintea cerului din inimile celor sfinţi. Şi mare este această ruşinare! Mare este această dezgolire! Mare este această înfierare! Adânc pătruns e untdelemnul blestemului, şi strâmt e încinsă peste răsuflare acrivoasa cunoştinţă a greşelii! Nu dor în mine săgeţile cât suspinele Tale, deci nu-mi seca cerşirea la izvorul alinării aşteptând! Ca un iconoclast uneori urăsc Forma care pe prunc îl poartă către Tine, dar celor pieriţi li Te ascund, li se fac ziduri pe care iarba minţii nu poate sui, pe care Duhul, lipsind, nu le poate trece. Urăsc nelibertăţile pricirii şi etichetele puse tandreţii şi darea şi luarea dintre cei ce pătimesc la fel, şi uimirea din ochii care nu Te caută pe tine, şi fricile nu de Tine, şi jinduirile de orice fel care tulbură şopotirea păcii clipei mici cu Marea Clipă. Urăsc cele nesfinte ascunse şi vădite în tot ce piere.

Mi-e taina refuzată de existenţă, mi-e mărturia scuipată afară din gura Ta, călcată în picioare de priceperi, ca sarea care nu mai foloseşte la nimic. Sângele a obosit de dorul nemişcării, Sângele Tău inundă sensuri dimprejur. Şi timpul, de ce mi l-ai închegat în minte, cu dangătele lui cu care mă-nspăimânt că vii şi n-am deprins să-Ţi fiu! O să m-aşez colea să sap nebun şi-nseninat…

Mai ocărâtă decât curva e fecioara cu suflet sterp: nu se va da şi nu este primită.

A ciugulit corbul seminţe de cuvinte sfinte, şi cântec nu a dat. N-are îndreptăţire; osânda-şi va purta. Mărturia neasemănării, ricoşeul unui glonţ tras în oglindă. Amarul celui păcătos - bucuria celor drepţi, şi din toate Domnul Se slăveşte.

Blând e Cuvântul: nu te teme… Ştie slăbirea braţului care ar vrea să lupte, sfârşeala celui zdrobit de nefrăţietate, vitejia nearătată a unui copil.

Adie-mă, harule, să mă-nveţi să răsar şi s-apun. Frânge-mă, roată a Întoarcerii, dejghioacă-mi frământările de briciul că n-ai fi aici. Frământă-mă fin, cădere de ape, anină peste mine curcubeu de pelin. Umileşte-mă blând, că nu este smerenie nedemnă. Iartă-mă, clipă, când mă sfiesc neaievea şi mă strălucesc, siemi şoptitor, uitând de mine când mă despodobesc, şi când, întemniţându-mă, cu perfidie cred că izbăvesc, când îmbălsămând mumia poftei mă-nţarc de la sfântul Sîn.

Trece-mă, Părinte, vămile vieţii căzute, dezleagă-mă de fără-Viaţă (necredinţă) de nefiresc, de fapta întunecată, necuvios neînfricată, hîdă, aspră, nearmonioasă, neîntreagă, de toată neiubirea, de toată nestrălucirea, de toată nerecunoştinţa, de scindare, de depărtare, de neseninătate, de toată vraja, şi graba, şi vrajba, de toată lăcomia şi scârba, de utopie, de uitare, de singurătate şi de neiertare, de toată trufia, trădarea, minciuna, îndoiala, toată tăgăduirea, de toată deşarta căutare, de necunoaşterea de sine, de înşelata duioşie, de toată deznădejdea, sfidarea, de sfiiciunea fără rost şi de neruşinare, de nepaza minţii, de necumpătare, de nepreţuire, de exagerare, de iscodirea cunoaşterii şi de toată uzurparea, sleirea, toată îmbătăciunea şi despreunarea, de neînţelepţie, de dorul cel fals, de trândăvia de a primi har, de fără-de-măsura, de zborurile iuţi şi dulcile înţepeniri, dezleagă netrezvia şi necuminţia şi sfidarea. Că am împodobit răni, am sleit frumuseţea clipei şi privind-o, am dat sfintele descoperiri câinilor mâniei, şi mărgăritarele gingăşiei porcilor poftei. Am hulit existenţa prin sufletul meu de luptător saltimbanc pentru o mândră utopie.

Şi apoi s-a făcut linişte în cer ca la o jumătate de ceas.

Oricât de profundă ar fi tăcerea minţii, setea de Necreat este la limita cu dezintegrarea. Dincolo de formă: lumina şi umbra, fenomene neliniştitoare tocmai fiindcă transpar prin ego ca obiect şi subiect. Mă lăcomesc de cruce. Tremur cu tot trupul. Curg apele pe mine. Aerul dimprejur cu vrăjmăşie mă strânge dinăuntru înafară, mă junghii, mi se sfârtecă sufletul de duioşie, mi se desface sufletul de trup, îmi arde măduva în oase de această insuportabilă trezvie. Mă văd împresurat: ape, moliciune, zbatere nemişcată. Mi-e greaţă, pe gât mi se toarnă foc şi amăreală. Foame de har, mă înconjură negru desiş. Cineva vine să umple umilirea mea, cerând iar eu neputând da. Simt recunoştinţă, întreagă, blândă, fără semne de-ntrebare. Nu vreau niciunde, nu ştiu unde m-oi duce. Un uber-sunet. E sunetul lăuntrului lumii. Sunetul general al omenirii, al vieţii de pe pământ, al îngerilor şi al celor din iad. Îl aud cu auz ascuns, mult mai viu decât cel sufletesc, pe cât cel sufletesc e mai viu decât cel trupesc. Pricep: am ucis. N-am nici o apărare. Nu cer nimic. Simt MILĂ. O fracţiune de secundă, un micron, şi m-aş trece. Pun Îngerul să tindă: Domnul şi Dumnezeul meu! Şi mă predau.

Minune-i că mă mai ivesc. Văd o năframă, miros un rai. Maica Domnului vine lângă mine şi lângă neamul meu. Ea niciodată n-a plecat.

Înaintea lui Dumnezeu fapta inimii de a-L iubi dincolo de lege este adevărata neprihănire. Numai când El Însuşi adevereşte inimii că i-a primit strigarea, omul se cunoaşte unit, iubit şi nemurit. Dacă Iov ar fi primit cuvântul celor trei, Dumnezeu nu i-ar mai fi vorbit, ca unui ostoit din cele care deja sunt, şi care nu s-ar fi fost plâns spre cele care încă nu-s. 

M.N.

---

[1] Mathei 23:29

S-a facut dreptate! Pustnicul Onufrie, declarat oficial nevinovat

Pustnicul Onufrie, dat pe mâna procurorilor braşoveni anul trecut, este nevinovat. Anchetatorii au dispus neînceperea urmăririi penale în cazul slujitorului Domului, împotriva căruia s-a depus plângere penală sub acuzaţia de ocupare fără drept a unei porţiuni din fondul forestier naţional. Primăria Braşov l-a alungat pe pustnic  in chilia în care a trăit ani buni, în post şi rugăciune. Motivul l-a reprezentat construirea unei pârtii, pe bani grei în plină criză, sub sceptrul Elenei Udrea, fosta şefă de la Turism. Pustnicul ar fi sta în calea schiorilor dornici de senzaţii tari, într-o chilie neautorizată. Procurorii şi poliţiştii au demarat ancheta, iar pusticul a fost şi el audiat. Pentru infracţiunea de care era acuzat, risca între 6 luni şi 3 ani de închisoare. Nici vorbă de vreo infracţiuni însă, au stabilit anchetatorii Parchetului Judecătoriei Braşov. Împotriva soluţiei se poate face plângere. 

 

Amelia Vulcu 

Sursa: Brasovul Tau