Directorul Institutului de Cercetari Alimentare, Profesorul Mencinicopschi, despre Codex Alimentarius: Vom manca medicamente!

Gheorghe Mencinicopschi sustine ca industria farmaceutica face presiuni pentru legiferarea Codex-ului * "Sunt interese mari si multi bani in joc", spune directorul Institutului de Cercetari Alimentare * Profesorul universitar prezice ca suplimentele vor deveni paleative * "Usturoiul va fi medicament si il vom lua doar pe reteta, de la farmacie"

Directorul Institutului de Cercetari Alimentare trage un semnal de alarma in ceea ce priveste anumite prevederi din controversatul Codex Alimentarius. In exclusivitate pentru Agentia de Investigatii Media, Gheorghe Mencinicopschi a declarat ca, din punctul sau de vedere, vom ajunge ca in viitor sa mancam medicamente in loc de alimente. De asemenea, profesorul universitar este de parere ca multe dintre recomandarile existente in Codex Alimentarius sunt generate de marii jucatori din industria farmaceutica, dupa ce acesteia "au cam ramas in pana de idei".

Gheorghe Mencinicopschi sustine ca exista foarte multe "parti interesate" ca acest cod sa fie pus in practica, in prezent avand loc un puternic lobby pe langa guvernele a numeroase tari, care au si aderat si au inceput implementarea lui. "Codex Alimentarius este la fel de controversat asa cum este, spre exemplu, si pandemia de gripa porcina. Lucrurile sunt destul de complicate. Trebuie spus ca acest Codex cuprinde doar reglementari, nu documente cu caracter legislativ. Deci, cu alte cuvinte, nu recomandarile sunt obligatoriu de pus in practica. Cu toate acestea, exista interese foarte mari pentru ca ele sa se legifereze. Se face lobby, se intervine pe langa guvernele tarilor si asa mai departe. Sunt parti interesate ca acest Codex Alimetarius sa fie pus in practica. De aceea, multe dintre Guverne vor prelua recomandarile si le vor legifera. Acesta va fi pasul urmator.", ne-a declarat Mencinicopschi.

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (II).

III

Doamne, Slava Tie ca ai venit la mine, si m-ai lasat sa Te gust si sa vad ca Bun esti, ca mult-milostiv esti si preaminunat! Cum oare am plecat de la Tine? Cum am facut ca, incet-incet, m-am trezit in alta tara, fara credinta, fara parinti, fara vise, fara bucurie. Unde sint, unde m-au dus, Doamne, micile mele ingaduinte, voile mele, facute câte putin, pe toate. Azi facem o voie, mâine o facem mai repede si cautam alta, si tot asa, ca in basmul „Tinerete-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte: Fat-Frumos, ajuns la mult-visatul tarâm fericit, uita de legea libertatii lui, si alearga la vânatoarea dupa ceva ce i se paruse vrednic si parelnic de râvnit, ca marul Evei. Si fuge, si fuge… si se trezeste ca-l strapunge un dor in piept... nu mai stia daca vuietul ce-l auzea era aievea, daca se sfâsiau cerurile sau cugetele lui de-acel suspin. Ajunsese in Valea Plângerii. Si toate amintirile vremelniciei in care visase vesnicia il napadira, pe el care gustase din preaplinul iubirii vesnice. Mama, tata, casa parinteasca, drumul pe care venise, luptele pe care le daduse… toate sapate inauntrul lui si duse in vesnicie. Imbatrânind, nemaiputând zbura, calul nazdravan, adica trupul sau, il duce catre locurile acum surpate sub vremi. Nici pietrele, nici stejarii, nici albinele, nici cerbii, nici o vietuitoare nu-l mai recunostea: sa fie oare acesta fiu de imparat, daca paraseste Raiul pentru o parere, sa fie oare acesta vrednic de cinste, daca leapada imparatia pentru o fuga de sine? Dar Fat-Frumos avea acum un dor mai mare decât cel cu care se nascuse: voia sa vada toate implinite, sa aduca amintirea biruintei chiar si la cele fara viata din trecutul sau, se purta de un foc nemistuitor si invaluitor care pentru pietre, pentru animale, pentru stejari, erau neintelese si nepatrunse, caci omul botezat nu-si pierde vrednicia decât lepadându-se de Adevar.
Astimp ce acestea se faceau in sufletul sau, iata, din tânar precum era in palatele de clestar, parul ii albise, barba alba ii crescuse pâna la brâu. Pasamite trupul i se pregatea de o calatorie catre lumina si mai de taina decât cele umbrite ale vietii. Avea sa fie ascutita ca o sabie, plutitoare ca o corabie, curgând ca un gând, duios ca un prinos... avea sa i se ceara vama, pentru fiecare lipsire de slava, poate va sa plânga, poate va sa geama... Vazând el ca nu-i timp de pierdut si loc de sezut, cauta cu privirea, sa se pironeasca cu sufletul cel ostenit pe vreo vedere neintinata, dar toate disparând, se facea ca nu mai ramasese decât un singur lucru din copilaria lui indepartata si fericita: un cufar prafuit. Cu mainile tremurânde, de evlavie si osteneala, da capacul la o parte: ghemuit il astepta moartea, credinciosul strajer al bunei chivernisiri a timpului in trup dat sufletului nostru. Supus, inteleptit acum (de drumul cel cu dus-intors) sa faca ascultare, Fat-Frumos se aseaza ca pentru rugaciune, si o primeste smerit, caci numai prin smerenie isi va fi recistigat nobletea de fiu al Imparatului. Moare numai vremelnicia, numai ceea ce facuse impotriva inimii calcare de porunca, si care pacatuise impotriva dragostei. Dragostea nu moare niciodata. Tineretea-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte este a asculta si a face porunca lui Hristos - „Bucurati-va pururea!”

Părintele Sofian Boghiu - Rugăciunile celor din închisori

New Age moscovit. Ortodoxia "soft".

La citirea Synodiconului Ortodoxiei (despre care în pastorala Sinodului Bisericii Ortodoxe Române s-a amintit pentru prima dată în 60 de ani într-un act oficial al BOR), Chiril al Moscovei a prescurtat rânduiala acestuia, necitind anatemele împotriva ereticilor. Mostră de Ortodoxie "soft", care nu trebuie să deranjeze pe nimeni.

http://www.patriarchia.ru/db/text/1098686.html

Ultimăvara lui Vlad Pârău.

Oglinda vremurilor scapătă în vis,

Grădinile de flori din soare s-au închis
Înapoi în primul boboc ferecat,
Înapoi în primul mugur adevărat,
Ce ticăia demult, tare demult,
În ceasul seminţei de sub pământ.
Ţărâna suspină după mâna aspră şi pură
A bunicii care-o lega în frământătură
Şi-o zvârlea pe o tavă-n cuptorul de lut
Din care toate au apărut.
Şi cuptorul era undeva într-un pod
Cu mult înainte să aducă rod.
Peste el se lăsase bufnind un capac
De ladă de zestre în care dorm şi tac
Toate basmele pe care le asculta odată
Bunica pe vremea când era fată
Cu păr până-n pământ, cu suflet de crin,
Cu obraz de zăpadă picurată cu vin,
Priviri de cosânzeană venită dintr-alt veac
De pe când cerul era numai un lac
Pe care pluteau mici bărci de hârtie
Plăsmuite de Adam şi Eva în a lor Copilărie,
Când se jucau în Rai, fericiţi şi prunci.
A trecut tare mult de atunci.
Picur cu picur, primăvară cu primăvară, păpădiile s-au făcut mov;
Răsar ca umbra stelelor şi pâlpâie fără istov,
Puful lor se împrăştie visător în vânt
Pe cerul celui mai frumos mormânt.
În zilele din urmă bate viscolit un dor,
Trezind cărbuni uitaţi prin sobe fără horn
Şi oamenii tuşesc din când în când
De fumul ce l-au strâns în ei fumând.
Deasupra lor, frumoasa pasăre măiastră se ridică,
Peste împărăţii de negură ea bate din aripă,
Rubinul ochiului ei plânge tricolor
Slobozind un ţipăt scurt, sfâşietor.
Un fior rece-adie, interzis,
Pe dalba lume de umbră şi vis
În vreme ce încet se lasă seara
Cu noul anotimp, Ultimăvara.

Libertatea este Numele lui Iisus in inima ta. O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (I)

Criza valorilor. Un subiect foarte serios. De fiecare data când trebuie sa vorbesc despre ceva serios, imi vine in minte bunica, Dumnezeu s-o odihneasca. Spunea cele mai dureroase adevaruri cu un zâmbet tainic pe buze, cu o iscusinta care ma uluia. La capul patului avea cartile de suflet: Biblia, Jurnalul fericirii de Steinhardt, Sfântul Ioan Cassian... O intrebai orice si daca n-o lumina Dumnezeu in clipa aceea, te trimitea la aceste carti rascitite si gaseai acolo de toate. Bunica lua foarte in serios Postul Mare. Inainte sa inceapa Postul, facea pe plita turtite din faina de griu, unse cu gem facut de ea, ca orice bunica, si, mustrindu-ma cu pilde pentru pofta cu care le mincam, ma avertiza ca gata, de maine ne infrânam, ne spalam pe palmele sufletesti. Stiam: in Saptamina Mare avea sa vie asa o iubire catre Domnul Iisus, asa de aproape, de inauntru, si de covirsitoare, ca petreceam multe ceasuri in tacerile din poezia duhului. Din inspiratia acelor zile se asterneau din ochii plânsi, privighetori de cerneala, caci curgea prin inima ca un râu de har din care aveam sa ne impartasim tot anul. In jurul Vinerii Mari si a Duminicii Invierii, se invârtea, precum cerurile in jurul pamântului, toate faptele noastre de suflet; si precum soarele, toata simtirea noastra duhovniceasca, pentru ca era punctul de maxima apropiere cu Dumnezeu. Nu stiu de când o fi inceput sa lucreze Domnul aceasta cu neamul nostru, poate dintotdeauna, dar stiu ca si mama, si noi copiii, odata cu bunica, pastram cu mare evlavie rândurile daruite de sus si noua orbilor, si cu ele ne intaream când incepea Postul. Chiar si pentru intelegerea noastra de copii, era ceva foarte serios tânguirea noastra inconjurând biserica ducând Crucea, cu flori, si, dupa aceea o mare, mare bucurie, când ne simteam toti una si Unul in toti. Zicea bunica: „daca nu tii post si nu-ti cureti sufletul, n-o sa poti nici sa plângi, nici sa te bucuri!”

Parintele Cleopa. Predica la Duminica intai a Sfantului si Marelui Post ( a Ortodoxiei ) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane

Şi vei face doi heruvimi de aur turnat şi îi vei pune pe ei de amîndouă laturile acoperămîntului împăcării.

Mă voi face cunoscut ţie de acolo şi îţi voi grăi între cei doi heruvimi (Ieşire 25, 18-22)

Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: “Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios” (Ibidem, p. 532-533).