ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!

Desigur că Hristos intră în noi prin împărtăşirea din Pâine şi Vin, dar în mod fiinţial intră în cei care-L primesc ca şi Cuvânt. De aceea, a şi spus: Eu sunt Cuvântul, cine mă iubeşte va păzi cuvântul Meu. Hristos Se face primit prin elementele naturale ale pâinii şi vinului, dar numai de către cei în care se face simţit prin cuvânt. Cuvântul este semnul văzut în fiecare clipă, pe care îl dă pe Dumnezeu cel nevăzut. Dacă îl pierzi, nu poţi să mai faci nimic, măcar de te-ai împărtăşi în fiecare zi. Cuvântul lui Dumnezeu este respiraţia ta neîntreruptă. Poţi să trăieşti când îţi închizi organele de respiraţie? Cu neputinţă, vei muri. Exact aşa se întâmplă şi când doar te împărtăşeşti sau doar te nevoieşti: eşti mort. Trebuie să simţi nevoia cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului viu, care lucrează şi care este pus în lucrare.

In orice caz, prezenţa vie a cuvântului o putem completa, o putem întregi şi mări prin studiul Sfintei Scripturi şi a scrierilor patristice, care spun şi ele atât de multe. Nimic însă nu poate înlocui cuvântul viu.

De aceea, şi Dumnezeu îi ameninţă pe iudei în Vechiul Legământ cu foamea de cuvânt. Le voi da, zice, cea mai rea pedeapsă, lipsa cuvântului (Amos. 8, 11). Să ştim, aşadar, că atunci când nu avem cuvânt, suntem condamnaţi mai rău şi decât cel mai mare condamnat de pe pământ. Absenţa cuvântului înseamnă părăsirea lui Dumnezeu. Şi atunci e nevoie să ne aplecăm asupra noastră înşine, ca să vedem ce putem să facem, doar, doar vom reuşi să ne mântuim.

IPS Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei: „Limba maghiară funcţionează deja ca o limbă oficială”.

Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, este cel care a atras atenţia asupra fenomenului nedorit de dispariţie a românilor şi a limbii române chiar în inima României. Din 25 septembrie 1994, când a fost înscăunat episcop, apoi arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei, clipă de clipă, duce o luptă de salvare a bisericilor româneşti, de conştientizare a românilor că trebuie să-şi păstreze identitatea, dar şi de conştientizare a etnicilor maghiari că doar împreună românii şi maghiarii pot face lucrurile să meargă bine.

• Jurnalul Naţional: În această zonă, biserica este cea care aduce speranţă în sufletele oamenilor.

Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan: Eu, când am venit aici, am găsit biserici în care erau crescuţi copaci. N-am intrat cum intră un episcop, cu crucea în biserică, am intrat cu securea şi cu drujba în aceste biserici care în anii '40 au fost distruse. Sunt unele în care s-a pus dinamită şi au fost distruse total. Pe cele pe care le-am găsit cu pereţii încă în picioare le-am restaurat. Astăzi în nici o biserică românească nu mai plânge Dumnezeu. Nu mai plouă în ea. Nu mai plâng sfinţii care, din '40 şi până la restaurare, au stat în ploaie şi în vânt peste 60 de ani.

De la înfiinţarea Episcopiei am refăcut toate aceste biserici. Am trăit şi bucurii şi dureri, când într-un sat mai era un singur român şi, după ce am terminat de restaurat biserica, s-au dus oamenii să pună uşa bisericii şi să dea cheia ultimului român. Dar omul deja murise. Şi a trebuit să dau cheia unui român din alt sat. Tot pentru a evita unele conflicte, în unele biserici în loc de geamuri sunt bârne, pentru că unii în loc să-i dea bună ziua lui Dumnezeu dădeau cu câte o piatră în obrazul lui Dumnezeu.

Am întâlnit şi maghiari care, atunci când reparam bisericile, şi lor le părea bine; spuneau că nu le face cinste nici lor, pentru că ştiau în ce condiţii a fost dărâmată biserica. Ei erau meşteri şi chiar ei contribuiseră la zidirea acestor biserici şi nu se bucurau să-şi vadă munca distrusă.

Situaţii au fost destul de delicate. Mă aflam într-o zi în zona Baraolt, judeţul Covasna, şi tot aşa în biserică am găsit copaci. M-am dus cu câţiva studenţi, să facem curat, să strângem bani, să le reparăm. Cineva, care vorbea şchiopătând româneşte, a oprit căruţa lângă mine şi mi-a spus: „Părinte, ştiţi ce s-a întâmplat cu biserica asta, de-a ajuns aşa?". „Eee", zic eu, „să nu mai vorbim despre necazurile ce au fost, să nu mai deschidem rănile, să pornim mai departe". Iar omul mi-a spus: „Totuşi, părinte, ascultaţi povestea asta: după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, am fost convocaţi românii într-o zi la primărie şi ni s-a spus să venim cu un târnăcop, cu o rangă, cu o secure, cu unelte de lucru. Au venit românii, crezând că vor fi trimişi să presteze diferite munci pe la poduri. Dar nu. Li s-a spus: Acum vă îndreptaţi spre biserica voastră şi o dărâmaţi. Oamenii au rămas înlemniţi şi până nu s-au tras câteva focuri de armă nu s-a mişcat nimeni din faţa primăriei, şi aşa s-au apucat şi au demolat, foarte, foarte greu, o parte din biserică. În timp a rămas biserica numai cu zidurile. Aici s-a trăit o tragedie a neamului românesc.

• Asta a fost, dar astăzi? Viaţa este din ce în ce mai grea şi o dramă este pe cale să se scrie.

Şi astăzi încă mai sunt probleme. Se pare că aceste două judeţe au cel mai mic număr de oameni cu studii superioare pe cap de locuitor din toată ţara. Atât tinerii români, cât şi cei maghiari nu se mai întorc aici. Tânăra generaţie suportă şi ea desrădăcinarea. Şi ungurii se plâng că tinerii lor se îndreaptă spre alte teritorii, iar copiii români care pleacă să studieze la Bucureşti, la Cluj văd că posibilităţile lor sunt altele în acele zone şi rămân acolo.

• De ce dispar românii de aici?

Este clar că populaţia românească este minoritară în această zonă, că a scăzut drastic numărul românilor care erau aici înainte de '89. Pe atunci erau peste 14.000 de români, acum mai sunt în jur de 6.000, plecarea lor nefiind pentru că au vrut să se strămute. Au fost şi cazuri de profesori care au primit repartizare aici, pe posturi, care abia au aşteptat să se întoarcă, fiind din altă parte, dar sunt şi cazuri de oameni efectiv alungaţi.

Una dintre cauze a fost aceea a despărţirii şcolilor în limba română de cele în limba maghiară.. Şcolile mixte, unde învăţau şi români şi maghiari, în care erau clase paralele de români şi maghiari, au întărit relaţiile interetnice din zonă, pentru că este ştiut faptul că prieteniile cele mai frumoase se leagă în şcoală şi în general la liceu. După revoluţie s-a produs această ruptură în societate, când cele mai alese şi mai frumoase flori ale societăţii au fost separate. De ce n-ar fi putut creşte în aceeaşi grădină doi crini? Unul de o culoare şi altul de o altă nuanţă?

18.5.10

Istoria disidenţei din România trece prin casa de la Comana a kominternistului Gogu Rădulescu.

O biografie ca a lui Gogu Rădulescu (1914-1991) avertizează asupra complicaţiilor analizei regimului comunist. De altfel, însăşi istoria disidenţei româneşti îşi fâlfâie umbra prin casa demnitarului. Dar în 1990, scriitorii şi artiştii „Cenaclului de la Comana" promovaseră „sus", iar Gogu Rădulescu înnebunise în închisoare.

Cu excepţia lui Vasile Milea, Gogu Rădulescu e singurul nomenclaturist cu amintirea celebrată prin numele unei străzi. Strada Ministru Gheorghe Rădulescu se află într-un sat aproape de Bucureşti, numit Comana. Longevivul demnitar comunist avusese acolo o casă de vacanţă. Nod şi spaţiu magic în tranziţia elitelor culturale româneşti - ca şi casa lui Leonte Răutu -, căci scriitori şi artişti din anturajul lor au dat girul disidenţei în schimbările postceauşiste.

Cheile acelei case din Comana le ţine „tanti Miţa" din 1969, când au cumpărat-o soţii Rădulescu. Dragne Constantina, pe numele ei de buletin, întâmpină acum oaspeţi rar. Dorina şi Gogu Rădulescu n-au avut copii. Înfiaseră un băiat, l-au făcut cercetător la Turnu-Măgurele, dar fiul lui („nepotul domnului ministru, cum ar veni") trăieşte la Paris.
Poetul Gellu Naum lăudase Dorinei Rădulescu farmecul satului de câmpie. În Comana, fusese primul scriitor cu locuinţă de vară.

Gospodăriei ţărăneşti cumpărate, soţii Rădulescu i-au adăugat o căsuţă. Dormeau aici şoferul şi însoţitorul lui de la Securitate. Veneau în fiece sfârşit de săptămână, chiar în zilele lucrătoare. Nu căutau singurătatea şi pacea rurală. Chiar, dimpotrivă, înconjurându-se de intelectuali cu renume, scriitori şi artişti. După cutremurul din 1977, soţii Ana Blandiana şi Romulus Rusan şi-au cumpărat şi ei o casă-n Comana, stabilind relaţii prieteneşti cu cuplul Rădulescu.

Constantina Dragne şi-i aminteşte ca oaspeţi statornici ai demnitarului comunist pe actorii Ion Caramitru, Valeria Seciu, Amza Pellea şi Florin Piersic, muzicienii Dan Grigore şi Gheorghe Zamfir, scriitorii Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Mircea Dinescu, Marin Sorescu şi Augustin Buzura, istoricul Cristian Popişteanu cu soţia Adina Darian, chirurgul Setlacek şi doctorul oculist Boeraş. Ascultau muzică, citeau literatură şi discutau. Lăudate de musafiri erau şi poemele Dorinei Rădulescu. După moarte i-au ridicat în curte statuie. Comemorările soţiei demnitarului se făceau prin spectacole de muzică şi poezie în ocolul plin ochi de floarea elitei bucureştene.

Gogu Rădulescu şi oaspeţii săi puneau probleme deosebite serviciilor speciale. Pentru capii dispozitivelor de pază şi protecţie şi securiştii care „răspundeau" de scriitori şi artişti, „cenaclul de la Comana" devenise obiectiv comun. Persoana care intra în contact cu un demnitar atrăgea urmărirea ei, lămureşte fostul adjunct al şefului Direcţiei a V-a, col. (r) Adrian Eugen Cristea. Toate planurile de muncă ale securiştilor din aceste direcţii erau întoarse pe dos de vizitele la Bucureşti ale scriitorului şi cineastului sovietic Ilia Constantinovschi.

Fost prieten din tinereţe al lui Gogu Rădulescu, acesta devenise activ susţinător al perestroikăi lui Gorbaciov şi influent mesager sovietic în medii occidentale. În efervescenţa antigorbaciovistă a lui Ceauşescu, orice contact al lui Constantinovschi cu amicii juneţii sale revoluţionare - Gogu Rădulescu, Leonte Răutu şi Petre Năvodaru - avea dimensiuni de atentat la siguranţa naţională. Însă rapoartele acestor urmăriri - ca şi dosarele de supraveghere ale „cenacliştilor" de la Comana - au dispărut din Arhivele Securităţii în curăţenia făcută de experţii postceauşişti.

Părintele Profesor Mihai Valică: Alături de un confrate în Hristos, Părintele Nicolae State – Burluşi.

Părintele Nicolae State-Burluşi s-a confruntat de-a lungul misiunii sale preoțești nu numai cu absurdul, cu neștiința, cu răutatea și incultura unoara, ci a luptat efectiv să răspândească lumină și speranță în jur și să atzenţioneze pastoral unele nedreptăţi comunitare şi să activeze în Duh ecclesial la îndreptarea lor. Acest lucru îl dovedesc domeniile vaste de activitate în care a lucrat cu timp și fără timp:

- înfiinţarea de biblioteci de carte religioasă în spitale, şcoli, unităţi militare în diferite localităţi din ţară şi din diaspora (peste 300) ;

- acţiuni de binefacere pentru familiile cu copii mulţi şi greutăţi familiale ;

- contribuirea la salvarea de la avort a cel puţin 350 de copii ;

- participarea la acţiuni culturale şi spirituale organizate în ţară şi în străinătate ;

- misiuni culturale de donaţie de carte şi simpozioane în Ungaria, Italia, Germania, Austria, Republica Moldova, iar în alte ţări de donaţie de carte prin intermediari.

- Director al Editurii Buna-Vestire din anul 1991 ;

- Preşedinte al Asociaţiei Ortodoxe ″Pro-Vita″ Vâlcea din anul 1992;

- Secretar al Fundaţiei Culturale ″Sf. Antim Ivireanul″ din anul 1998;

- Secretar de redacţie al Revistei ″Lumina Lumii″ din anul 2001;

- Director al Tipografiei Episcopale Vâlcea ″Sf. Antim Ivireanul″ între anii 2000-2007 ;

- Fondator al Casei Memoriale poet Ion Ene-Fripcea din Burluşi, Argeş în anul 2004.

Ca publicist a fost un adevărat misionar și împătimit pentru adevăr și pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. În acest domeniu a avut numeroase articole în presa scrisă, colaborând de-a lungul anilor cu o serie de ziare şi reviste dar şi cu posturi de radio şi televiziune, participând la numeroase emisiuni şi mese rotunde, la diferite evenimente şi simpozioane.

Toată această activitate i-a adus un nume bun și diverse distincții:

- peste 50 de diplome de onoare şi de excelenţă ;

- premii culturale din parte diferitelor instituţii si asociaţii de cultură şi artă;

- cetăţean de onoare al com. Ciofrângeşti, jud. Argeş;

- a fost numit de către personalităţi ale culturii române ″BADEA CÂRŢAN CONTEMPORAN″[1].

Munca cu timp şi fără timp i-a adus multe bucurii şi împliniri dar şi invidia unora şi multă osteneală şi boală. De curând a fost operat pe cord deschis iar diabetul l-a slăbit si epuizat şi mai mult.

Am aflat că Părintele Nicolae a fost pedepsit disciplinar cu mutarea din parohie. Nu pun în discuţie nici cauzele acestei măsuri şi nici justeţea sau injusteţea lor ci momentul ales.

OPRIŢI BATJOCURA HOMOSEXUALĂ DE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI!

Scrisoare şi Petiţie adresată Primarului General al Capitalei, Sorin Oprescu

Domnule Primar,

Pentru data de 22 mai este prevăzută o nouă ediţie a unei manifestări stradale reprobabile, parada aşa-ziselor „minorităţi sexuale”. Nici că se putea un moment mai bine ales: în plină criză economică şi socială de proporţii!

În timp ce bugetarilor li se taie salariile, părinţilor noştri li se taie pensiile, copiilor li se ia de la gură, şomajul creşte şi economia e la pământ, homosexualii ies iar în stradă, cu baloane şi cântece, îmbrăcaţi că nişte paparude la o petrecere grotescă.

Ce au de sărbătorit? Mizeria pensionarilor? Fuga din ţară a tinerilor profesionişti? Dezastrul educaţiei publice? Catastrofa din sănătate? Deznădejdea generală din România?

Ce gândesc oare poliţiştii şi jandarmii, ştiind că lor li se reduc salariile cu 25%, dar se găsesc totuşi bani pentru organizarea unui masiv dispozitiv de pază a unor indivizi care îşi mută o problemă personală – orientarea sexuală – în stradă, silindu-ne să asistăm la un spectacol oribil?

V-aţi întrebat vreodată cum se poate ca o asociaţie care are mai puţin de 50 de membri să calce pe nervi, an de an, un popor întreg? Dacă nu, vă spunem noi: „persecutaţii” şi „discriminaţii” homosexuali primesc pentru scopurile lor sprijin masiv – financiar, logistic şi politic – din străinătate, cheltuind milioane de euro din banii magnatului George Soros şi din bugetul UE (bani publici, deci!) pentru a fabrica şi impune propriile standarde sociale, lingvistice şi legislative asupra societăţii româneşti.

Ani de zile ne-au ameninţat că nu vom adera la UE dacă nu le vom permite să se expună agresiv în stradă. Acum, când au obţinut acest „drept”, ce mai vor, de fapt, homosexualii de la noi?

După ce anul trecut au eşuat în a-şi transforma relaţiile amorale în standard legal alături de familia tradiţională, homosexualii români, împreună cu colegii lor europeni, insistă acum pe toate căile pe lângă birocraţii de la Bruxelles, pentru ca aceştia să impună tuturor statelor membre un pretins „drept la căsătorie şi la adopţie homosexuală”.

Asta fac ei, membri ai unei mini-minorităţi extrem de guralive şi gălăgioase. Dar noi, majoritatea, nu avem nici un cuvânt de spus?

Domnule Primar,

Propaganda homosexuală în spaţiul public este o ofensă la adresa majorităţii românilor şi un atentat psiho-social împotriva minorilor din Bucureşti şi întreaga Românie, având în vedere preluarea pe larg a acestor manifestări anormale de către televiziuni.

Cu atât mai mult în actuala situaţie de tensiune şi nemulţumire provocată de criza din ţară cetăţenii trebuie să fie scutiţi de această batjocură suplimentară.

Respectarea drepturilor unor minorităţi nu înseamnă jignirea majorităţii acestui oraş şi a acestei ţări. Dacă mâine o altă minoritate, a pedofililor sau zoofililor, va dori să-şi organizeze un marş pentru promovarea căsătoriilor cu copii sau cu capre, o veţi aproba numai pentru că este sponsorizată de Fundaţia Soros, ca în cazul de azi?

Această boală nu este caracteristică poporului român. Avem toată compasiunea pentru bolnavi, dar bolile se tratează – şi nu în spaţiul public, ci în locuri de specialitate. Cât despre „Europa”, aceasta înseamnă nu doar drepturi, ci şi ceva obligaţii, cum ar fi respect faţă de valorile tradiţiei creştine, în cazul României un fundament de netăgăduit al formării poporului şi statului român.

Recent, în capitala statului român de peste Prut, Chişinău, la cererea majorităţii populaţiei şi cu sprijinul Mitropoliei Basarabiei, autorităţile au interzis desfăşurarea în centrul oraşului a manifestaţiei homosexualilor, ulterior aceasta fiind chiar anulată.

Având în vedere respectul Dvs. faţă de cetăţean şi tradiţiile poporului român, vă cerem imperios, pentru binele tuturor, să anulaţi neîntârziat protocolul de colaborare semnat între Primăria Capitalei şi Asociaţia „Accept” pentru desfăşurarea adunării publice a „minorităţilor sexuale” de sâmbătă, 22 mai 2010.

Cu respect,

• Alianţa Familiilor din România
• Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
• Asociaţia Civic Media
• Asociaţia pentru Păstrarea şi Promovarea Valorilor Culturale Naţionale „ASTRADROM”
• Civic Net – Piaţa Universităţii
• Liga Studenţilor – Membri Seniori
• Fundatia Romanian Children’s Appeal
• Partidul „Pentru Patrie”
• Uniunea „Vatra Românească” – Fil. Bucureşti
• Liga de Utilitate Publică
• Fundaţia Creştină „Arsenie Boca”
• Asociaţia Pentru Educaţie şi Libertate
• Asociaţia Victimelor Mineriadelor
• Asociaţia Adevăr şi Dreptate
• Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor
• Grupul Independent pentru Democraţie

17.5.10

Isabela Vasiliu-Scraba: C. Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric.

Chiar dacă Anti-Goethe (10 capitole), Povestiri după Hegel şi nouă jurnale i-au fost confiscate de Securitate, Noica nu voia de loc să se lase descurajat de permanentele şicanări ale comuniştilor dirijaţi de Leonte Răutu/Oigenstein/Oişteanu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central. Nici să-şi pună gândirea în slujba ideologilor inculţi care voiau (cf. C. Brădaţan invocându-l pe I.Ianoşi) ca el să renunţe la preocupările legate de specificul spiritualităţii româneşti şi să “dezbată teme universale ale filozofiei” (C. Brădăţan, O introducere la istoria filozofiei româneşti în sec.XX, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000). De unde se vede că Brădăţan, doctor în filozofia românească, n-a avut de la ce profesori să afle că filozofia autentică se ocupă numai cu teme universale, chiar atunci când pare interesată de “chestiuni româneşti”.

In opinia lui Constantin Noica, “nici o limită nu interzice nelimitatul” (ibid.), în sensul precis că gândirii sale nu i se poate pune stavilă. “Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).

Despre ura comuniştilor şcoliţi în URSS faţă de vârfurile spiritualităţii româneşti se pot spune foarte multe. Noi vom aminti doar ura faţă de “poezia mistică” scrisă înainte sau în timpul ideologiei comuniste, pentru care Vasile Voiculescu a fost întemniţat la peste şaptezeci de ani. In aşa-zisa democratizare, instaurată prin uciderea a sute de mii de români după gratii (v. F. Mătrescu, Holocaustul roşu) acuzatia de misticism a planat asupra întregului grup format din 25 de persoane nevinovate intrate în temniţă împreună cu Noica şi Pillat la vremea când cenzor ideologic la Direcţia de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central era comunistul Ion Ianoşi instruit în URSS, după ce în România cu “un rege copil pe tron şi Anei Pauker dictator” (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, Ed. Floarea darurilor, vol. 3, p.425) a terminat şase ani de liceu în timpul record de doi ani (v. Estetică şi moralitate, 1998).

Pe lângă ura trezită de bănuiala fondată sau nu că cei din grupul Noica-Pilat ar fi fost mistici, agresiunea şi asasinatul completau atitudinea celor impuşi de sovietici la cârma ţării faţă de personalităţile culturii româneşti care trebuia lichidată. Edificator este refuzul lui Teohari Georgescu (ministru de interne) de a-l elibera din închisoare pe călugărul mistic Arsenie Boca, închis spre a împiedica oamenii să vină la slujbele sale, fie de la Sâmbăta, fie de la Prislop, precum si neînduplecarea lui Ioşca Chişinevschi (secondat de Leonte Răutu) în faţa memoriului pentru eliberarea din detenţie politică a scriitoarei Alice Voinescu. In ce priveşte asasinatul, e suficient să amintim de moartea în închisorile lui Nicolski a gânditorilor religioşi Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Nicolae Roşu, ucişi după agresiuni bestiale. Unii poetii (Vasile Voiculescu, Sergiu Mandinescu, Ion Caraion, etc) care n-au fost omorâţi în puşcărie, au trecut în cealaltă lume ca urmare a regimului de exterminare de după gratii.

Furtul cu care s-au îndeletnicit comuniştii este uşor de probat, dacă ne gândim la miile de manuscrise confiscate la arestarea scriitorilor, unele din ele distruse, cum a fost romanul lui Dinu Pillat, sau cele cinci capitole din Anti-Goethe nici până azi restituite lui Noica sau familiei sale. Pe lângă sechestrarea de manuscrise, furturile din domeniul cultural s-au manifestat şi prin furtul de idei prezentate fără trimitere la autor. Dar şi prin conlucrarea impusă de politrucii care nu s-au sfiit niciodată să adauge şi să scoată pasaje din scrierile altora după bunul lor plac. In cazul operei lui Alexandru Dragomir s-a ajuns chiar la adăugarea unui al doilea autor cu ocazia apariţiei prelegerilor lui Alexandru Dragomir ţinute în casa lui Liiceanu (Crase banalităţi metafizice, Humanitas, 2004).

Răspândirea ideilor sale în formă modificată sub pretextul ‘stilizării’ fără permisiune a fost taxată de Alexandru Dragomir drept “excrocherie” pe 15 iunie 2000 în interviul luat de Fabian Anton. Părerea filozofului marginalizat de opresiunea ideologică orchestrată de politrucii frecventaţi de Liiceanu a fost cenzurată de revista “Observatorul Cultural”. Pentru că interpretarea sa la O scrisoare pierdută luase o altă formă în urma stilizării notiţelor luate după prelegerile sale, Alexandru Dragomir i-a spus tânărului Fabian Anton că nu el este autorul acelei interpretări distribuită în centrul Bucureştiului, că nu-i aparţine lui, că n-a scris-o el în forma aceea şi că cititorii interpretării platonice a Scrisorii pierdute sînt păcăliţi. La patru ani după scandalul provocat de “ediţia nord-coreană” (apud. Dan Petrescu) a Craselor banalităţi metafizice, Gabriel Liiceanu a indicat precis paginile de sfârsit adaugate de el la interpretatea Scrisorii pierdute ale cărei idei au fost recombinate arbitrar de G. Liiceanu sub pretextul stilizării.