Rău peste rău - de Prof Ilie Badescu

Intr-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.
Eminescu atribuie „lu­crului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu ros­turile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).
Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.
Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste.
Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.

Sursa: revista Clipa
Foto: Cristina Nichitus Roncea

Gandirea populara si critica modernitatii la Ernest Bernea (I)

Motto: "Lumea noastra e lumea cea adevarata,
e lumea buna, cu oameni si pomi infloriti…"

Dintre privirile aruncate noua insine ca popor, „Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman“ este probabil cea mai originala, complexa si documentata lucrare. Spre deosebire de viziunea istorica si caracterologica a lui Dumitru Draghicescu sau de cea filosofica a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcanescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul romanesc din poezia culta si populara sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea impleteste filosofia si sociologia cu cercetarea etnografica, rezultand o viziune integratoare, bine argumentata si fidela realitatii concrete si spirituale a satului romanesc.

Aparuta initial in 1985, sub titlul „Cadre ale gandirii populare romanesti“, puternic cenzurata de regimul comunist, cartea reuneste trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gandirii: spatiul, timpul si cauzalitatea. Prin acestea, autorul incearca sa surprinda, in fapt, filosofia populara, modul in care simte si gandeste taranul roman, mergand astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrarii „Gandirea salbatica“, intre cele doua forme de cunoastere existand si unele asemanari.

Spatiul in gandirea populara

Spatiul, in reprezentarea populara, nu este linear si abstract, ci unul viu, concret si misterios, cu insusiri spirituale, avand puteri benefice sau malefice. Taranul roman nu foloseste termenul generic de „spatiu“, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Exista o mare bogatie de locuri „bune“ sau „rele“ in satul romanesc. Fiecare are o incarcatura magico-religioasa, de care omul trebuie sa tina seama. Casa, gradina si satul sunt „locuri bune“, in care totul sporeste si pe care nu trebuie sa le parasesti. Omul poarta amprenta locului in care s-a nascut, pe tot parcursul vietii. De aceea, veneticul, strainul din alt sat, nu este bine vazut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputinta, pentru ca pastreaza insusirile locului de unde a venit“. La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile in care au avut loc nelegiuiri sau casele parasite sunt „locuri rele“, pe care omul trebuie sa le evite ori la care sa fie atent.

Raspantia ne arata cata intimitate exista intre om si loc. Dupa cum drumurile se intretaie si duc in diferite directii, tot asa omul o poate apuca in viata pe o cale buna sau rea. De aceea, se construieste o troita ori se asaza o cruce aici. Un satean din Poana Marului (jud. Brasov) vorbeste despre acest obicei, pastrat si astazi: „se pune cruce la rascruce, ca acolo se impart drumurile; stii, o iei intr-o parte sau in alta. Se pune acolo sa se-nchine omu’ si s-o ia pe drumul cel bun“.

Umanizarea spatiului si caracterul lui spiritual dar concret se reflecta si in folosirea termenilor de Miazazi, Miazanoapte, Rasarit si Apus, in locul celor de Sud, Nord, Est si Vest. Gandirea populara respinge ideea abstracta de „puncte cardinale“. Casele se construiesc spre Rasarit sau Miazazi, altarul se construieste spre Rasarit si tot spre aceasta directie se inchina oamenii, fiindca de aici rasare soarele. Spatiul, in reprezentarea populara, se intinde insa dincolo de punctele cardinale, deoarece el depaseste granitele fizice, intrand pe taramul magiei si religiei. Dupa lumea aceasta, se intinde „lumea nevazuta“, a lui Dumnezeu, in „inaltul cerului“, sau a diavolului, in „fundu’ pamantului“. In afara acestor doua lumi, mai exista credinta in „celalalt taram“, un loc misterios de unde apar fapturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimaritele. Aceste lumi nu sunt straine una de alta, ci se influenteaza reciproc, oferind experientei un caracter tainic: „lumea nevazuta da suflu cosmic si mistic celei vazute, iar aceasta din urma da celeilalte consistenta. De aceea poporul roman traiste in cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii si frumusetii cosmice“.

Pentru taranul roman, vidul sau infinitul sunt notiuni lipsite de sens si concretete, care tin de o gandire conceptuala, obisnuita sa lucreze cu marimi cantitative, pentru care nimic nu iese in relief si fiecare lucru este la fel. Spatiul in gandirea populara nu este uniform si abstract, ci calitativ, imbogatit cu semnificatii. Aceasta categorie a gandirii reflecta o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „randuiala“ in care omul traieste si pe care o respecta. De aceea, ea se prezinta mai mult ca o realitate spirituala decat fizica: „In conceptia noastra populara, spatiul apare consubstantial omului. Intre om si spatiu poate fi mai mult decat o relatie, poate fi o rudenie spirituala (…). Rudenia si stramosii nu marcheaza numai o legatura de sange, ci si una de loc. Legatura cu locul vine odata cu trecutul si elementele traditionale ce le pastreaza si din care omul trage substanta. Aceasta intimitate cu spatiul original, al satului si al casei parintesti, sau cu spatiul cosmic, este un semn al experimentarii pe plan interior a spatiului si a naturii sale calitative“.

Timp si determinare

A vorbi despre timp inseamna a patrunde in intimitatea fiintei, dezvaluind resorturile ultime ale credintei si colectivitatii. Felul in care ne traim timpul, ne intelegem rostul si trecerea prin lume ne dau adevaratul chip si putere spirituala. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentarii unui prezent care ne scapa mereu, taranul roman traieste intr-un timp al profunzimii, ale carui coordonate sunt trecutul, credinta si autoritatea traditiei.

Parintele Arsenie Papacioc despre iubire si iertare

Lumea aceasta nu e vinovata, suntem vinovati noi ca nu stim sa iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am facut noi pentru lumea asta, daca este vorba sa intram in amanuntele drumului mantuitor? Ce-am facut noi pentru lumea aceasta – asta ni se cere!

 O institutie, ca si un neam, traiesc prin cei care tasnesc, care stau pe cruce fara sa cedeze. 0 iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanenta jertfire. Niciodata nu vom trai fara probleme si fara sabii indreptate impotriva noastra! Nu vedeti invatatura crestina? “N-am venit sa aduc pace pe pamant, ci sabie… Dusmanii omului sunt casnicii lui.” Dar toate acestea nu trebuie sa descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar daca omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu inseamna sa renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tau, iar aceste suferinte te incearca pentru a te putea defini, pentru a merita sa fii incununat de Dumnezeu, caci El asta doreste.

 Nu ne putem inchipui un om mantuit fara merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar lupta fara jertfa nu se poate! Crucea a mantuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci cand lisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana. Mantuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era invins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru ca e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecat o pedeapsa. Dar, chiar pedeapsa in sine, canonul inseamna putinta revenirii, a intoarcerii la bine.

 Se constata ca nu vine lumea la biserica. Dar nu trebuie sa fie o preocupare in sine, sa se faca atata caz. Pentru ca aceste lucruri slabesc forta personala a fiecaruia, semanand confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge sa se scuze in sinea lui: “Ce, numai eu fac? Vad ca toti fac!” Deci, cel mai bine este ca noi sa ne rugam pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar va rog, sa fie o mai mare dorinta de iubire adeva- rata! Nu o iubire inregistrata si difuzata ca atare de oameni: “Auzi, domnule, ca trebuie sa iubim!” Nu! Trebuie sa simti nevoia sa iubesti.

 Nu este niciodata nimeni degeaba langa tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu sa-l ajuti sau sa te folosesti. Te folosesti, ca poate are o putere de duh mai mare. Sau il ajuti tu, in sensul de-al suporta. Este o mare greseala atunci cand certam pe unul sau pe altul! Il rabda Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus in calea ta, ca sa-l rabzi si tu si sa te incununezi!

 Daca se intampla sa facem fapte bune, nu este bine sa le facem numai din obligatie, pentru ca de- venim cazoni. Sa le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atata cat putem. Pentru ca Dumnezeu nu ne tine ca suntem noi foarte vrednici. Ne tine ca este foarte milostiv El, si de aici vine si toata mila noastra.

 Bunaoara, daca se gaseste cineva in situatia sa dusmaneasca pe cineva, se gaseste in situatia sa-l judece, pentru ca este intr-adevar incorect si nu se aseaza deloc. Deci, iti este incomod si tie si celorlalti. Dar daca ar zice omul asa, ar sta de vorba cu Dumnezeu: “Mai draga, Eu il iubesc si pe acela asa cum e. Da-te de partea Mea, ca sa-l iubesti si tu. Eu il iubesc asa cum este. Caci de aceea il tin in viata. Da-te de partea Mea si lasa, nu-l mai dusmani; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu cate greseli faci si ti le trec cu vederea?” Acest dialog intim, cu smerenie sa se faca, si tu esti asigurat. Si rasare cu orice chip iubirea, fara de care nu se poate face nimic, chiar daca ai da muntii la o parte; chiar daca ti-ai sfasia trupul sa arda pentru Hristos. Milostenia nu este numai sa dai din traista. Milostenie este ca accepti pe un om sa stea langa tine, fara sa il alungi in gand. Ai un coleg care are un necaz, trebuie sa stii sa-i faci o mangaiere, sa-i descretesti fruntea. La saraci poti sa faci o rugaciune scurta: “Doamne, miluieste-l!”, daca nu poti sa-i dai, ca esti in tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastra in legatura cu su- ferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi intrebati la Judecata de apoi este: “De ce nu am dat mai multa atentie semenilor nostri?”

 Exista porunca in invatatura crestina: sa se respecte toata faptura, cu atat mai mult fiinta o- meneasca, care are “chip” si “asemanare”. Si firea pervertita, bineinteles, te indeamna sa tii cont numai de al tau, si foarte greu te rupi si pentru celalalt. Si tocmai asta e porunca: sa te rupi. Eu v-am spus uneori; daca nu, spun acum: Era intr-o situatie, parca era vis, dar tare a fost parca real, asa…Murisem, si ma uitam, cum se spune, la moartea mea, caci sufletul nu moare. Ma uitam la mine in cosciug si cand a ajuns cosciugul sa intre in groapa am zis: “Ce bine este daca lasi ceva din tine afara! Aceea te va ajuta si pe tine sa traiesti mereu”. Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahuta zice: “Mila e toata Scriptura!”

 A milostivi pe unul, pe altul, aici se arata ca tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii ca acela pe care il ajuti poate sa fie Hristos. El nu intinde mana sa-i dai. El intinde mana sa-ti dea imparatia cerului si tu nu observi. Si, de regula, oamenii cauta banutul cel mai mic.

 Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe langa mantuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodata. Fac sobor la margine de drum si impart ce s-a capatat, si zic: “Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, intru imparatia Ta!” Si are valoare. Mantuitorul, ca sa ne incurajeze, a spus: insutit veti primi! Vrei sa te imbogatesti? Da tot ce ai! Primesti insutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Daca ati cunoaste viata Sfantului Ioan cel Milostiv, v-ati inspaimanta! Sfantul Ioan, cand s-a dus in respectiva arhiepiscopie, a intrebat: “Cat aur are arhiepiscopia?” Si i s-a raspuns: “Atatea litre de aur!” “Dati-i la saraci!” Cand au auzit, economii aia au zis ca ii saraceste. Si a venit inapoi insutit fata de cat a dat. Iar dadea, iar venea insutit. Economii carteau mereu! Vezi, nu observa omul cand primeste, dar observa cand da. Dar venea insutit cu precizie! Este cuvant din Scriptura. Eu nu am dreptul sa-l contrazic pe acest cuvant. Si obisnuiti-va cu autoritatea cuvintelor din Sfanta Scriptura. Tainele Bisericii s-au facut pe temeiul cuvintelor din Scriptura. “Ce dezlegati voi, dezleg si Eu”. Asa a luat nastere Taina Pocaintei.

 A venit o doamna la arhiepiscopie sa dea o donatie. Si a intrebat-o Sfantul Ioan: “Cat doriti sa dati, doamna?” “Atat!” Sfantul Ioan se astepta sa primeasca insutit, iar cat dadea doamna asta nu era insutit. Si a intrebat-o: “Atat ai vrut cu adevarat sa dai?” “Nu! Am vrut sa dau atata, dar cand am scris suma, o mana nevazuta a sters si a scris cat dau eu acum”.

 Ce se intamplase? Economii nu au dat la saraci cat a zis Sfantul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea cu cat a adus femeia asta insutit. Sfantul Ioan i-a mustrat: “Uite cine saraceste arhiepiscopia!” Si s-a ajuns sa dea cate o corabie cu aur, si veneau o suta inapoi; si s-a umplut Marea Mediterana cu corabii pline cu aur mergand la Sfantul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: “Sa vedem, Ioane, cine este mai milostiv: tu sau Eu?” S-a verificat cu ape, cu corabii si cu aur cuvantul Scripturii. Deci, obisnuiti-va sa nu traiti numai voi, ci sa traiti in toti care sunt cu voi.

 Exista porunca mare repetata de Iisus Hristos, incat insista: “Sa va iubiti unul pe altul.” Vedeti, cu orice chip trebuie sa fim controlati, daca avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti chiar sa iubesti pe toti. Bine, asta se intelege. Dar, cu nici un chip sa nu urati! Daca nu urasti, nu mai esti in apa, esti pe scara, pe prima treapta. Dar esti pe uscat! Si sigur ca treptele merg pana la treapta dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, daca nu urasti. Deci este un inceput doar. Ce se numeste scara: “Doua lemne hodo-lemne si un brat de alea maruntele!” Adica, daca esti pe prima treapta esti salvat. Dar ceva sfant din noi, crean- du-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindu-ne sa iubim, ne-a dat si putinta sa iubim. Si atunci ceva sfant din noi ne spune: “De ce sa stau chiar asa pe ultima treapta? Ia sa pasesc mai sus!” Se intampla de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care te odihneste si te sileste la a treia treapta. Si tot asa, si tot asa, pana cand ajungem la dragoste, care este legatura desavarsirii.

 Mantuitorul nu spune ca sunt treizeci de trepte, cum arata Sfantul Ioan Scararul. Spune: “Sa va iubiti” – vorbeste la superlativ si termina. Dar acum, noi, care ne intalnim cu neputintele noastre si cu frecusul, lipsa de educatie la un adversar, dintre doua rele, alegem raul cel mai mic. Decat sa-l urasc, mai bine ma asez pe prima treapta si nu-l urasc. Si ma tin cu mainile de treapta de sus. Daca te tii cu mainile de treapta de sus, inseamna ca e posibil sa ajungi la ea, ca e deja in mana ta. Este porunca. Nu mai avem voie sa comentam, decat, cu orice chip, sa stabilim re- latii macar la “Buna ziua”, sau sa nu urasti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba implinim alte po- runci crestine, daca n-avem relatie cu cineva. Fratiile voastre trebuie sa stiti ca inima noastra trebuie sa fie mereu libera pentru Hristos. Ca un dusmanel, care sta cocotat pe acolo pe undeva in zona asta grozava a inimii, il indeparteaza pe Hristos din inima ta. Adica nu vrea Hristos sa stea cu dusmanelul ala. Ca nu exista relatie intre rau si bine. Mantuitorul zice: “Sa-mi dai toata viata, toata fiinta ta!” Dracul zice: “Mie sa-mi dai numai un deget!” Ca prin asta el te stapaneste cu totul. Deja e langa tine. Nu mai este Hristos langa tine, daca tu i-ai dat o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.

 De aceea, nici nu se sta de vorba cu dracul. E o greseala mare cand mai spun unii: “L-am certat pe dracul!” Lui ii convine foarte mult dialogul cu omul. Sa te rogi! El fuge de rugaciunea pe care o faci tu. Daca il simti ca intr-un fel te munceste fizic, sau te deranjeaza te miri cum, roaga-te la Hristos: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” Ca va este la indemana o ruga- ciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stapanire de sine. Pentru ca, va repet acum, sunt sigur ca v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei intristari, sau al unei mahniri, este numai si numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mahnire, unde-i o intristare, deoarece cu astfel de bogatie nu stii ce sa faci si o risipesti. Si, din pru- denta, nici nu te stapaneste acest har, dar vine unde-i linistire sufleteasca, unde fiinta noastra transforma ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotararile tale de a misca, de a te implini, si uite asa ajungi la masura omului desavarsit, ca sa nu vorbesc chiar sa fii un dumnezeu dupa har, bine- inteles. Dar pe fondul unei stari de veselie, viata duhovniceasca nu se vede, dar se simte. Simti ca ai mandrie. Insa smerenia nu se prea simte! Niciodata un om nu spune: “Eu sunt smerit!” Dar se simte totusi o bucurie sufleteasca pentru ca ai un fior de relatie calda cu lumea.

 Daca rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv ca sunt liber sa nu primesc vizita fratelui – e un castig. Dar e un castig minor, fara rezultate mai avansate. Trebuie sa-l iubesti cu adevarat cu inima. Strategic va dau un sfat: nu poti sa-l iubesti pe vrajmas de prima oara, dar aseaza-te pe pozitia sa nu-l urasti. Si daca te gaseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmani, tu mori ca un iubitor de vrajmas, cu harul lui Dumnezeu.

 Sa stiti ca e foarte draceasca lucrare, ura asta a aproapelui. Prima data asta vine: “Ah, ce i-as face!” Draga, cele zece porunci nu trebuie invatate ca la scoala: “Dacii si romanii”, si incepi sa spui istoria dacilor si a romanilor ca pe apa. Nu! Trebuie cu orice chip sa implinim aceste porunci. Poti sa te prezinti la duhovnic ca n-ai implinit o porunca, ca o imprejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se a- nalizeaza de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip sa nu crezi ca esti scutit total, ca o imprejurare s-a creat si tu nu ai implinit porunca.

 Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este sa nu se lucreze. Dar o imprejurare oarecare te-a silit sa lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie sa te spovedesti ca ai muncit, fara canonisire. Nu s-a gatit mancare pentru Duminica. Si exista o alta porunca care spune: “Cine posteste sambata sau Duminica este certat de Biserica”. Si atunci ce faci ca sa nu postesti Duminica? N-am mancare facuta – fac mancare. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre doua rele, alegi raul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea sa nu postesti Duminica.

 Doi insi sau hotarat sa se duca la Ierusalim. Se mergea pe jos in conditii grele, nu erau mijloace de transport. Mergand ei spre Ierusalim au intrat sa gazduiasca la o casa, unde i-au gasit pe toti bolnavi. Au sarit amandoi, i-au ajutat cat au putut. Dar unul dintre ei a zis: “Eu nu mai merg la Ierusalim caci nu pot sa parasesc pe cei bolnavi” “Cum, draga, ca noi ne-am hotarat. Unde-i hotararea noastra?” Si a plecat celalalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, ca era vorba de Inviere.

 Pelerinul, ajuns la biserica, a patruns cu mare greutate prin prima usa de la biserica, si-l vedea pe cel care ramasese la bolnavi chiar la Altar. Dintre doua fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a ingrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de varf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te duci din traditie? Te duci ca ai posibilitati? Te duci ca ai timp, sau ca ai avut bani? Daca tu ai lasat vreo dusmanie in urma ta? Porunca iubirii e o porunca mare, de aceea insista Mantuitorul. Deci e o intrebare justificata; sa ne-o punem toti: “Iubesc sau nu iubesc?”, ca e porunca, draga! Sa nu credeti ca Mantuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Si noi avem bogatia ca suntem crestini. Si atunci sigur nu o sa urmam pe cutare Tutankamon, sau pe Buda. Noi urmam pe Hristos. Bagati de seama, iubirea e criteriu de judecata! Evanghelia care se citeste la Duminica Judecatii de apoi este aceasta: “Am fost bolnav, si nu m-ati ingrijit. Am fost insetat, si nu mi-ati dat sa beau. Am fost flamand, si nu m-ati saturat”. Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce. Vorbeste numai de iubire. De ce ai urat? Dovada ca tu nu ai iubit, nici macar nu l-ai respectat, ca-i fiinta omeneasca. L-ai urat. Ca nu-l mai recunosti ca fiinta omeneasca, din momentul din care il urasti. Si atunci ne osandim cu asta. Vorbesti de rau cu atata usurinta si cu atata motivare intima. Si chiar daca esti intrebat, raspunzi:

 “Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merita”. Ei bine, va spun, e un pacat foarte mare. Nu numai ca nu-l iubesti, dar il dusmanesti, il urasti. Atunci tu ai facut crima, nu dragoste.

 Daca pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum sa stie ca tu il pomenesti. Tu esti in comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugaciunea ta, il ajuta pe el, si tu, constient, vrei sa fii implinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numesti un mantuitor candva si undeva.

 Tu pomenindu-l pe el, il ajuta Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugaciunea.

 Chiar Traian, care a fost un pagan, a avut o fiica, Drosida, care a ajuns Sfanta Mucenita Drosida. S-a botezat singura, dragalasa. Imparatului Traian i se dusese vestea, si a ramas vorba: “Bun ca Traian”.

 Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decat sa fie drept.

 Sfantul Grigorie Dialogul, vazand atatea lucruri facute de Traian si ca a avut un nume asa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca sa-l ierte. Sfantul Grigorie a trait in anul 500, de cand avem Sfanta Liturghie a Sfantului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu sa-l ierte pe Traian. Deci, a intrat intr-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:

 “Dumnezeu ti-a auzit rugaciunea, dar mai mult sa nu te rogi pentru pagani”. Sfantul Grigorie Dialogul a intrat intr-un dialog cu Cel ce mantuieste si i-a dat putinta lui Traian sa fie si el in imparatia mantuitilor.

 Tu, daca pomenesti pe cineva, traiesti cu toata lumea, cu fratii tai de credinta. Si sunt obligati fata de cel care ii ajuta la mantuire intr-o forma anonima, dar stie Dumnezeu.

 Mai departe, dupa rugaciune, tine relatia cu omul. Arunca-i un zambet, ca sa vada ca nu ii esti dusman. Nu un ranjet. Arunca-i un zambet, daca te provoaca.

 Draga, eu am sustinut un adevar. Fratia ta ai fost in situatia sa fii in afara de adevar. Ca te-a lezat punctul meu de vedere, al adevarului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevarul. Acesta, sa zicem ca este un motiv material care a stricat relatia.

 Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: “sa iubesti” este si pentru ei. Ce sa facem, pentru ca raspunsul este asta: exista si rai si iad. S-a dat putinta fiecaruia sa nu se duca in iad si totusi s-au dus si in iad. Ce sa facem? Noi ne facem datoria sa iubim, ca si pe cei din iad ii iubeste Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu ii biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu ii tine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei isi dau seama ca ii iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta ii chinuie. “Uite, ne iubeste si acum, deci, ce ar fi fost sa-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a facut Hristos sa-i scape pe oameni de iad?

 Uite, dialogam in ce priveste mantuirea. De ce mergi pe o cararuie oarecare si nu mergi pe soseaua batuta, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu parasesti soseaua pentru sangerarile ranilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, ca harul nu vine decat pe soseaua asta, nu vine pe toate cararile. Insa nu trebuie sa schimbam discutia, ca avem de-a face cu oameni indaratnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un caine rau. Cainele nu stie ca esti prieten cu stapanul, si latra la tine. Dar tu nu tii cont ca latra cainele, tu il iubesti pe stapanul lui si te duci la el.

 Solutia este sa-i zambesc, sa-l pomenesc si sa nu-l urasc, asa cum este. Eu imi doresc foarte mult sa-mi pastrez aceasta sfanta libertate, aceasta curatire a inimii, ca Hristos nu vine in inima ta daca este un dusman acolo. Nu va mai preocupati cu: “Uite, eu i-am zambit si el mi-a ranjit”. Daca esti pe linia adevarului poti sa fii foarte sigur: “Doamne, eu sunt de vina, ca e fratele meu!” Asa.

Parintele Ilie Cleopa despre iertarea aproapelui

Iubiţi credincioşi,   
                                       
Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greşesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne învaţă că toată Legea şi proorocii, se reazemă pe două porunci, adică să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăşte din dragoste, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveşte (I Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste şi petrece în întunericul urii de fraţi (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).
Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinţilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată şi o mamă bună îşi iubesc pe fiii lor şi, ori de cîte ori ar greşi ei, dacă se întorc şi cer iertare, îi iartă şi îi mîngîie, aşa este şi dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sîntem fiii Săi (Ioan 1, 12) şi aşa ni se cuvine să fim cu dragostea şi cu mila faţă de cei ce ne greşesc nouă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunînd: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).
Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste şi milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiinţat deosebirea între vrăjmaşi şi prieteni şi ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmaşii noştri, să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă şi ne prigonesc şi să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învăţături nu avem voie să urîm pe nimeni, ci pe toţi cei ce ne greşesc să-i iubim şi să le iertăm greşelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.
Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). De aceea sîntem şi noi datori a face bine tuturor şi a ierta greşelile celor ce ne greşesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtînd neputinţele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Aşa ne îndeamnă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Fiţi buni între voi şi milostivi iertînd unul altuia, precum şi Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertînd unul altuia; iar dacă cineva are vreo plîngere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, aşişderea iertaţi şi voi (Coloseni 3, 13).
Aşadar, fraţii mei, aducîndu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, să ne silim şi noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi şi fără iertarea celor ce ne greşesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiţi credincioşi,

Să ascultăm acum pe Sfîntul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne greşesc, de care atîrnă şi iertarea păcatelor noastre, zice aşa: “Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este uşoară! Că ce greutate şi ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greşelile cele uşoare şi de nimic vrednice, spre a ni se ierta şi nouă cele ale noastre…” Şi mai departe zice: “Nu am zis să-Mi aduceţi bani, sau ţapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceţi: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios şi uşor şi scurt ne-a poruncit, zicînd: Tu iartă fratelui tău greşelile lui şi Eu îţi iert pe ale tale! Tu însă nici greşelile nu ierţi, poate puţini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumăraţi talanţi îţi dăruiesc ţie. Tu nu mai ierţi nimic dăruindu-i; iar Eu îţi dau ţie vindecare şi împărăţie îţi dăruiesc. Şi darul tău atunci îl primesc cînd te împaci cu cel ce îţi vrăjmăşeşte ţie, cînd nu ai vrajbă asupra cuiva întru mînia ta. Cînd ai pace şi dragoste către toţi, atunci rugăciunea ta este bine primită şi prinosul tău bine plăcut şi casa ta este blagoslovită şi tu eşti fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?
Cuvintele Mele le calci şi ceri iertare de la Mine? Eu, Stăpînul tău îţi poruncesc şi tu nu iei aminte? Apoi cum îndrăzneşti să aduci către Mine rugăciune şi jertfă? Căci precum tu îţi întorci faţa de către fratele tău, aşa şi Eu despre rugăciunea ta şi de la darul tău voi întoarce ochii Mei” (Cuvînt pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamţ, 1823).
Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfîntul Efrem, arată că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură şi nu vom ierta pe cei ce ne greşesc nouă, că iată ce zice: “Sămînţă pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său” (Cuvînt 58, pag. 297, M-rea Neamţ, 1818). Aşadar, fraţi creştini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinţi părinţi, care se reazemă pe cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfînta Sa Evanghelie: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).
Fraţii mei, dacă credem că acestea sînt cuvintele şi poruncile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi că niciodată gura Lui nu poate să spună neadevăr, El fiind fiinţa adevărului, apoi să ne dăm seama că niciodată nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atîta vreme cît vom fi învrăjbiţi cu oamenii şi “nu vom ierta din toată inima păcatele şi greşelile fraţilor noştri” (Marcu 11, 25). Nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfînta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu şi va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca şi a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiţi.
Acest adevăr ni-l arată Însuşi Hristos Domnul cînd zice în Sfînta Evanghelie: De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină şi adu darul tău (Matei 5, 23-24).
Nu numai darul nostru nu-l primeşte Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primeşte că zice: Cînd staţi de vă rugaţi, iertaţi tot ce aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre (Marcu 11, 25). Acelaşi lucru ne învaţă Mîntuitorul şi în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineaţa şi seara: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întîi pe fraţii noştri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre. Iertarea este o condiţie obligatorie pentru mîntuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inimă şi a cunoştinţei fiecăruia dintre noi. Iertarea salvează familia de divorţ şi distrugere, salvează rudele de ceartă şi judecăţi, salvează lumea de războaie, de ură şi de moarte.
Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decît să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvînt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creştini trăiesc în ceartă, şi chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată şi la fapte de răzbunare, încît nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrînii satului, nici boala şi frica morţii nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alţii. De aceea nu puţini mor certaţi între ei, spre veşnica lor osîndă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mîntuirea lui.
Această stare grea de ură şi răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteală slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toţi la sfîrşitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanţi este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăinţă, lacrimi, milostenie şi iertare pentru mulţimea păcatelor pe care le-am făcut.
Dar în timp ce Dumnezeu, ca un tată bun, ne iartă toată datoria, adică toate păcatele, noi oamenii nu iertăm pe cei ce ne-au greşit puţin, ci le cerem datoria cu dobîndă. Iar dacă nu ne întorc datoria ne răzbunăm pe ei, îi dăm în judecată, le dorim răul, nu-i iertăm pînă la moarte. De aceea şi Dumnezeu se supără pe cei care nu iartă pe aproapele, ci trăiesc în ură şi răzbunare, şi le va zice la judecată: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o adică toate păcatele pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? Şi mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria (Matei 18, 32-34).
Auziţi ce zice Hristos, Stăpînul vieţii şi al morţii? Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viaţă nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie şi murim aşa, nu vom avea iertare niciodată şi nimeni nu ne va mai scoate din veşnica osîndă.
Iubiţi credincioşi,
Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine.
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.
Dar ce să facă acei creştini, care îşi cer iertare de la cei cu care sînt certaţi, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învaţă Sfinţii Părinţi. Întîi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblînzirea vrăjmaşilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor şi să le respecte cuvîntul. Apoi să-şi ceară personal iertare de la cei cu care sînt certaţi, prin cuvintele: “Iartă-mă, frate, pentru toate cîte ţi-am greşit şi Dumnezeu să te ierte!” Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche şi mare, împăcarea să se facă în prezenţa preotului, şi să se încheie cu o rugăciune de mulţumire şi chiar cu o masă creştinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori şi aşa, dacă nu ne mustră conştiinţa, ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine. Iar dacă încă sîntem tulburaţi şi ne chinuie gîndurile de răzbunare, să amînăm Sfînta Împărtăşanie, ca să nu ne fie spre osîndă. Smerenia şi rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mîntuire!
Citim în Pateric că un călugăr tînăr s-a dus la un sihastru bătrîn şi i-a spus că are vrajbă asupra cuiva şi nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrînul la iertare, că ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: “Să spunem împreună Tatăl nostru, fiule!” Pe cînd ucenicul zicea: “Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, bătrînul îi spuse: “Nu aşa, fiule! Ci să zicem; Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri!” Auzind aceasta ucenicul, a căzut în genunchi şi a zis: “Iartă-mă, părinte, că am greşit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!”
Aşa să facem şi noi, fraţi creştini. Să cerem iertare întîi şi să iertăm cu dragoste pe toţi, ca să fim şi noi iertaţi de Dumnezeu pe pămînt şi în cer. Căci fără iertare nu avem mîntuire, nici nu putem zice Tatăl nostru.
Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toţi în numele Său, ştiind că dragostea nu moare niciodată! Amin.

Pilda datornicului nemilostiv - Predica a Sfantului Nicolae Velimirovici la Duminica a XI-a dupa Rusalii

Pilda datornicului nemilostiv - Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii

(Pilda datornicului nemilostiv - Despre iertare si impacare)

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984 ) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti.

In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)      

Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica - o suta de dinari - o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: "Plateste-mi ce esti dator" (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.                

Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.

Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi - dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.

Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: "...si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere "si ne iarta", legata de afir­matia noastra "precum si noi iertam", nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.

Dar de ce suntem datori sa iertam?

Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.

Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.

A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.

Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: "Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine."

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: "iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine". Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.                      

Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre "sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru". Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.

In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.

Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: "Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: "Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu". Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.

Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: "pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?" Si acela a raspuns: "cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos".

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.

Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.

Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.

Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.

Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12).

Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: "Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos" (Efeseni 4, 32). Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Calendar Ortodox

Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii (1917 - 1918)

Generalul Constatin Prezan (n.1861-d.1943), şeful Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul luptelor cu bolşevicii

Autor: Cristian Negrea

Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului. Dacă nu chiar primul.

S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin. Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare. Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român. Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.

Cum am salvat aliaţii în 1916

România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată" ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.

Marile victorii şi marile decepţii din 1917

În urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Redau aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1916 faţă de 1917, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului", dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) faţă de 24 (1917); puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori; căşti, la început deloc, venind mai târziu faţă de toţi soldaţii dotaţi; măşti de gaze, deloc faţă de toţi militarii.

General Henri Berthelot (n.1861-d.1931), Armata Franceză

Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale se precipită. În martie 1917 izbucneşte revoluţia în Rusia, care îl alungă pe ţar. Conducătorul ţării devine Kerenski, care continuă războiul. Dar societatea şi armata rusă sunt sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice se înteţesc la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul este devastator. Soldaţii refuză să mai lupte, să respecte ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluţionare, îşi aleg proprii lideri, îşi degradează ofiţerii şi generalii smulgându-le însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă. Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţea soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general, şi nimeni nu putea face nimic, nici chiar respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum a fost ales, aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie se va accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face, dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai greu, soldaţii refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.

Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei care la început merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă". Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

Luptele cu bolşevicii în Moldova (1917 - 1918)

În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

General Dimitrie Scerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă

Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaciov, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii" provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători". Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare".

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbaciov şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de Kirilenko. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.

În drumul său Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaciov la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaciov şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbaciov. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi unităţi sau soldaţi ruşi care corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică". Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!

Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. În această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.

Aurica Dicusar, Basarabeanca - Cântec de neam!