Apel de la Mănăstirea Petru Vodă: Iubitorii de Sfinţi Mucenici sunt aşteptaţi la Mănăstirea de la Poarta Albă în Duminica Sfinţilor Români

Duminică, Biserica ortodoxă va sărbători Duminica sfinţilor români.

Cu acest prilej, Înaltpreasfinţitul Teodosie va săvârşi de la ora 8.30, Sfânta Liturghie la mănăstirea Poarta Albă – Galeșu (ctitorită de Părintele Justin Pârvu - n.n.), care îşi va serba hramul.
Mănăstirea se află în construcţie şi este închinată memoriei martirilor, deţinuţi politici, morţi la construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, mai ales în perioada 1949 – 1953.
După slujbă, Ierarhul Tomisului va oficia slujba de parastas de trei săptămâni pentru părintele Iustin Pârvu.
De asemenea, vineri, 5 iunie, de la ora 16.00, Înaltpreasfinţitul Teodosie va oficia sfinţirea mică a paraclisului „Aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului” din zona Trocadero, urmată de oficierea Tainei Sfântului Maslu. (Radio Dobrogea)

În Duminica Sfinţilor Români, toţi iubitorii de Mucenici cei de un cuget şi o simţire sunt aşteptaţi să se alăture preoţilor, monahilor şi monahiilor ce vor veni să prăznuiască pomenirea jertfei mărturisitoare a celor fără de mormânt care s-au săvârşit pentru mântuirea noastră în lagărele de exterminare de la Poarta Albă – Canal.

Sâmbătă, 6 iulie se va face priveghere, începând cu orele 20.00, iar Sfînta Liturghie de Duminică va începe la orele 8.00. Se va sluji afară, în altarul de vară al viitoarei mănăstiri construită pe locul fostei colonii Galeşu.

Veniţi, iubitorilor de Mucenici, luminat să săvârşim pomenirea purtătorilor de lupte, zicând: Bucuraţi-vă, luminătorilor a toată lumea, care în temniţă pentru neam v-aţi jertfit; bucuraţi-vă, cei ce cu moartea voastră credinţa aţi pecetluit; bucuraţi-vă, cei ce din cursele înşelătorului ne izbăviţi! Veniţi, dar, toţi iubitorii de neam pe purtătorii de chinuri a lui Hristos să-i cinstim cu laude şi cu cântări duhovniceşti; pe propovăduitorii credinţei şi apărătorii neamului creştinesc, pe izvorul cel pururea curgător, din care izvorăsc credincioşilor tămăduiri.

Pomenirea mucenicilor săvârşind dumnezeieşte, veniţi, iubitorilor de Mucenici, să ne bucurăm şi cu cântări încununându-i să binecuvântăm pe Dătătorul de biruinţă Hristos.

Veniţi iubitorilor de Mucenici, duhovniceşte săvârşind sfinţită pomenirea cetei celei de Dumnezeu încununată a Mucenicilor cei arătaţi de curând, a junghierii celei fără prihană ce s-a jertfit cu osârdie pentru Hristos, împreună-ostăşirea cea aleasă a miilor de sfinţi, cu sfinţenie să strigăm către dânşii: Zdrobiţi semeţia vrăjmaşilor celor fără de Dumnezeu şi mântuiţi pre norodul cel bine credincios de toată împresurarea, prin rugăciunile voastre!

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa:

http://petruvoda.ro/2013/07/04/iubitorii-de-sfinti-mucenici-sint-asteptati-la-manastirea-de-la-poarta-alba-in-duminica-sfintilor-romani/

Sfantul Ignatie Briancianinov despre starile firii omenesti in privinta binelui si raului

Stările firii omeneşti în privinţa binelui şi a răului sunt trei

Pentru a scăpa de marea nenorocire care este înstrăinarea de Dumnezeu atât în timp cât şi în veşnicie, să păşim pe căi drepte şi sfinte. Pentru a dobândi lucrare creştină nerătăcită, să cercetăm cu simţul răspunderii firea omenească în trei stări ale ei:

în starea de după zidire,

în starea de după cădere,

în starea de după răscumpărare

( Sfinţii Părinţi numesc starea de după zidire „firească", starea de după cădere - „mai jos de fire", starea de după răscumpărare - „mai presus de fire")

Lucrarea creştinului poate fi nerătăcită, mântuitoare de suflet şi plăcută lui Dumnezeu numai atunci când el lucrează ori se străduie să lucreze numai şi numai după legile firii omeneşti înnoite.

Despre starea firii în privinţa binelui şi a răului, după facerea omului

In starea de după facere, firea omenească era cu totul neîmpărtăşită de rău. In ea via şi lucra doar binele în întregimea lui.

Omenirea nu avea despre rău nici o idee dobândită prin experienţă. Ea ştia doar că răul există, că pentru omenire este pierzătoare cunoaşterea din experienţă a răului (Fac. II, 9, 17; III, 2). Cunoaşterea teoretică, superficială despre rău nu putea avea nici o înrâurirea vătămătoare asupra firii omeneşti, fiind cunoştinţă moartă, deopotrivă cu neştiinţa în privinţa lucrării lăuntrice şi dinafară a omului.

Căderea omului a avut loc prin mijlocirea cunoaşterii lucrătoare, prin cercarea răului; căderea omului stă în cunoaşterea lucrătoare, prin cercare a răului, în însuşirea răului.

Ca să dăm o pildă, cunoaşterea teoretică a otrăvii nu pricinuieşte moarte, ci, dimpotrivă, fereşte de moartea prin otravă; cunoaşterea practică a otrăvii, adică gustarea ei, aduce moarte.

Uniunea Ziaristilor Profesionisti a acordat eminescologului Nicolae Georgescu, ziaristilor Miron Manega si Victor Roncea, precum si academicianului Dimitrie Vatamaniuc distinctia “Eminescu ziaristul”. Totodata, UZPR a dat post-mortem acelasi premiu profesorului Alexandru Oprea

Personalităţi care au promovat publicistica lui Mihai Eminescu, premiate de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România

Personalităţi care au promovat publicistica lui Mihai Eminescu au fost premiate, vineri, 28 iunie 2013, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR).

Uniunea a acordat eminescologului Nicolae Georgescu, ziariştilor Miron Manega şi Victor Roncea, precum şi academicianului Dimitrie Vatamaniuc distincţia “Eminescu ziaristul”. Totodată, UZPR a dat post-mortem acelaşi premiu profesorului Alexandru Oprea.
“Eminescu a fost un mare ziarist şi breasla aceasta a presei îşi trage seva şi din ceea ce a lăsat el. Eminescu este, într-un fel, părintele breslei noastre”, a declarat preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan. El a amintit că pe 28 iunie 1883 publicistul Eminescu a fost “izgonit” din redacţia “Timpul”.
“Dedic acest premiu Părintelui Iustin Pârvu, care a plecat la ceruri acum 12 zile. Lui îi datorez faptul că sunt aici, pentru că în momentul în care am fost eliminat din presa centrală – asa-zisa “de partide si de state”, pentru ca acum e vorba de mai multe state care guverneaza presa din Romania – m-am dus la dânsul şi voiam să las presa, dar el m-a obligat să nu abandonez presa, mi-a interzis să o abandonez si m-a indemnat să merg înainte”, a declarat jurnalistul Victor Roncea.
Cu prilejul acordării premiilor UZPR a fost lansat volumul “O zi din viaţa lui Eminescu”, semnat de Nicolae Georgescu, ce descrie ultima zi a lui Mihai Eminescu în redacţia “Timpul”.

Sursa: AGERPRES/ (AS – autor: Iulia Petre Carciog, editor: Mirela Bărbulescu)

Nota Victor Roncea: Dupa cum am spus si in cadrul manifestarii de exceptie de la Muzeul Literaturii Romane, trebuie  amintit si faptul ca fratelui meu, ziaristul George Roncea, i se datoreaza “instigarea” profesorului Nae Georgescu la redescoperirea publica a lui Eminescu – jurnalistul. Campania lansata de Civic Media in urma cu cinci ani – prin ziarele la care lucram, Atac si Ziua -  a prins roade si astazi, dupa zeci si zeci de ani de negura, ies la lumina nenumarate date ascunse despre viata si moartea lui Eminescu. Trebuie sa le multumim tuturor celor care rostesc raspicat adevarul despre Eminescu, Adevarul lui Eminescu. Doamne, ajuta!
Alte articole la despre Premiile “Eminescu, ziaristul” la: Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania
Cuvantul Libertatii – ”Eminescu, ziaristul“ / Jurnalistul Victor Roncea : „Cel mai onorant premiu din cariera mea !”
Constiinte jurnalistice si premii: Premiile UZPR “Eminescu Ziaristul” – iunie 2013

Vedeti si Mihai-Eminescu.Ro, Ziaristi Online, Certitudinea

FOTO si VIDEO de la manifestarea de la Muzeul Literaturii Romane la Roncea.ro

Ortodoxia Tinerilor: Un articol rusinos pentru Patriarhia Romana in Ziarul Lumina. Traim vremurile de care vorbeste Sfantul Ioan Maximovici?

În ziua de 28 iunie 2013 în Ziarul Lumina, ziarul oficial al Patriarhiei Române, a apărut un articol care face de rușine Biserica Ortodoxă Română. Articolul se intitulează „Un document care apără libertarea religioasă și se referă la un nou set de linii directoare în privința libertăților religioase adopotat de Consiliul Uniunii Europene.

Este de datoria noastră, a celor ce suntem parte activă a Bisericii, să semnalăm o luare de poziție în acest ziar, total contrară lui Dumnezeu și Bisericii lui Dreptmăritoare. Vom încerca să analizăm articolul în detaliu pentru a înțelege împreună ceea ce este greșit.

În primul rând, articolul apare într-un ziar oficial al Patriarhiei Române, și prin urmare a fost girat de Patriarhul României, care este mereu foarte atent la luările de atitudine de ordin politic. Comunicatele de presă precedente pe subiecte politice demonstrează această atenție sporită. Prin urmare ideile articolul le putem asocia cu poziția oficială a Patriarhiei, dar nu și cu a Sfântului Sinod.

Articolul frumos ilustrat cu o imagine de la intrarea în Consiliul Europei apare pe a doua pagină a versiunii tipărite a Ziarului Lumina, oferindu-i-se o importanță majoră între subiectele zilei. Pe siteul www.ziarullumina.ro a apărut chiar primul între articolele zilei de pe prima pagină. De ce este acest subiect așa de imporant pentru Biserica noastră? De unde acest entuziasm, ca ziarul oficial al Patriarhiei să anunțe o astfel de știre? Din prima frază a articolului aflăm :

„Consiliul UE pentru Afaceri Externe a adoptat, în cadrul reuniunii de luni, 24 iunie 2013, în Luxemburg, un set de Linii directoare pentru promovarea şi protejarea libertăţii religioase şi de credinţă.”

Ce aduc nou aceste noi linii directoare Bisericii? De ce se bucură Patriarhia Română că mai marii UE au aprobat câteva noi reguli de promovare și protejare a libertatății religioase? Ce împiedica până acum Biserica Ortodoxă să mărturisească Adevărul? Ce legislație o reținea să-și mărturisească adevărata credință în Hristos?

Creștinismul nu mai este o religie interzisă în Europa încă din anul 313, din timpul Sfântului Împărat Constantin. De atunci și până astăzi creștinii adevărați au mărturisit prin faptele lor Adevărul, au stat împotriva minciunii și au suferit pentru Hristos. Dar chiar și în timpul marilor persecuții din primele trei veacuri ale creștinismului (33 – 313), când sute de mii de mucenici și-au vărsat sângele pentru Hristos, chiar și atunci creștinii au mărturisit fără frică credința lor în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, chiar dacă religia creștină era interzisă în mod oficial. Am putea spune mai mult: oamenii l-au mărturisit mai cu râvnă pe Hristos atunci decât în vremuri de libertate religioasă.

De când se bucură Biserica Ortodoxă că va primi libertatea de exprimare? Cine o ține în robie? Cine-i oprește pe episcopii ortodocși români să spună adevărul înaintea țării, public, în biserici, despre păcatele strigătoare la cer precum cele ale homosexualilor, transsexualilor și altor persoane cu deviații sexuale?

Cine-L oprește pe Patriarhul României să spună adevărul despre clasa politică a Românie care-și vinde țara străinilor fără pic de scrupule? Cine-i oprește pe mitropoliții ortodocși români să strige în gura mare: „Fraților, treziți-vă! Suntem în păcate până la gât!"

Cine a pus mâna în gura conducerii Bisericii Ortodoxe Române, de așteaptă să primească libertate de exprimare de la Uniunea Europeană? De când episcopii și preoții ortodocși au nevoie de legi ca să mărturisească pe Hristos? De când trebuie să cerem voia lui Satana ca să mărturisim Adevărul? Europa l-a lepădat de mult pe Hristos la nivel oficial.

Par cuvinte dure. Dar nu le spun eu, ci le spune unul din cei mai mari predicatori ai lumii, Sfântul Nicolae Velimirovici, noul „Gură de Aur" al Ortodoxiei:

„O, fraţii mei, pentru ce a lăsat Europa calea cea dreaptă şi a rătăcit în pustia de nestrăbătut? Pentru că s'a îndepărtat de la Hristos cel Călăuzitor, şi a început să întrebe de cale pe filosofii săi, pe căpeteniile sale, pe politicienii săi, pe cărturarii săi, pe toţi ceilalţi neştiutori ai săi şi pe ghicitori. Europa nu-l mai întrebă calea pe Cel ce s'a pogorât din cer şi s'a înălţat din nou la cer, pe Cel ce şi-a vărsat pentru Europa sângele pe crucea Evreiască – ci s'a învăţat să întrebe care e calea pe cei ce se întrec să fie călăuze, ale căror sfaturi se plătesc."

De când Patriarhia Română așteaptă libertate de exprimare de la mai marii atei ai Europei?

Maica Neonila despre neprihanire si suferinta, cu gandul la rastignirea Parintelui Justin pentru neamul romanesc. Eseu foto-video, cu un cânt al maicutei. Editie noua a revistei Atitudini, inchinata Cuviosului Parinte Justin Parvu

Avraam a priceput că nu Dumnezeu nu avea nevoie de ceva anume de la el, nici măcar de jertfă. Dumnezeu voia să fie ascultat şi să I se vorbească cu dragoste, ca unui Tată. De aceea l-a şi răsplătit pe Avraam atât de minunat. 

Avraam era bătrân, şi filosof desăvârşit. Avea un nepot de frate, care ucenicea pe lângă el, îl iubea mult şi lua aminte la ce şi cum făcea bătrânul, şi aşa s-a deprins cu bunul-simţ, cu simţul dreptăţii de a face binele. 

Când Dumnezeu a hotărât să răsplătească credinţa lui Avraam şi, dacă tot s-a arătat în chip de Treime Sfântă, să răsplătească şi necredinţa celor din Sodoma şi Gomora, tocmai când erau Ei (cei trei îngeri) pe cale de a intra în oraşele acelea blestemate, repede Lot, ca un bun ucenic al unchiului său, a ieşit în întâmpinare să-I apere de necuviinţa cetăţenilor. 

Ca mulţi din ţara asta, Lot se necăjea şi se chinuia în sufletul său pentru răutăţile acelora, şi chiar dacă se socotea neputincios, iată că însuşi faptul de a nu suferi nedreptatea, de a o urî în inima lui, Dumnezeu a socotit-o ca faptă a desăvârşirii. Să dea Dumnezeu să facă aşa şi cu tot cel ce frământă cugetul său împotriva fărădelegii şi nădăjduieşte în Dumnezeu.

Ce a urmat, ştim: cetăţenii nu s-au sinchisit de sfinţenia oaspeţilor lui Lot, ci au vrut să facă şi lor ce făceau ei între ei, pentru că toată gândirea lor era cu totul pervertită de la adevăr, că patima asta face, aplică la orice subiect şi obiect al gândirii aceeaşi întipărire a dracului care prin ea stăpâneşte mintea.

Lot, drept fiind, le-a propus dreptatea, adică a face lucrurile fireşti, de aceea a oferit pe chiar fiicele sale. Ei însă l-au urât pentru că le-a amintit de firesc, şi pentru jertfelnicie. Lot preînchipuia aici pe Hristos, Care a fost urât de iudei tot pentru asta. Dumnezeu nu a lăsat în disperare şi n-a îngăduit dreptul să fie umilit, şi a lovit cu orbire pe cei fărădelege. Orbirea lor era deja, El doar a vădit-o.

Apoi Lot a fost scăpat de urgia care a distrus cele 2 cetăţi, şi a intrat într-o peşteră deosebi, ca să locuiască cu fetele sale. A sădit vie şi ea a dat rod. Peştera şi via sînt simboluri clare. 

Neobişnuit cu vinul, a băut şi s-a îmbătat, şi astfel el singur s-a umilit. Robit fără voia şi fără ştirea sa de păcat, Lot s-a pocăit cu lacrimi amare. Ce chin trebuie că-i cuprinsese inima când s-a văzut necurat, el care iubise atât de mult curăţia. Cât de ruşine trebuie că-i era, lui care ura păcatele trupeşti! Ce întuneric îi strângea sufletul, lui care pierduse pacea conştiinţei şi care călcase credinţa sădită cu atâta migală în el de Avraam. Aşa că s-a rugat, şi cum o fi strigat el la Dumnezeu, ca să i se răspundă cu asemenea chemare: canonul său a fost să afle lemnul care mai rămăsese din Pomul Vieţii, şi să-l ude în fiecare zi, toată viaţa. 

Greu canon! A aflat lemnul acela, o uscătură în pustie, pietrificat de vremi. L-a udat cu mare greutate cu apa Iordanului, în fiecare zi, până la moartea sa. Lemnul a prins rădăcini şi viaţă, şi a crescut mai falnic decât orice pom vreodată.

Nimeni nu mai văzuse asemenea lemn. Poporul israilit se minuna şi nu ştia ce să creadă: ce fel de lemn este acesta? Ce să facem cu el?

Să facem podoabe pentru Casa Domnului, au zis bătrânii.

Dar lemnul era atât de tare, că nu putea fi cioplit.

Şi crezând că dacă nu e primit de Dumnezeu, atunci trebuie că e vun lemn blestemat, au hotărât să-l arunce în cel mai spurcat loc: Scăldătoarea Oilor. Avea cinci pridvoare, cinci precum simţurile omeneşti.

Acolo într-un loc anume din bazinul acesta se aruncau toate necurăţiile când se pregăteau mieii de jertfă, în Ierusalim, la Templu. 

Într-un alt loc anume tot acolo, după o vreme, se adunau mulţime de leproşi, orbi, şchiopi, surzi, ologi, şi toţi neputincioşii, fiindcă din vreme în vreme un înger se pogora şi binecuvânta apa, iar cine se pogora întâi (întâi!) se făcea sănătos DE ORICE BOALĂ era ţinut, zice Scriptura, nu doar de boala lui mai grea, ci de orice boală, de TOATĂ boala. Ce frumoasă preănchipuire a Sfântului Botez.

În locul unde se aruncau mizeriile şi scârbele s-a aruncat lemnul cel falnic şi greu. 

După vremi, umplut de apă şi impregnat de necurăţii, lemnul devenise ca plumbul.

Din lemnul acela s-a hotărât să se facă Crucea lui Hristos.

Ca să fie mai mare ruşinea. Mai mare ocara Lui. 
Ca blestemul să fie total.

L-au scos de acolo şi I l-au pus în spate.

Spatele bătut şi înroşit de sânge şi de răni deschise.

I l-au legat în spinare, să-l ducă în sus.

Era atât de slab de post, atât de ostenit. 
Nu avea sandale, era în picioarele goale, proaspăt umilit de soldaţi.

Poate că ar mai fi plâns cu lacrimi de sânge ca acum câteva zile, dar chipul nu-I mai era chip, bătut de preoţi şi soldaţi. Dar nu voia să plângă, ci mângâia femeile cele miloase care-L plângeau: nu pe Mine, ci pe voi să vă plângeţi! 

În iad, Avraam şi Lot se cutremurau, se cutremurau. Inimile ardeau în ei ca celor de pe drumul de la Emmaus.

Am fost la Ierusalim. Eram tânără şi sănătoasă şi urcam cu fericirea Împărtăşaniei. Şi am ostenit. Nu era propriu zis urcuş în pantă, dar oboseam. Toţi obosim pe acel drum. 

Sub tălpile lui Hristos care vindecase o ţară întreagă de toate bolile se striveau flori şi finice rămase de la intrarea împărătească pe care i-o făcuseră copiii, doar cu câteva zile înainte. 

Aşa cum se măsoară Erele de la Hristos, ar trebui să se măsoare forţa gravitaţiei de la greutatea Crucii şi greutatea urcuşului şi greutatea tălpii de carne de om purtată pentru ca omul să zboare.

Stropi se sudoare de Dumnezeu curgeau printre pietrele golgotei. Au intrat în pământ, şi de atunci oricine calcă pe urmele Sale, se vindecă precum mai nainte orbul şi surdul de la agheasma Lui.

Şi apoi, cine nu pricepe că urcuşul Îl pogora mai în adânc, iar pogorârea L-a suit mai presus de toată făptura.

De aceea e nevoie de neprihănire ca să fii vrednic să porţi suferinţa lumii. Părintele Justin a avut nevoie de 95 de ani de permanentă silire de sine ca să ducă înaintea Fiului, iar Fiul înaintea Tatălui, răstignirea lui pentru neam.

Vocaţia suferinţei nu e pentru masochişti, ci pentru cei care iubesc atât de mult Viaţa, că nu suportă să nu aibă întreaga omenire parte de Ea.

Să mă ierți!

Maica Neonila

Gravura este realizată de o maică de la Mănăstirea Paltin- Petru-Voda (SURSA: APOLOGETICUM).

Eseul foto-video de mai jos cuprinde fotogafii realizate de Cristina si Victor Roncea. Cânt: Maica Neonila.

Vezi si:

A aparut revista ATITUDINI, NR. 29 inchinata Preacuviosului Parinte Justin Parvu (10 feb 1919-16 iunie 2013)

 

A apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at: http://roncea.ro/#sthash.MZlipt98.dpuf

A apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at: http://roncea.ro/#sthash.MZlipt98.dpuf

A apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at: http://roncea.ro/#sthash.cDbume1K.dpuf

A apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at: http://roncea.ro/#sthash.cDbume1K.dpuf

Text de atitudine si marturisire romaneasca si ortodoxa: Stefan cel Mare si Sfant, parinte al neamului romanesc

de Irina Nastasiu

Creştinii ortodocşi îl sărbătoresc astăzi pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, „cel mai mare conducător român cunoscut vreodată”, aşa cum l-a numit Mircea Eliade. În vremurile tulburi pe care le parcurgem, avem nevoie, mai mult ca niciodată, de exemplul de credinţă, jertfă şi devotament pentru patrie oferit nouă de Sfântul Voievod.

E adevărat că astăzi hoardele de barbari nu mai dau năvală în ţara noastră, precum făceau odinioară. Dar jinduiesc poate chiar mai mult după bogăţiile acestor pământuri. Vor rezervele noastre naturale, pădurile, grânele şi aurul. Barbarii sunt azi ceva mai civilizaţi, nu mai vin cu oştiri „câtă frunză, câtă iarbă”. Nici nu mai au de ce. Vin la noi cu delegaţii şi semnează contracte. Iar noi, pentru o mână de arginţi, ajungem să ne vindem şi sufletul. Spre deosebire de noi, domnitorul Ştefan nu negocia trădările. Dimpotrivă. Despre perspectiva de a încheia pace cu turcii, voievodul scria: „Acest ultim lucru eu nu-l voi face, mai bine mor de o sută de mii de ori decât să fac asta."

Cu o mână de creştini, Sfântul Ştefan ţinea piept duşmanilor. „Atletul creştinătăţii” era întotdeauna biruitor, ridicând câte o biserică după fiecare luptă. Legenda spune că, în cei 47 de ani de domnie, a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi veșminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Domnitorul a dăruit toată această zestre poporului român şi şi-a dorit ca poporului român să îi rămână.
A intuit, însă, că, peste veacuri, aceleaşi bătălii se vor duce pentru bogăţiile moldave. Nici azi, la Putna, sfântul nostru drag nu are parte de odihnă, căci străinii dau rotocol, ca vulturii, aşteptând să cotropească bunurile sfântului aşezământ. De aceea, voievodul a cerut, în testamentul său, următoarele: “Am luat, am dat şi am făcut şi înzestrat acestei sfinte mănăstiri a noastre Putna, din banii noştri şi nu din banii ţării. Iar cel ce va veni după noi domn, din osul nostru domnesc sau dintr-un alt neam, să îndrăznească cu nimic a clinti această sfântă ctitorie a noastră! Iar de va îndrăzni cineva în viitor să se atingă de valea noastră, blestemat să fie!”.

Însă, când vine vorba de bani, duşmanii ţării nu se tem nici de blestemele sfinţilor! Ştefan încă ne veghează, dar suspinele Măriei Sale cutremură codrii Bucovinei. Căci ştie sfântul pe mâna cui încape azi moştenirea lăsată urmaşilor săi. S-ar ridica, precum odinioară, să-şi apere ţara, chiar cu o mână de ţărani credincioşi. Ar curăţa de noroiul occidental toate pământurile noastre binecuvântate de Dumnezeu. Ar pune din nou ordine în ţară. Ar porni, poate, o cruciadă a creştinătăţii într-o Europă întunecată şi decadentă.

Poporul simte, de dincolo de mormânt, dragostea pe care cel mai mare voievod român i-o poartă. De aceea, românii pleacă şi azi genunchiul în faţa sfântului nostru voievod. Îl roagă să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea neamului. Îl imploră să vegheze pentru ca ţara să nu fie sfâşiată şi împărţită între străini, apele şi pământurile să nu fie otrăvite prin tot felul de exploatări ale rezervelor noastre naturale, familiile să nu fie distruse prin flagelul avortului şi al sodomiei, românii să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară. Pentru ca România să rămână a Românilor.

La moartea voievodului, spune cronicarul, „atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”. Plângeau cu toţii, căci ştiau că au pierdut un mare cârmuitor şi un adevărat părinte al neamului.

O întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la cu faţă totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.

Se spune că la Judecata de apoi Sfântul Voievod Ştefan va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească, pentru ţară şi neam. Să ne facem vrednici de această răsplată, apărând cele din urmă redute ale unui neam umilit şi îngenuncheat! Şi, asemenea poetului, să-l chemăm în ajutor, din adâncul veacurilor, pe sfântul domnitor al Moldovei:

„Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Iţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndragi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!”

(Mihai Eminescu –Doina)

Stefan cel Mare si Sfant a zavorat ,,Poarta crestinatatii’’ in fata paganilor. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini (25 ianuarie 1475): "Vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca"

Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – o adevărată ,,poartă a creştinătăţii’’ cum o numeşte însuşi domnitorul – a obţinut o mare victorie împotriva otomanilor păgâni la 10 ianuarie 1475. Domnitorul mărturiseşte sincer că oastea păgânilor era mare, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, moldovenii s-au ridicat vitejeşte şi au stat împotriva mulţimii otomanilor.

Astăzi victoria de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475 este văzută de unii ca un lucru minor. Vom vedea că în epocă, victoria a avut o mare însemnătate. Pregătirile pentru luptă au fost serioase atât într-o tabără cât şi în cealaltă. Armata otomană era mult mai numeroasă decât cea condusă de Ştefan, vorba poetului ,,câtă frunză, câtă iarbă.’’ Conform cronicarului Grigore Ureche, turcii împreună cu muntenii din Ţara Românească erau în număr de 120.000 având în fruntea lor pe Soliman Paşa, în timp ce armata moldovenească număra numai 40.000 moldoveni la care se adăugau 2000 de polonezi (leşi) trimişi de Cazimir – principele Poloniei –  5000 de secui şi 1800 de unguri trimişi de Matia Corvinul, regele Ungariei. Acesta a fost ,,ajutorul’’ oferit de creştini lui Ştefan după ce acesta din urmă le ceruseră să-i vină în ajutor ,, împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia.’’

POST ŞI RUGĂCIUNE

Aşa cum am arătat, sprijinul oferit de principii creştini era unul minor, numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. Iorga spune că toţi ,,se legară a posti patru zile cu pâne şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor.’’
Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini, care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult, iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Dumnezeu a lucrat în mod minunat!

MEŞTEŞUGUL LUI ŞTEFAN ŞI VICTORIA

Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi cu vitejia ci cu meşteşugul: Ştefan a adoptat tactica  hărţuirii şi înfometării, a pârjolit iarba de au slăbit caii otomanilor, aşezările au fost părăsite astfel că otomanii nu găseau de unde să-şi ia provizii. ,,Satele erau o grămadă de dărâmaturi; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’ spune istoricul Nicolae Iorga. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici, el a profitat  de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi, mocirle făcute în urma dezgheţului.

Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, la confluenţa Racovei cu râul Bârlad, într-o zonă mlăştinoasă între păduri. Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc, însă nu ne propunem să discutăm acum despre aceasta.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. În locul unde pârâul Racovăţ se varsă în Bârlad făcând o mlaştină trecerea era greoaie şi primejdioasă. Podul de lemn nu era potrivit pentru a ţine greutatea tunurilor, cailor si zecilor de mii de păgâni.

Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. De pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele, ei au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea, asfel că o mare parte dintre păgâni s-au îndreptat în acea direcţie, găsind aici doar câţiva oşteni.
În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui Ştefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. ,,Iară dindărăt Ştefan Vodă cu oastea tocmită i-au lovitu.’’  Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat.

Spre deosebire de aceşti străini, care nu se luptau pentru ţara lor, ţăranii moldoveni ştiau ce-i poate aştepta dacă se vor retrage. Cronicarul polonez Ian Dlugosz spunea că ,, foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate.’’

ŞTEFAN – PRINCIPELE CREŞTINĂTĂŢII

Înfrângerea otomanilor a fost amintită nu numai de cronicarii moldoveni şi polonezi ci şi de cei turci. Un turc spunea că  ,,niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.’’

După victorie, Ştefan a trimis o scrisoare mai multor conducători de state anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni. Ştefan numeşte Moldova ,,poarta creştinătăţii’’ şi cere ajutor creştinilor spunând că dacă ţara sa va cădea atunci toată creştinătatea va fi în pericol. ,,Din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”

Felicitările n-au întârziat să apară, se vede clar că pentru conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită.  Ştefan era numit ,,principe al creştinităţii’’ de către Papa Sixt al IV-lea. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat, spunea acesta că  lui Ştefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el ar trebui să fie conducătorul oastei pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalţi principi trândăvesc şi  petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva unui duşman care părea de neînvins.

Din nefericire, Ştefan a primit doar felicitările, ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei, cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan! El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. Din fericire, Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. Din nefericire, în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase, mai mult nu a putut primi de la apuseni. Europa, care scăpase prin Ştefan şi Moldova de la robia turcească, a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.

Se cuvine ca măcar să ştim şi să înţelegem că dacă Dumnezeu nu ar fi oprit la Vaslui, prin Ştefan şi eroii săi, oştirile ce cuceriseră Constantinopolul, astăzi toată Europa ar fi fost de mult turcită.

Referinţe bibliografice:

• Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Minerva, 1904
• Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, Iaşi, Editura Trinitas, 2007
• Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961
• www.ro.wikipedia.org

de Tudora Niculae, www.foaienationala.ro

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei. 

 

Sursa: 

http://stefancelmare.ro/