Draga Anonimule, cand am vazut ca nu te semnezi m-am gandit ca s-ar putea sa fii Razvan Codrescu. Mi-am revenit rapid citind comentariul. "Anonimul" Razvan Codrescu nu ar putea sa scrie asa ceva despre el insusi. Cei care-i cinstesc postarile "anonime" (meteahna veche a celui care raspundea unor scrisori imaginare la o revista pretins crestina) de pe blogul sau stiu cat e de narcisist.
Stiu, dle Codrescu, sunt conspirationist, deci prost. Pentru dumneavoastra este prost cel care crede ca Eminescu a murit, cel care crede ca Eminescu trebuia eliminat cu orice pret pentru nationalismul sau "epidemic" sau cel care prefera explicatia razbunarii iudeo-masonice impotriva lui Eminescu si a Neamului Romanesc. In aceste conditii, recunosc: sunt un prost. Pentru mine Eminescu trebuie cinstit ca un martir (asa cum ne spun doamna Aspazia Otel Petrescu si eminescologul Theodor Codreanu,chiar daca pentru dumneavoastra sunt incompetenti sau pretinsi eminescologi), Eminescu a fost, mai intai, omorat civil si apoi fizic (asa cum o demonstreaza stralucit, alaturi de altii, Profesorul N. Georgescu, dar stiu ca nu acceptati sa studiati opera celor care v-au administrat lectii usturatoare), iar despre razboiul dus impotriva poporului roman de structurile oculte au marturisit generatii si generatii de romani, dintre care cea interbelica in mod special. Prefer sa fiu prost alaturi de ei, decat destept alaturi de orientatorul in zig-zag Razvan Codrescu si Claudiu Prea-Tarziu. Dar poate ati folosit cuvantul "prost" gandindu-va la semnificatia lui crestina. Parintele Galeriu spunea ca "prost" inseamna simplu, iertat. De aceea se zice Pavel "cel prost". Adica cel iertat. Tot Parintele, caruia am vazut ca-i postati din cand in cand cate o predica, spunea ca de aici vine vorba "bogdaproste". Adica, Dumnezeu sa ierte. In acest sens, acceptam sa fim prosti.
Atunci cand esti plin de tine nu mai incape nimic in tine de la altul. Si cred ca, iertati-ma ca va spun, acesta este motivul pentru care trageti gloante in toata lumea. Indiferent ca sunt fosti detinuti politic, monahi, monahii, oameni de cultura remarcabili, golani din Piata Universitatii sau tineri invatacei.
Dumnezeu sa va ierte, domnule Razvan Codrescu!
Vezi si
Marturisitoarea Aspazia Otel Petrescu despre credinciosul frate Mihai Eminescu
18.6.09
Profesorul N. Georgescu îi timite la colţ pe tinerii (sau mai puţin tinerii) care se declară creştini fervenţi, dar neagă creştinismul lui Eminescu.
"Credinţa zugrăveşte icoanele'n biserici.. "
În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu - din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi ("practicanţi"), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. "Eminescu şi creştinismul", este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: "Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul - în resorturile intime ale personalităţii sale - acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul - aceasta stă în "căderea" şi-n "libertatea" lui noetică şi creatoare. "Demoniacul" Baudelaire sau "dumnezeiescul" Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria."
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: "Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi "urechisme", cum înţeleg unii să discute la noi."
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: "În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era. "De unde această informaţie?!
Înapoi la surse
Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de "surse autorizate"- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în "Omagiu lui Eminescu", din 1909: "...obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict." (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: "Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864". Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit "Emineanu", deci voia să fugă de sufixul "-ovici").
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă - dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.
"Credinţa zugrăveste icoanele'n biserici.. "
Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului "Melancolie" (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : "Biserică 'n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (...) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur." (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică - nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn "cuvioasă, tristă" bate vântul iar "Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas." Urmează afirmaţia devenită proverbială: "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici" - şi textul continuă: "şi 'n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu...". Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în "Melancolie", dezvoltată în alte poeme - şi construită în chip de concluzie în cele patru "Satire" a căror replică este "Luceafărul". Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă "organ pentru poezie" - iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: "Mama" - Raluca, fata stolnicului Juraşcu - "mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân (al Ipoteştilor - n.n.) Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn", fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti" (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia). Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) - dar raţionamentul final este de tot hilar.
Familia de maici şi de călugări
Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) şi trei surori ale ei au fost călugăriţe - toate la mânăstirea Agafton (Fevronia, Olimpia şi Sofia) -, o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă - şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie, Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare - şi poate că nu e elev care să fi citit "Călin (file din poveste)" şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.
Mai puţină lume ştie însă că maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă, sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: "17 ianuarie: ... Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.". Şi alte scrisori fac referire la această casă - pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt...), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.
Spovedania lui Eminescu
Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): "Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi..." (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se). Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) - dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie "Lumină lină", care se regăseşte în sonetul "Răsai asupra mea" (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei "Rugăciuni"):
Răsai asupra mea lumină lină,
Ca'n visul meu ceresc d'odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Mistica creştinismului profund
Pe noi ne domină acest "eu" liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca "eu generic", ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: "Răsai asupra mea... este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă - ce-şi propune să iscodească sufletul poetului - poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atât varianta finală, cât şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plânge poetul: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian - n. n.ţ.)/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie"... Sau în variantă: "Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură"... în "noaptea gândurilor", poetul simte nevoia unei "lumini"; "tinereţea", "credinţa", "speranţa" pe care le cerşeşte rămân noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.
Un vers precum "Eşti prea mult înger, prea puţin femeie" (trecut, cu o uşoară ajustare, în "S-a dus amorul") nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare "Golgotă a dragostei erotice" din "Răsari să dai lumină", unde nepăsarea iubitei faţă de "ruga mea fierbinte" îl face să se asimileze de-a dreptul... dramei christice: "Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist")!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite "mariologie" (ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria). Am să amintesc doar atât, că finalul la "Pe lângă plopii fără soţ" este: "Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/şi noaptea candela s'aprinzi/Iubirii pe pământ".
Icoana Fecioarei Maria
Cum avem noi, prin editori, "candelă", nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean. Poetul vorbeşte însă de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeia cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă. Numai Arghezi în "Psalmul de taină" mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui - şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului "Răsai asupra mea", ca de pildă: "A mele visuri toate se pierdură/Un înger de-a 'ncetat a fi femee", sau, şi mai explicit: "De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea... Marie.".
Pentru Eminescu, femeia are un minim absolut: Eva (din "Floare albastră", de pildă" ) - şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu "Rugăciune", aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin. Altfel, să ne amintim de "Venere şi Madonă", versul: "Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin". Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o "cădere" din om. În 1870, când debutează la "Convorbiri literare" cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine - şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său - încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael.
Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus - şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei - iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului "Venere şi Madonă" de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris ("ut pictura poesis", cu vorbele lui Horatius) - dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale.
Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un "apostat" - şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael - numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative.
Definiţii personale pentru creştinism
Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codrescu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe internet: „Era necesară o astfel de poziţie. M-am săturat şi eu de abordări amatoriste şi/sau exaltate fără temei. Ce confortabil este cînd vezi că mai sînt şi naţionalisti crestini rezonabili, care au ştiinţa de carte, spirit critic şi profunzime". Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează „Claudiu Târziu" dar scrie cu „î"? - Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma „naţionalist creştin rezonabil" pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri... insalubre.
O tânără care semnează „Vera" este de-a dreptul entusiasmată: „Dle Codrescu, vă mulţumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales că îmi iau licenţa anul acesta. Şi am o tema foarte dificilă „Sentimentul religios în poezia lui Eminescu". Poate îmi sugeraţi ceva..." - iar autorul îi răspunde tuşat: „Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veţi scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul "cu dreptul")". N-am ce zice, chestia cu „circumscrisul procustian" e haioasă, cum ar zice un tânăr - dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru „creştinism", un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n'esistente.
Prof. N. GEORGESCU
17.6.09
Jurnalul national: Ziua Poetului în "Anul Eminescu"
În şcoli, la Căminele culturale din sate, la Casa Armatei şi la Palatele copiilor din oraşe, la fiecare 15 ianuarie se organiza cu mare tam-tam aniversarea zilei "poetului nepereche" sau a "Luceafărului poeziei româneşti", cum era supranumit cu fiecare ocazie festivă. In 1989, ziua poetului nu a fost organizată cu fast public. Programul tv nu a inclus recitaluri masive din opera eminesciană care erau rezervate pentru a doua parte a anului. În acel an, publicul a umplut sălile pentru un adevărat maraton liric susţinut de actori precum Valeria Seciu, Ion Caramitru, Gheorghe Cozorici, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Silviu Stănculescu.Ca o iniţativă personală a realizatorilor a fost iniţiat însă spectacolul "Eminescu… după Eminescu" la 12 ianuarie, de Ion Caramitru şi Dan Grigore. "Spectacolul a început la Botoşani şi a mers apoi prin toată ţara", îşi aminteşte actorul. "Spectacolul conţinea, printre altele, fragmente din manuscrise eminesciene negândite a fi spuse vreodată pe scenă, texte care ţin de o filozofie onirică şi abstractă în plin realism socialist. La finalul spectacolului, am scris pe o tablă de şcoală, cu apă, «Ajutor», transpunând astfel momentul tragic în care Eminescu a fost luat dintr-o baie publică întunecată spre a fi dus şi internat la un spital de boli nervoase."
Revistele de literatură şi almanahurile cu apariţie la început de an conţineau însă câteva pagini în care abundau obişnuitele clişee de receptare şi limbajul de lemn. În almanahul Femeia, două pagini conţineau citate din criticii care girau în orice context poezia lui Eminescu şi câteva poeme reunite sub titlul: "Din lirica eminesciană". Textele din rubrica "Sentimentul Eminescu" nu făceau referiri la aniversarea din acel an.
Poetul şi opera sa au trecut prin importante "primeniri" şi "valorificări" în sensul ideologiei partidului. Au avut parte, de asemenea, şi de o serioasă ocultare aspectele care nu erau "pe linie". "Părţi masive din opera lui Eminescu n-au convenit nimănui", apreciază Nicolae Georgescu, fost jurnalist, actualmente filolog şi profesor universitar. "Nici o formă de stat din România nu a putut să şi-l apropie pe Eminescu. E incomod. Nu e un partener de discuţie cu instituţia numită stat. El discută cu poporul. Cu naţiunea, cu alte forţe." Pe de altă parte, interesul spontan şi mândria firească a publicului au fost încet, încet confiscate şi transformate în festivism, în prilej de a justifica regimul şi de a-i preamări pe conducătorii săi. Cum Ceauşescu era prezent ca imagine în toate manifestările vieţii publice, se ajunsese la situaţia de "a fi lăudat secretarul general al partidului pentru că permite editarea operei lui Eminescu. La un moment dat, chiar s-a pus sub patronajul lui Ceauşescu toată munca de editare de la Biblioteca Academiei. Din fericire, niciodată nu au apărut volumele cu fotografia lui pe pagina de gardă, doar cu o banderolă care evoca şi omagia Congresul din anul respectiv", ne-a povestit Georgescu.
Aşadar, opera, ca şi viaţa poetului, cu datele ei concrete, a făcut obiectul a tot felul de tranzacţii şi aranjamente între mai-marii ţării şi intelectualii vremii. "Tot timpul a fost foarte greu cu realizarea numerelor tematice pentru aniversarea de la 15 ianuarie, consideră Georgescu. Pentru că ziua lui, 15 ianuarie, pica între zilele lor. Între Ceauşeasca (7 ianuarie) şi Ceauşescu (26 ianuarie). Iar presa devotată ideii lui Eminescu nu-şi putea organiza numărul dedicat pentru că trebuia să se sacrifice câteva pagini pentru ea şi câteva pagini, apoi, pentru el. Multă vreme ne-a preocupat un raţionament dublu. Mai ales în iarna ’88-’89. A circulat o campanie de presă prin care urmăream să mutăm ziua de naştere a poetului acolo unde a fost ea, să îi redăm zodia, la 20 decembrie, când, de fapt, s-a născut Eminescu. Am luat în calcul această posibilitate ca să scăpăm de menghina aniversărilor celor doi. Au apărut două sau trei astfel de articole, dintre care unul al meu. Dar s-a suspendat repede campania. Se spunea că astfel le-am da lor toată luna ianuarie sau că i-am jigni cumva, că nu le-am lăsa «diamantul din coroană». Ei îşi făcuseră o mândrie din faptul că flanchează cu aniversările lor naşterea lui Eminescu." Anul 1989 a fost deosebit de interesant pentru eminescologi, pentru politicieni, pentru presă şi opinia publică. Pentru că se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu. Printre şcolari se zvonea că în anul respectiv la trepte sau la Bac sigur se va da ceva din Eminescu. Tezele la română implicau recapitulări serioase din Eminescu. Colectivul care veghea la studierea şi publicarea operei complete eminesciene era în fierbere. De ani buni se încerca tipărirea unei ediţii care să conţină poezia "Doina", eliminată de cenzură încă din 1957. Toate speranţele colectivului de cercetători se legau de 1989, de aniversarea de la 15 ianuarie şi comemorarea de la 15 iunie. Soluţia găsită a fost retipărirea ediţiei princeps editată de Titu Maiorescu în anul 1883. Petru Creţia, care conducea colectivul de cercetători, plănuise acest lucru pentru anul 1983. Dar nu fusese posibil. "Şi nici în 1984, nici în 1985", îşi aminteşte Nicolae Georgescu. "Ideea era să apară poezia «Doina». Acesta era pretextul. Să apară sub formă anastatică." În sfârşit, în 1986, cartea a fost tipărită, dar a fost ţinută dosită în Biblioteca Academiei. Georgescu este printre puţinii care au văzut cartea. "Eu am văzut-o, de exemplu, am smuls un exemplar şi l-am contemplat." Vigilenţa cenzurii fusese înşelată o dată, fiindcă se reuşise tipărirea. Cartea avea să apară abia în 1989, în contextul centenarului eminescian, dar în iunie. În săptămâna 13-20 ianuarie, Petru Creţia nu putuse decât să insiste, încă o dată, asupra necesităţii acestei apariţii printr-un articol din România Literară. În Convorbirile României Literare, în discuţia cu Ştefan Agopian, Petru Creţia susţinea că aceasta "ar trebui tipărită aidoma, prin fotografiere". Ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă.
În 1989 a apărut şi volumul X din ediţia Academiei Române, după multe eforturi depuse de editori. Apariţia volumului X nu era agreată, pentru că "se referea strict la Războiul de Independenţă şi cuprindea textele lui Eminescu despre ruşi. Vol. X din Opere a apărut în România abia după 1989". Istoria volumului este însă interesantă. Mihai Ungheanu, redactor-şef la revista Luceafărul, "a smuls pur şi simplu un volum de la Editura Academiei şi, la 23 august, a prezentat public această lucrare la Chişinău. A citit din el, a spus ce este cu el, ce este cu această ediţie din Eminescu. A fost primit peste Prut cu o frenezie nemaipomenită. În România a fost tăcere totală în faţa acestui gest.
Dar cei din Molodova, care prindeau la televizor postul de la Chişinău, au ştiut. Evident, Mihai Ungheanu nu a putut scrie nimic atunci la Luceafărul, dar Literatura şi Arta, revista din Chişinău, a scris. Astfel, volumul a existat în anul 1989 doar în afară. Motivul pentru care nu a fost dat la topit a fost că s-a făcut publică existenţa lui".
Piaţa Universităţii - ţinta diversiunilor şi a manipulărilor şi după 19 ani
La aproape două decenii de la represiunea sângeroasă a Pieţei Universităţii din 13-15 iunie ordonată de Ion Iliescu, manipularea şi diversiunea pe această temă încă persistă, alimentată de trusturi de presă subordonate apropiaţilor lui Iliescu şi de grupări diversioniste coordonate din umbră de personaje mai mult decât controversate.
Comemorarea zilei de 13 iunie 1990, organizată de victimele mineriadei şi de vechii golani ai Pieţei Universităţii, fondatorii şi liderii organizaţiilor care au creat şi susţinut vreme de 54 de zile acest fenomen unic în istoria recentă, a fost ţinta unui adevărat atac mediatic şi nu numai. Un grup obscur, ca finanţare şi organizare, a instigat la violenţă printr-o acţiune făţişă de provocare, încercând să plaseze registrul acestei zile de comemorare într-o cheie a derizoriului, de şuşanea de gang, acţiune prezentată copios de trusturile vechilor complici şi subordonaţi ai „bătrânului edecar“ Ion Iliescu.
Deşi Realitatea TV, de exemplu, a filmat mai bine de şase ore la faţa locului, atât slujba în memoria celor ucişi de hoardele de mineri, cât şi luările de cuvânt ale vechilor golani, deţinuţilor politici şi ale basarabenilor, victime actuale ale comunismului, ilustrarea acestei zile s-a făcut cu imagini fără nicio legătură cu 13-15 iunie 1990 - respectiv cu imagini din 1999!
Antenele lui Voiculescu, tovarăşul dintotdeauna al lui Iliescu, au prezentat exclusiv acţiunea diversionistă şi stupidă a grupării unor aşa-zişi noi golani, care îmbrăcaţi în costume de miner de operetă s-au apucat de un „flash-mob“ de pantomimă şi scălămbăială în locurile unde studenţii au fost năuciţi cu bătaia şi umpluţi de sânge, cu 19 ani în urmă. În urmă cu un an, ceva similar, intitulat „flash mob - bătaie cu perne“ iniţiat de un grup de tineri cretini pesedişti, a împins în derizoriu şi penibil manifestările legate de această zi sângeroasă. Miza este uşor de înţeles: pe Iliescu îl scoate din sărite comemorarea crimelor sale drept care s-a creat o strategie mediatică de minimalizare, împingere în deriziune şi desconsiderare a evenimentelor din 13-15 iunie.
Pro TV-ul boss-ului Adrian Sârbu a sărit pur şi simplu peste această zi, din motive simple, Adrian Sârbu a fost cel care din postura de şef de cabinet al lui Petre Roman a cerut Armatei dinamită pentru a arunca în aer Balconul Universităţii. Armata, respectiv generalul Stănculescu, a refuzat să dea curs unei astfel de „iniţiative scelerate“ trimiţându-l la plimbare pe teroristul de serviciu al regimului Iliescu, devenit ulterior principal agent media al FSN.
Manipulatorii din umbră
Gruparea aşa-zişilor „noi golani“ - un nume al imposturii, deoarece aceştia nu au niciun fel de legătură cu golanii Pieţei Universităţii, ei provenind din zona fotbalului - nu este la prima acţiune cu caracter diversionist, iar suportul media oferit acestora scoate la lumină complicităţi ascunse până în prezent, fire ce duc la unul dintre generalii de vârf ai sistemului corupt al Justiţiei militare, pensionat forţat de Traian Băsescu, dar şi la personaje înfiltrate în „societatea civilă“ cu obiective şi ţinte deloc civile sau civice.
În spatele pseudo-golanilor, a ultraşilor, se află un anume - Teodor Mărieş, cel care a făcut jocul lui Iliescu pe 15 iunie 1990, în Piaţa Universităţii, instigând la violenţă şi justificând intervenţia organelor de represiune şi chemarea minerilor. Mărieş este strâns conectat de generalul Dan Voinea, la rândul său aflat într-un cerc de interese ce cuprinde foşti consilieri prezidenţiali ai lui Emil Constantinescu, dintre care unul, fost secretar de stat liberal, este actualmente secretar de stat în subordinea lui Boc. Voinea, rejectat de Justiţie după rezultatele sale dezastruoase, este actualul angajat al Institutului controlat de Marius Oprea, unul dintre cei mai vituperanţi critici ai lui Traian Băsescu. Oprea, liberal din gruparea lui Tăriceanu, se află, surprinzător, în continuare în solda actualei guvernări PDL-PSD.
Dan Voinea a deţinut, între anii 1997 şi 2000, şefia Secţiei Parchetelor Militare. În aprilie 2006, Dan Voinea a fost numit în funcţia de procuror militar şef-adjunct al Secţiei Parchetelor Militare. În octombrie 2008, procurorul general Laura Codruţa Kovesi a cerut revocarea lui Voinea din funcţie, acuzându-l de tergiversarea dosarelor mineriadelor şi ale revoluţiei. Printr-un decret semnat de către Traian Băsescu, Voinea a fost pensionat la 1 aprilie 2009. Acesta a întocmit, chemat personal de Ion Iliescu, şi rechizitoriul „procesului“ în urma căruia Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte în decembrie 1989.
El a fost acuzat public că misiunea sa cheie a fost tergiversarea şi muşamalizarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei în care este direct implicat Iliescu. Presa a dezvăluit că între Ion Iliescu şi generalul Dan Voinea a existat o conexiune ascunsă, iar generalul a încălcat cu bună ştiinţă legea, ţinând secret faptul că, încă din anul 1984, este un apropiat al lui Ion Iliescu. Ancheta recentă a CSM şi rezoluţia Parchetului General, susţinută şi de Ministerul Justiţiei a arătat că Voinea de fapt a fost un impostor al Justiţiei şi al uniformei militare, activitatea sa reprezentând o pată pe obrazul celor două instituţii - Armata şi Justiţia.
Reţeaua generalului Voinea
Generalul Voinea şi-a creat o adevărată reţea de susţinere, în decursul anilor, în presă şi în rândul unor organizaţii mai mult sau mai puţin civile - de la GDS la Asociaţia lui Mărieş şi nu numai. Utilizând aşa-zişii „revoluţionari“ în fapt mici grupuri gălăgioase de manevră, a obţinut imaginea unui general asistat şi susţinut prin presiune publică de „revoluţionari“ şi „societatea civilă“.
Doru Marieş, cocoţat la şefia unei astfel de asociaţii cu sprijinul deschis al generalului Voinea, a fost liderul unei fantomatice organizaţii - Alianţa Poporului - în timpul desfăşurării manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din 1990, care promova constant un mesaj al confruntării violente. Considerat un provocator aflat în slujba Poliţiei şi al organelor FSN, Teodor Mărieş a fost izolat de către studenţi, fondatorii Pieţei Universităţii. Organizatorii Pieţei Universităţii l-au suspectat de la bun început pe Mărieş şi gruparea sa că au misiuni diversioniste. Un fost şef al UM 0215, colonelul Florin Calapod, a avut o misiune-cheie în acea perioadă. Rolul brigăzii sale a fost compromiterea mesajului Pieţei Universităţii - nonviolent şi paşnic, prin instaurarea unui spirit autarhic şi anarhic şi prin iniţierea unor acţiuni provocatoare de către organizaţii infiltrate de securiştii săi.
Mărieş a fost instrumentul principal al acestui proiect malefic, care avea ca scop justificarea intervenţiei în forţă împotriva manifestanţilor Pieţei Universităţii. Mărieş a dispărut o lungă perioadă de timp din atenţia publică, ulterior reapărând, fraudulos, peste 15 ani, în fruntea unei organizaţii - 21 Decembrie 1989 - cu care nu a avut nimic de-a face vreme de peste un deceniu şi jumătate şi promovând făţiş o grupare creată din galerişti de stadion.
Grupusculul aşa-zişilor „noi golani“ ai lui Mărieş s-au făcut remarcaţi prin acţiuni camuflate, clasic, sub masca „anticomunismului“ şi „românismului“, împrăştiind tricouri, afişe şi fluturaşi cu o pseudo-hartă a României mari, din care lipseşte tocmai... Basarabia istorică, respectiv ţinuturile aflate la ucraineni. Gruparea ultraşilor de pe stadion, convertită falsificator sub o titulatură a imposturii, nu este decât încă o grupare de confiscare şi maculare a idealurilor şi reperelor româneşti, asemenea actualei conduceri dubioase a organizaţiei „21 decembrie“.
George RONCEA
www.curentul.ro
16.6.09
REZISTENTA lui Eminescu la crima. FOTODOCUMENT TIMPUL IUNIE 1883
"Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor". "Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau" este "setea lui de nemurire". O spune Mircea Eliade. Si nu este Eliade cel tanar care dogorea de misticismul Miscarii Legionare, ci Eliade omul religios pe deplin confirmat, care scrie aceste randuri la un 15 ianuarie, 1975, in ziarul romanilor din exil "America". Tot Eliade ingrijise o "Editie de pribegie a Poesiilor", la Paris, in 1949, a carei prefata se incheia cu urmatorul indemn, cu privire la scrierilelui Eminescu: "Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc".Daca rezistenta romaneasca din exil pastra lucrarile lui Eminescu ca pe sfintele moaste, in schimb, in tara, cea mai mare parte din creatia lui Eminescu, de poet dar si, mai ales, de jurnalist si ganditor national, era pusa la index de bolsevici. Eminescu integral a devenit interzis in Romania invadata, la ordinele comisarilor bolsevici ai culturii romane, gen Brucan sau Rautu, conform unor directive ale NKVD destinate tarilor care intrau sub ocupatia sovietica. Ordinele erau clare: eliminarea oricaror valori nationale si inlocuirea acestora cu melanjul sovietic, azi "globalist", in toate domeniile, sub atenta indrumare a agentilor kominternului.
In Romania s-au mai putut publica operele politice si jurnalistice ale lui Eminescu de abia dupa 45 de ani de la instaurarea comunismului, in 1989, la 100 de ani de la moartea ganditorului luptator (cu un intermezzo flamboiant din 1979). Si atunci, cu scandal si presiuni care au implicat inclusiv organele de Securitate, de ambele parti, cea a sustinatorilor lui Eminescu, cum ar fi marele eminescolog academicianul Dimitrie Vatamaniuc, dar si de cea a detractorilor lui Eminescu. Istoricii si cercetatorii care recompun astazi istoria comunista, amintesc, in noua "Scanteie", cum securistii se temeau ca publicistica lui Eminescu ar putea avea - si atunci, ca si in urma cu 100 de ani - consecinte pe plan international, respectiv ca ar fi putut afecta "relatia bilaterala a Romaniei cu Uniunea Sovietica si cu Israelul". Incercarea de blocare a publicarii volumui X din "Opere" - dupa scandalul legat de volumul IX - s-a lasat cu lupte subterane grele ale unei adevarate miscari de rezistenta nationala din institutii, care a reusit, prin mijloace romanesti, sa fenteze autoritatile comuniste si, in memoria marelui ganditor national, sa-i publice opera la comemorarea centenarului mortii sale, in urma cu 20 de ani.
Astazi a devenit cunoscut, prin documente de arhiva ascunse timp de peste un secol, ca Eminescu era talonat agresiv atat de Ohrana tarista cat si de serviciile speciale ale imperiului Austro-Ungar, pentru articolele sale nationaliste din Timpul si activitatea sa secreta din cadrul Societatii Carpatii, care avea drept obiectiv reunirea Romaniei, "refacerea Daciei Mari". De aici i se trage si "moartea civila", survenita la 28 iunie 1883, cand este arestat cu violenta, intrand in istoria care inca se scrie drept primul ziarist roman persecutat politic si supus practicilor de reprimare prin abuzuri psihiatrice si dezinformari grosolane despre viata sa, devenite ulterior o practica uzuala a regimurilor totalitare. Cu atat mai mult, este o datorie a fiecarui roman sa-l redescopere pe Eminescu militantul gazetar.
La 120 de ani de la uciderea lui Eminescu, inca neelucidata complet, mai exista si astazi tentative de asasinare a lui Eminescu din partea unor "brucani" sau "arioni", cum spunea chiar Eminescu, dupa numele unui ministru al vremii, care, ca si azi, in ce priveste majoritatea guvernantilor Romaniei, actiona impotriva intereselor nationale. Dar daca Iorga il defineste pe Eminescu drept "expresia integrala a natiunii romane" si Tutea afirma ca "Eminescu e romanul absolut - suma lirica de mari voievozi", cine are timp sa se aplece la sasaitul pigmeilor daca nu chiar pigmeii? Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc, dupa cum spune Eliade. Parafrazandu-l pe Eminescu in apararea Bisericii, dintr-un editorial din Timpul de acum 130 de ani, putem spun ca cine il sapa pe Eminescu "poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e".
PS: Despre volumul IX din "Opere" cu o alta prima ocazie.
Victor RONCEA
www.ziua.net
Mihai Eminescu - interzis la Muzeul Literaturii Române!
Poetul „născut nepregătit“, Varujan Vosganian, recompensat generos de conducerea muzeuluiIeri s-au împlinit 120 de ani de la moartea jurnalistului, poetului şi omului politic Mihai Eminescu. Indiferent de unghiul de receptare, Eminescu este - voit sau nu - o valoare, un „brand“ al României. Dacă până la receptarea integrală a lui Eminescu va mai trece apă pe Dâmboviţa, măcar în plan literar ne-am fi aşteptat, ieri, să vedem fie şi o minimă consemnare a reperului acestei date de 15 iunie, pe care până şi elevii de liceu o au în agenda programei şcolare. Instituţia plătită de cetăţenii Capitalei, Muzeul Literaturii Române - locul unde se află o parte dintre manuscrisele Eminescu - are rolul şi atribuţia gestionării reperelor culturii şi literaturii române. Firesc, această instituţie ar fi fost de aşteptat să aloce atenţie datei de 15 iunie.
Ieri, însă, Muzeul Literaturii Române şi-a închis porţile pentru Eminescu. Am sunat la secretariatul Muzeului şi la biroul de relaţii publice, încercând să aflăm care e motivul pentru care în programul Muzeului din ziua de 15 iunie nu există nici o menţiune şi nici un fel de activitate. Ca şi când această zi nu ar avea nici un fel de semnificaţie pentru culturnicii MLR. Site-ul Muzeului nu precizează nimic, iar de la angajaţii instituţiei am aflat că de fapt pagina web nu mai este de actualitate şi că nu am ce afla de aici.
Diversele doamne sau domnişoare care au răspuns întrebărilor ziarului „Curentul“ au dat din colţ în colţ precizând în final că numai directorul instituţiei, Radu Călin Cristea (foto medalion), ştie de ce ziua de 15 iunie este o zi moartă pentru Muzeul Literaturii. Am pregătit o serie de întrebări pentru director, le-am comunicat distinselor „comunica-toare“ şi am aşteptat să fim contactaţi, aşa cum ni s-a promis, în vederea bunei informări a publicului, a cetăţenilor Capitalei care plătesc salariul directorului şi contribuie la bugetul Muzeului Literaturii Române. Până la închiderea ediţiei nu am avut parte de vreun răspuns.
Eminescu ba - Vosganian da
În schimb, tot sunând, spre marea noastră surpriză, am aflat că muzeografii pregătiseră un proiect de expoziţie de fotografii şi documente, însoţită de o evocare a poetului Mihai Eminescu, care a fost refuzată fără explicaţii de directorul Radu Călin Cristea, deşi suma propusă pentru acest proiect se plasa la o cotă minimală de 1.000 lei. Pentru Eminescu 1.000 de lei a fost prea mult, nu însă şi pentru poetul de renume mondial, savantul şi scriitorul de largă respiraţie şi recunoaştere universală - Varujan Vosganian, cel „născut nepregătit“, care a fost recompensat cu 1.500 lei pentru o prestaţie de o jumătate de oră la muzeu. În data de 1 iunie s-a organizat un concurs de eseuri pentru elevii de liceu - ceva de nivel de inspectorat şcolar, eveniment la care Vosganian a „muncit“ cam juma’ de oră, prestând în juriu, fără îndoială deoarece este cu adevărat foarte competent la nivel de liceu. Suma încasată de Vosganian este cu 50% mai mare decât suma care i-a fost refuzată lui Eminescu.
Manifestarea, cu aer de festin utecist la care a jurizat pe 1.500 de lei ex-ministrul Finanţelor, intitulată „România pitorească“, nu avea nicio legătură cu valorificarea patrimoniului muzeal - ce conţine 300.000 de piese, manuscrise, fotografii, documente, obiecte, acte ce au aparţinut scriitorilor, acumulate în cei peste 40 de ani de existenţă a acestei instituţii de cultură de rang naţional.
În schimb, manuscrisele valoroase ale lui Eminescu şi alte materiale arhivistice aflate în păstrarea muzeului ar fi putut constitui baza unei manifestări proprii şi specifice „fişei instituţionale“ - manifestare refuzată lui Eminescu.
Cezar Ivănescu - încă un refuzat al Muzeului Literaturii
Nu doar Eminescu este un refuzat al Muzeului Literaturii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost unul dintre „excluşii“ acestei instituţii. Cezar Ivănescu a fost unul dintre puţinii membri autentici ai breslei scriitoriceşti neatins de virusul comunist care s-a încuibat adânc în Uniunea Scriitorilor. A fost un personaj rectiliniu şi cu totul aparte în mediul literar românesc, motiv pentru care a fost ţinta unor atacuri devastatoare ale culturnicilor din vechea reţea kominternistă. A avut parte de o moarte cu totul suspectă, care este cercetată în momentul de faţă de Parchet. La cererea familiei acestuia de a-i omagia memoria la Muzeul unde a avut atâtea manifestari culturale, Radu Călin Cristea a refuzat brutal cu vorbele: „Muzeul nu e capelă!“.
Cinismul său a şocat opinia publică cu atât mai mult cu cât mulţi alţi scriitori au fost omagiaţi, la moarte, în holul Muzeului sau au primit onoruri naţionale chiar la Ateneul Romån.
Pe lângă dispreţul arătat de actualul director Radu Călin Cristea faţă de marii poeţi ai României - excluşi şi după moarte din chiar instituţia care gestionează valorile literare ale ţării, am luat la cunoştinţă despre un adevărat scandal care mocneşte în interiorul Muzeului, determinat de gestionarea aberantă şi discreţionară a resurselor financiare şi a „programelor culturale“.
Întrucât aceste programe au ca sursă de finanţare bani publici, provenind exclusiv din bugetul Muzeului Literaturii alocat de către Primăria Capitalei, şi deoarece Muzeul este, conform definiţiei, o instituţie publică, „Curentul“ îşi va asuma în perioada următoare rolul informării publicului cu privire la modul în care au fost cheltuiţi banii cetăţenilor Capitalei. Dacă tot i-a refuzat lui Eminescu comemorarea la Muzeul Literaturii, ne angajăm să-i asigurăm şi noi directorului Radu Călin Cristea un loc la vedere în panteonul nemuritoarelor licheluţe care au tot parazitat cultura română.
Comentarii:
Ivanescu este continuatorul lui Eminescu
Radu Calin Cristea este un din oamenii lui Nicolae Manolescu (mason!) care au ca scop desfiintarea culturii romanilor. Cezar Ivanescu a suportat urmarile faptul ca s-a declarat (si chiar este!) urmasul lui Eminescu. Cezar Ivanescu este singurul poet (care a facut si presa si a scris consecvent articole pro-Romania, pro-Unire samd) care continua linia sfanta a literaturii romane, bazata pe credinta in Dumnezeu si iubirea de tara, mai presus de viata proprie si chiar de opera sa. Posteritatea o va dovedi!
Scris de paul
2. 15-06-2009 22:16
Presa aservita sectei culturnicilor ascu
Presa aservita sectei neo-culturniclilor rosii ascunde sub pres abuzurile si fraudele evidente ale lui R. C. Cristea dovedite de cativa ziaristi vericali. E o tacere de mormant pe marginea subiectului. S-a primit ordin de tacere totala. Intelegem solidaritatea de breasla jurnalistica, dar atunci cand ea devine sindicalism ieftin si spirit de gasca, acoperind fraudele si ilegalitatile unor colegi din presa, ea se transforma in complicitate la hotie. Dar, se pare ca hotii lor sunt mai buni decat ai altora. Deh, o mica gainarie acolo…
Scris de COSTIN
3. 15-06-2009 22:56
Gasca lui Manolescu...
Nicolae Manolescu, acest satrap al culturii romane se crede atotputernic si nemuritor. In calitatea lui de instanta absoluta taie si spanzura, afuriseste si ameninta cu excomunicarea pe orice pacatos cartitor, publica pe cine vrea el la Cartea Romaneasca (pe care o considera fieful sau), la Muzeul Literaturii (unde-si exercita hegemonia Radu Calin Cristea, ciracul si sluga lui devotata) si la alte edituri sau reviste pe care le tine sub un control strict. Si-n tot acest timp isi umple haznaua proprie cu banet. Daca fidelii lui Manolescu sunt rasplatiti cu ciolane suculente - burse scriitoricesti, publicarea si traducerea excrementelor lor literare in editii luxoase, plimbari in strainatate pe banii Uniunii etc.- contestatarii sai sunt in pericol de moarte. Asa s-a intamplat cu genialul poet Cezar Ivanescu - si el un vechi adversar al lui Manolescu. La fel si cu poetul Liviu Ioan Stoiciu. „Poetul” ministru de finante Vosganian aduna si el acum gloganii si peschesul... de pe unde mai apuca.
Scris de Marcus
4. 15-06-2009 23:15
R.C. Cristea e un dobitoc solemn!
People, pai la ce mama supararii va asteptati de la asta? R.C. Cristea nu e decat un dobitoc, dar un dobitoc solemn, drept ii... IQ-ul lui arata vaste disponibilitati cognitive, adica mintea lui e ca un urias hangar pustiu, nu v-ati prins?.. In plus, fiind in lesa lui Patriciu si Manolescu nu poate decit aport. Ei... facand parte din gasca kulturnicilor de acelasi soi, Patapievici, Liiceanu, Tismaneanu, IT Morar, Mihaies si alti „ganditori” de top - si astia ciupiti binsor de molia grandorii personale - el contrazice gravitatia fix in punctul de reflux al gandirii. “Ce Eminescu? Pentru astia, Eminescu nu exista, e un poet minor, bag sama. “Celebrul” poet-vistiernic Varujan Vosganian e bardul lor… pereche! Se spune ca prostu’ solemn are mintea hodinita. Da’ mintea odihnita e pereche cu sufletul viclean...
Scris de maxwell
5. 15-06-2009 23:18
N. Manolescu: Relism. Realism socialist
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/.
Accesati! Veti descoperi fata cenzorului comunist N. Manolescu, copil de suflet al lui Gogu Radulescu si al lui Gh. Ivascu, mancator de kkt comunist si omagist ceausit. De altfel si N. Manolescu a facut, vreme de ani de zile, critica marxist-leninista! V. seria articolelor semnate de el in Contemporanul (genul Relism. Realism socialist, Omul Nou, Oda muncitorilor comunisti si tot asa).
Cat despre Vosganian poetul-securist, ce sa mai spun? Amintiti-va de scandalul Vosganian-ofiter al Securitatii... ca tot au fost recent alegerile pentru Parlamentul Europei!
Scris de anabel
6. 15-06-2009 23:37
Câinii latra, ursul trece ......
Ne facem datoria sfânta sa-i aratam cu degetul pe acesti nemernici ai neamului românesc dar teama mi-e ca nu mai este nimic de îndreptat, ciuma comunista a distrus totul si continua sa duca tara în neant .....
Scris de stoichita
7. 16-06-2009 03:43
Eminescu pentru romani si Romania
"Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor".
"Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau" este "setea lui de nemurire".
O spune Mircea Eliade.
8. 16-06-2009 03:46
Eminescu in atentia securitatii austriec
Bucuresti, 7 iunie 1882
Inalt prea cinstite Conte,
"Societatea Carpatilor" a tinut pe 4 iunie o sedinta publica, precedata de o consfatuire secreta.
Referitor la aceasta am primit de la o sursa de incredere urmatoarele date: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a cazut de acord asupra continuarii luptei impotriva Monarhiei Austro-Ungare, totusi nu in spiritul unei "Romania iridenta". Membrilor li s-a recomandat cea mai mare prevedere.
Eminescu, redactorul sef al ziarului "Timpul", a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari.
Redactorul adjunct Sacareanu de la "Romania Libera" a dat citire mai multor scrisori trimise lui din Transilvania care aratau ca romanii de acolo ii asteapta pe fratii lor cu bratele deschise.
O scrisoare trimisa de Badescu, inspector scolar din Neamt, catre un jurnalist pe nume Miron spune ca situatia din jurul Nasaudului este favorabila.
Primiti Excelenta expresia profundului meu respect.
Bucuresti, 7 iunie 1882
Baron von Mayr
Despre o consfatuire secreta a "Societatii Carpatilor"
(nota in baza paginii 1: Excelentei Sale Domnului Conte Kalnoky; Biroul de Informatii)
(Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)
Scris de Baron von Mayr
9. 16-06-2009 06:15
Invia-vor voevozii
Mândri voevozi, ce-nvie din a cronicilor bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de veacuri;
Crainici resbunării sânte, ce nu poate să ’ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.
Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tesaur,
Pe Mihai ce adunat-ai in zenitul său de aur
Si slăvit-ai a lui Radu, indoită biruintă
In a doua inviere s-ar putea să n-ai credintă ?
Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie,
Scutură din letargie inimile ce se ’ndoaie.
Implini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,
De vătafi ş ’armaşi isbite, a cetăţii porti duşmane.
Invia-vor voevozii, rumpâd lanturi de sclavie,
Surpând legi şi privilegii de urgii, din temelie
Şi va fi stăpân Românul peste-a ţărilor hotare,
Ce din vechi le străjuieşte cu a doinii ’nviforare.
Scris de Elena A.
10. 16-06-2009 06:16
Mihai Eminescu - conştiinţa neamului r
«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu fata curată: să respecte pe deplin conventia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confratii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»
(Mihai Eminescu, ("Fără a prejudeca hotărârile adunărilor..."), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)
Scris de GID
11. 16-06-2009 06:17
pentru toti kominternistii
si nulitatile care decid soarta cultura romana
Doină
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si străinul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Sătmar pâna ’n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Indărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vară lui
Si-i străin în tara lui.
Dela Turnu ’n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s’asează pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbracă tara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Si isvoarele îi seacă -
Sărac în tară saracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama părintilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca să-ti mântui neamul tău!
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s’aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Iti vin codri ’n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toti dusmanii or sa piară
Din hotară în hotară,
Indrăgi-i-ar ciorile
Si spânzurătorile!
Scris de gid
12. 16-06-2009 06:18
pentru toti anti-romanii
care distrug cultura neamului romanesc:
E un popor! O limbă! Un singur Dumnezeu!)
..........
Eu v-am fost ca un tată, eu v-am tinut in braţă
Eu v-am iubit ca ochii, ca ţara, ca viaţa
Şi cu poveşti bătrâne v-am indulcit junia
Eu Arbore portarul... Dar omul in Domnie
Se schimba. Ne intreaba de cel batrân de zile
Căci la bătrani e slab capul, gândirile copile.
Sântem ca pleava stearpă, suntem frunze uscate
Pe care vântul vietei spre moarte le tot bate.
Ce ştim noi ? - (Voi trimiteti la regele polon
Ca el sa se unească cu totii la un loc
Sa daţi la turci razboaie. . . Şi Cârje cel cu minte
Cu leşii, cu maghiarii va ţese legăminte)
Si toate astea Doamne duc ţara la sicriu,
Eu. . . nu trebui s-o apăr . . . eu nu trebui s-o stiu.
- E grea cimilitura, prea grea jupân portare !
O ţara toată ştie, si voi să nu ştiti oare
Că apăr crucea sântă... Crucea plină de rază
Ea-i doamnă peste mine... e doamnă şi mireasă
Fapta şi isteţia, braţ de putere plin
La sânta cruce toate, eu toate le inchin.
Eu risipesc averea zidind altare sânte.
- Voi puneti cruce stearpă pe-a patriei morminte.
Cumplit se-ntoarce roata pe lumea grea de vină,
Si mintea n-are raze si ochii n-au lumină
O ! Dumnezeu vă bate cu ochi ce nu mai vede
Căci voi râdeti de dânsul: Cum puteti oare crede
Că el are nevoie de aur si avere -
O inima el cată, un suflet el va cere
Si voi ii daţi biserici, dati aur si mătase
Când de al vostru aur lui prea putin ii pasă
Si mintea cea curată si cugetul cel sânt
E tot ce cere Domnul la oameni pe pamant.
In inimi sade crucea, în inimi Dumnezeu,
Si cum c-al vostru suflet nu-l pot numi al sau
Dovada e viata cea fără frâu si ţintă
Noaptea voastră va râde, ziua voastră va cânta.
Matase, aur, inul de-argint tesut din tort
Pot să imbrace bine un corp si-un suflet mort
Pe când Moldova plânge bătută de argati
Năimiti de voi anume. . . voi râdeti si visati
Si afară de Moldova mai sânt si alte tări
Sorori a ţărei noastre, ce stinse de-dureri
Se zbat sub biciul celor, cu cari voi dati mână
Ca sa zdrobiti pe turcu cu dânsii impreună.
Crestini isi zic aceea, dar mai păgâni ca turcii
Vând robi pe bietii oameni-si pun in varful furcii
Pe oricine din oarneni, care le-ar spune: stati
Acesti sărmani sânt oameni, ca oameni vă sânt frati,
Astfel stă scris in legea cea sânt-a luiCristos,
Turcu-i mult mai de treabă, mai blând, mai omenos.
Litvanul este lacom . . . maghiarul e avar
Tătaru-i fărdelege, polonul e viclean.
Turcul e drept ca legea, firea lui e adânca,
Inima lui e bună, vorba lui e stâncă.-
Mai bine-n loc de-atine cu regii cei tirani
Ati trece in Ardealul robit de zeci de ani
Si craiului de-acolo să-i dati un crunt război
Să dezrobiti un popol cu lege, grai ca noi.
De-acolo undo Tisa mândră prin stâncile-i tresare
Pân-unde-aruncă valuri intunecata mare
E un popor! o limba! un singur Dumnezeu.
Scris de gid
13. 16-06-2009 06:49
eminescu ucis de masoni
la ordinul lui carol 1, caci voia unirea transilvaniei, sa formeze dacia mare...petre carp mason care era acreditat la viena, i-a telegrafiat lui titu maiorescu, sa-l potoleasca pe eminescu pe care l-au declarat sifilitic, l-au arestat ,dus la casa de nebuni, si l-au batut cu o funie umeda in cap, pana i-au omorat creierul, iar dl t. maiorescu care era mason, si la ordinele acestora, au lansat svonul ca este inebunit de sifilis...maiorescu in revistele si ziarele controlate de masoni, se dadea protectorul marelui poet....dar de fapt, a contribuit la arestarea si internarea lui in casa de nebuni, declarandu-l sifilitic, lansand tot felul de minciuni in detalii, despre boala lui inventata de masonerie....acest secret a iesit la iveala abia acum....dupa mai bine de 100 ani....masonii stiu pastra secretele cu strasnicie...dar nu vesnic. carol era ruda de sange cu franz josef, imparatul...
Scris de petre
14. 16-06-2009 06:54
Ne distrugem eroii neamului si odata cu
E trist sa nu-l aniversezi pe Eminescu, poetul simbol al romanilor.Pana si chinezii i-au tradus poeziile.Cata prostie la acest Radu Catalin si Cristea!
Scris de Cezar
15. 16-06-2009 07:47
Incaerare de potai
pe ulita plina de gropi a satului numit Romanica.Numeste un intelectual intr-o functie cu ciolan si l-ai terminat ca intelectual.La noi nu exista inca sponsori cu mentalitate de Mecena. Nici n-ar fi de unde dupa atitea decenii de seceta.Trebuie insa sa avem si grija de a nu cadea in Eminescomania lui Adrian Paunescu. E la fel de penibila si nociva.
Scris de SILE
16. 16-06-2009 10:37
Manolescu, proletcultist ceauşist
Nesimţirea Manolescului, acest proletcultist ceauşist, după cum îl cataloga Monica Lovinescu, înzestrat cu o cultură de liceean mediocru, depăşeşte raţiunea intelectualului adevărat în ce priveşte existenţa lui la conducerea culturii româneşti. Oare ce are de spus domnul Paleologu, ministrul culturii, în această problemă? :(
Scris de clopotarul
17. 16-06-2009 10:52
Manolescu: un criminal complotist
Acesta este Nicolae Manolescu, o odrasla de legionar comportandu-se ca ultimul kominternist! In plus a scris ode comunismului si a facut cenzura comunista! A atacat tot ce are mai sfant poporul roman, fara sa aiba macar informatie, ortodoxia si pe Eminescu. A prefatat murdara carte compusa din atacurile dilemistilor la Eminescu!
Vorba lui Cezar Ivanescu, Manolescu nu are dreptul sa candideze la sefia USR, nu sa conduca uniunea!
Eminescu este si va fi de-a pururi simbolul romanismului! Eminescu trebuie citit si inteles, iubit si omagiat, noi, romanii, nu avem un altul pe masura lui!
Scris de paul
18. 16-06-2009 12:49
Rasu' Cămin Tristea
De ras, se rade singur mai abitir ca nefericitul din pricina caruia nu poti lua un sut in fund. Toate le ia numai el.
Cu fata lui de student tomnatic, isi gaseste autoritate lingvistica intr-un cămin de fete, nu la Muzeul Literaturii manolesciene.
Cristea vine de la Christ. Tristea vine de la trist, nu de la Tristan cum i-ar placea "imberbului" logofor.
In rest, sa-i ierte Dumnezeu toate produsele pe care le oua pe te miri unde si scrie sub ele - publicist.
Cand ti-ai frecat lodenul pe langa optzecisiti, cateodata - si, in ultimul timp, mai mereu - te revendici de la ce ti-a mai ramas; amintirea tineretii promitatoare. Ca si colegul lui de suferinta tarzie - om de odihna culturala - care se revendica, anţărţ, de la... Valahia.
Mai imprastiati, valahiile voastre!
Scris de ioan munteanu
19. 16-06-2009 13:15
GENIU PUSTIU...
Geniu pustiu a fost Eminescu!Unic!Irepetabil!...ca poet,jurnalist,om politic,dar mai ales PATRIOT ROMAN...NEINFRICAT...Stim cu totii ca razboiul de independenta desi a fost castigat de romani,Romania a pierdut judetele Ismail,Cahul si Bolgrad...furate de rusi pe care i-am salvat din ghearele turcilor in acest razboi./De aceea Eminescu nu a scris nici o poezie despre acest razboi castigat pe campul de lupta si pierdut(partial)in cancelariile marilor imperii...care imperii l-au vanat pana l-au rapus,ca al sau luceafar sa nu mai lumineze mintile romanilor...Numai si pentru aceasta impotrivire,Eminescu ar fi fost decretat genial.pacat ca un manolescu si un liiceanu,un patapievici si alte javre,prin"uitarile "lor vaor sa-l mai ucida odata...Nu vor reusi,oricati ospatari,tinichigii si presedinti de tinichea ar avea in spate...Eminescu este intangibil!
Scris de Mihai de la Ipotesti
120 de ani de la moartea romanului absolut. Cum si unde a murit Eminescu
-- Ziarul ZIUA a mers la locul crimei din 15 iunie 1889La 120 de la moartea lui Mihai Eminescu, moment care se comemoreaza chiar astazi, printr-o slujba de pomenire la mormantul de la Bellu, la orele 18.00, inca nu se stiu intru totul datele legate de acest eveniment tragic. ZIUA a mers pe urmele cercetatorilor avizati si a investigat chiar locul crimei. "Casa de sanatate" a doctorului Sutu, unde Eminescu a fost internat mai mult contra vointei sale, se afla in centrul Bucurestiului, pe strada Plantelor, la numarul 9, la doi pasi de Mantuleasa lui Eliade.
Sanatoriul este impartit astazi in mai multe apartamente si camere de locuit. Intr-una dintre ele, Eminescu si-a petrecut ultimele zile ale vietii sale zbuciumate. Si, undeva, chiar in curtea fostului ospiciu, fotografiata de noi, s-a scurs la pamant, lovit mortal de pacientul Petre Poenaru, la 15 iunie 1889. Atacul tenorului Poenaru a survenit unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, cand Eminescu fusese lovit de acelasi individ cu o piatra de dimensiuni mai mici in tampla. In ultima sa lucrare pe aceasta tema.
"Cartea trecerii: Moartea si boala lui Eminescu" - disponibila de azi pe portalul www.mihai-eminescu.ro -, profesorul Nae Georgescu reda o marturie-cheie a uciderii ganditorului national, aproape necunoscuta publicului larg. Este vorba de marturia celui in bratele caruia a murit Eminescu: frizerul sau, fost coafor al Casei Regale, care se afla in acea zi la el. Textul a aparut prima oara in ziarul Universul, la 28 iunie 1926. Data respectiva semnaleaza momentul mortii civile a ziaristului si poetului national, cand, la 33 de ani, incomodul Eminescu, membru al Societatii Carpatii care avea drept obiectiv refacerea Daciei Mari, a fost arestat si internat, pentru prima oara, la nebuni. Republicat in cateva ziare ale epocii, articolul este de-abia acum evidentiat de cercetatori."Mana imi era plina de sange"
"Soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele..." relateaza Universul din 1926 spusele frizerului Dumitru Cosmanescu, care continua: "Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera,
Eminescu zice uitandu-se lung la mine: <
www.ziua.net
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
