Parintele Justin despre Parintele Ioanichie: ochiul trezvitor al Sihastriei

Arhimandrit Justin Pârvu: L-am văzut ca pe un adevărat sfânt

Părintele Ioanichie a fost un suflet care din copilărie a fost ales, chemat de Dumnezeu. Un copil care încă de la vârsta de nouă ani iubea viaţa monahală şi adeseori îl găseai când la Sihăstria, când la Neamţu, când la Secu; de aceea şi mai târziu a ştiut să deosebească aşa de bine viaţa călugărească. Părintele s-a oprit mai mult asupra mănăstirii Sihăstria, unde a găsit pe cel mai cald duhovnic, Părintele Paisie, pe care l-a avut învăţător duhovnicesc până în ultimul moment. După ce Părintele Paisie a închis ochii, l-a luat de duhovnic pe părintele Marchian de la mănăstirea Secu şi de la mănăstirea Bistriţa, unde a fost trimis de la Sihăstria ca un fel de „canon”. Era trimis regulamentar oarecum, pentru că, deh, nu prea se vedea bine cu unele personalităţi mai mari din Sihăstria, nu prea le slugărnicea. Ş-atunci „caralii” noştri au crezut de cuviinţă să fie transferat la mănăstirea Bistriţa, în observaţia părintelui Ciprian. Aici a stat vreo 19 ani, după care s-a reîntors la mănăstirea Sihăstria. Aici, la Bistriţa, am început să ne cunoaştem noi mai bine. După cum bine ştiţi, viaţa părintelui Ioanichie a fost mult dedicată studiului şi literaturii. Era neobosit. Se ajuta mult şi cu poetul creştin Ioan Alexandru, căruia îi era duhovnic. Ioan Alexandru, care venea adesea pe la mănăstirea Bistriţa şi stătea câte două-trei zile, uneori venea cu doi-trei copii, alteori venea singur, foarte modest, cu căruciorul de bagaje după el. Se-ntreţinea cu părintele Ioanichie; lucrau împreună la Patericul românesc, la Convorbirile duhovniceşti, la relatarea călătoriilor făcute cu părintele Cleopa sau cu părintele Victorin în Occident, pe la sfintele locuri, pe Athon…

Neobosit era şi în ceea ce priveşte viaţa călugărească. Până pe la ora cinci lucra şi scria, aduna materiale. La ora cinci seara, sala cu pelerini era plină şi dădea drumul la spovedit. Iar spoveditul mergea până la şase dimineaţa, fără întrerupere. În zilele de sărbătoare n-avea timp să se odihnească deloc, pentru că trebuia să ajungă la biserică. După Sf. Liturghie începea iarăşi spovedania… Mi-aduc aminte cum noaptea, târziu, mă duceam pe la el şi, bucuros, mai schimbam un cuvânt. Scotea două, trei mere, le cojea; mâncam cu o bucată de pâine, pe fugă. Apoi iar începea spoveditul sau se pregătea cu oleacă de material pentru Bucureşti. Trebuia să definitiveze cărţile pentru tipar, treabă care era destul de dificilă. Nu era ca acum, cu formele acestea rapizi, ultramodernizate. ªi uite aşa îl găseai şi la Bucureşti, şi la Sihăstria, şi în tren, şi la Piatra Neamţ, şi unde nu-l găseai…? Îi făcea foarte mare plăcere să îmi povestească discuţiile pe care le avea cu unii şi cu alţii în tren. Nu ştiu cum făcea că reuşea să mai scrie câte un articol prin ziar, chiar dacă erau ziare cu mult control asupra lor, dar totuşi se mai strecura aşa…

Nu mai vorbesc că pe lângă talentul său scriitoricesc, era şi un vorbitor, un sfătuitor neîntrecut. Ce predici ţinea duminicile şi de sărbători! Credincioşii se înghesuiau să asculte o predică a părintelui Ioanichie! Şi până astăzi oamenii îi poartă o dragoste creştină şi au mare evlavie la dânsul şi vin mereu la mănăstirea Sihăstria. De aceea şi pe majoritatea pomelnicelor la morţi sunt trecute mai întâi numele părinţilor Ioanichie, Cleopa, Paisie… A fost un călugăr foarte bun… şi trăitor, şi mărturisitor; un călugăr cu laturi intelectuale deosebite… Patericul românesc a ajuns până în biblioteca Vaticanului… Dar, chiar dacă avea mai mult o activitate intelectuală, asta nu-l împiedica să fie şi un călugăr gospodar. Era un om practic, foarte activ. Dar am rămas uimit când lam văzut ultima dată, când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferinţă, cu puţin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat sfânt A fost un călăuzitor al vieţii noastre ortodoxe. A menţinut cu adevărat duhul acesta trezvitor al vieţii călugăreşti a Sihăstriei. În ultima vreme, cam ultimii doi ani, i-am fost duhovnic. Şi, sărmanul, victimă a prigonitorilor acestui neam, îşi cam pierduse memoria în ultimul an de viaţă. Dar am rămas uimit când l-am văzut ultima dată, când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferinţă, cu puţin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat sfânt. Avea un chip aşa de deosebit şi de luminat, de parcă ziceai că vorbea cu îngerii. Iar în sicriu şi-a păstrat pe chip aceeaşi frumuseţe sufletească pe care i-o ştiam şi pe care a luat-o cu el şi dincolo; chiar dacă îşi dăduse duhul în mâinile Domnului, avea aceeaşi ţinută sufletească şi trupească. În racla lui, acolo, parcă vorbea. Mult m-a impresionat în frumuseţea aceasta a lui şi mult m-am bucurat în sinea mea, fiindcă am văzut în el un adevărat rugător înaintea lui Dumnezeu, în ceruri, pentru viaţa noastră monahală. Şi cred că el a depăşit chiar pe mulţi din trăitorii mai deosebiţi din Sihăstria, prin faptul că a trăit şi o viaţă surghiunită, sub ochii permanenţi ai securităţii, inamicul numărul unu al Ortodoxiei româneşti. Şi nu e puţin lucru să facă atâtea lucruri nobile pentru Ortodoxie în astfel de condiţii, având neîncetat moartea în faţă. Chiar pierderea memoriei i s-a tras tot de la acest inamic: a fost un vicleşug de răutate care să astupe gura cea bine-grăitoare a acestui izvor de înţelepciune. Dumnezeu să-l sălăşluiască în corturile drepţilor şi să se roage şi pentru noi!

extras din nr.9 al revistei ATITUDINI

Sursa: siteul revistei ATITUDINI

22 noiembrie - 3 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui luptator Ioanichie Balan. Cuvinte catre tineri

Arhimandritul Ioanichie Bălan de vorbă cu tinerii

Iubiţi tineri,

Noi, oamenii, suntem zidiţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Adică buni, credincioşi, smeriţi, iubitori de Dumnezeu, iubitori de aproapele şi de tot ce este frumos. De aceea ne rugăm Lui, vorbim cu El seara şi dimineaţa şi oricând rostim TATĂL NOSTRU, ne rugăm şi facem Sfânta Cruce. Iar când nu ascultăm de Tatăl ceresc, nici de preot, nici de tata şi mama care ne-au născut, atunci Domnul se depărtează de noi, părinţii şi prietenii încep să ne dispreţuiască, toate parcă ne sunt împotrivă, nu ne putem ruga şi nu avem ajutor şi mulţumire în viaţă. Atunci diavolul ne luptă cu gânduri de tristeţe, de răzbunare, de necredinţă, de îndoială şi deznădejde. Este semn că ne-am depărtat de Dumnezeu, că vrem să ne rezolvăm greutăţile vieţii singuri, că nu mai ştim de unde ne poate veni salvarea, pacea inimii, fericirea şi mântuirea.

Niciodată, poate, nu a fost lumea mai tulburată ca acum. Niciodată tineretul, copiii, creştinii toţi n-au fost mai dezbinaţi, mai dezorientaţi ca în ziua de astăzi. Ce este de făcut? Încotro merge lumea noastră? Încotro se îndreaptă tineretul ţării, speranţa noastră de mâine, bucuria satelor şi oraşelor noastre, mângâierea părinţilor bătrâni şi suferinzi? Cine poate linişti mulţimile tulburate, inimile dezamăgite de viaţă, minţile frământate de atâtea gânduri? Oare politica? Sau plăcerile? Sau filosofia? Sau ştiinţa? Sau banii? Sau ateismul? Sau sectele? Nu. Nimic şi niciodată! Toate acestea nici nu ne vindecă, nici nu ne ajută, nici nu ne trebuie, pentru că mai mult ne depărtează de Dumnezeu, de Biserică, de Evanghelie, de viaţa cea fericită şi veşnică în Iisus Hristos.

Deci, iubiţi tineri, ce este de făcut? Dacă filosofiile ne-au amăgit, dacă plăcerile ne-au consumat şi îmbolnăvit, dacă politica mai mult ne tulbură, unde să alergăm şi la cine să ne ducem? La nimeni, decât numai la unul adevăratul Dumnezeu Care ne-a zidit, Care ne-a mântuit prin Fiul Său Iisus Hristos şi Care ne cheamă pe toţi la Sine: şi pe copii, şi pe tineri, şi pe bătrâni, şi pe cei buni, şi pe cei răi. Căci din iubire fiind Tatăl nostru al tuturor, are milă de noi. Ne dă ploaie, chiar dacă n-o merităm. Ne dă viaţă, pâine, bucurie şi Sfânta Împărtăşanie. Ne dă iertare prin spovedanie şi mântuire prin dreapta credinţă şi fapte bune.

Iată cum ne cheamă Mântuitorul Hristos la Sine. Pe copii îi cheamă, zicând către părinţi: “Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19,14). Pe tineri îi cheamă Domnul la El, zicând: “Tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). Iar pe cei maturi şi bătrâni îi cheamă Hristos la El, zicându-le: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11,28).

Vedeţi că pe toţi ne cheamă Dumnezeu la El, indiferent de vârstă, de cultură, de neam şi de vrednicie? Vedeţi că pe toţi ne iubeşte şi ne aşteaptă în prag? Şi Cel ce ne cheamă ne şi iartă, ne şi vindecă, ne şi sărută, ne şi hrăneşte, ne şi linişteşte, ne şi mântuieşte? Fiecare dintre tineri, gândiţi-vă cum răspundeţi la chemarea lui Hristos, la chemarea părinţilor, la chemarea conştiinţei. Faceţi cele ce vă spun părinţii de acasă? Împliniţi tot ce vă îndeamnă conştiinţa, Biserica şi Sfânta Evanghelie? Sau nici n-aţi citit vreodată Sfânta Scriptură?!

Hristos Mântuitorul lumii vă cheamă astăzi şi aşteaptă de la voi toţi un răspuns de care depinde fericirea şi mântuirea voastră.

Vezi si: Interviu Veghea cu Parintele Ioanichie Balan

Cuvantul Parintelui Justin Parvu la inmormantarea fratelui sau de suferinta si slujire intru Hristos, Parintele Gheorghe Calciu

Cuvant la inmormantarea Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Arhimandrit Justin Parvu

Parinte Gheorghe Calciu,

Bine ati revenit la Manastirea Petru Voda!

Cu doua luni in urma ati fost aici la noi, ati admirat muntii, dealurile, padurile si celelalte lucruri minunate ale lui

Dumnezeu si v-ati exprimat dorinta ca trupul cel ostenit de suferinte si pribegie sa se odihneasca in Gradina Maicii Domnului, in pamantul sfant al tarii noastre si mai exact la Manastirea Petru Voda, inchinata tuturor Martirilor jertfiti in temnitele comuniste si impreuna sa asteptam aici sunetul trambitei celei de apoi a Arhanghelului pentru invierea cea de obste si sa iesim „intru intampinarea Domnului in vazduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate intru credinta si intru suferinta deoarece „binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului”!

Intristati frati si surori!

Biserica si neamul nostru romanesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice constiinte ale demnitatii noastre crestin-ortodoxe si romanesti, iar pe de alta parte castiga un rugator in ceruri pentru acest popor incercat si aici pe pamant, o

icoana de-a pururi vie a unui Apostol ce inalta Crucea astfel incat „vestirea lui ajunge pana la marginile lumii” dar va strabate ca un ecou sfant peste veacuri generatiilor ce vor veni zicand asemenea Sfantului Pavel: „Fiti mie urmatori, precum si eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a nascut in anul 1925 odata cu Patriarhia Romana pe data de 23 noiembrie. S-a nascut la gurile Dunarii cel ce se va odihni aici intre crestele Carpatilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX si-a croit crezul ca un fluviu de nestavilit si a devenit un munte de neclintit.

Si-a trait copilaria si tineretea in valtoarea evenimentelor interbelice si a inteles ca majoritatea celor din generatia lui pericolele Ciumei Rosii ateiste de la Rasarit care sufla amenintare asupra Romaniei si a altor state crestine din zona, dar si pericolul nazist din apus cu aceleasi efecte distructive pentru credinta si neam. In acest context, fiind student la medicina, cu mult curaj a incercat alaturi de alti tineri sa traga semnalul de alarma, luand parte la diferite manifestari cu caracter anticomunist si antiateu ale studentilor si drept urmare este intemnitat in anul 1948. In urma condamnarii cunoaste calvarul inchisorii comuniste de reeducare a studentilor de la Pitesti, iar chinurile groaznice si diabolice de acolo la care erau supusi detinutii sunt asemanatoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortura folosite in aceste temnite urmareau distrugerea fizica si spirituala, semanau ura si dezbinarea si nu in ultimul rand se dorea pierderea nadejdii si a credintei in Bunul Dumnezeu. In aceste conditii deosebit de grele multi „au pierit ca niste miei dusi spre junghiere” si ramasitele lor pamantesti au fost aruncate in gropi comune, iar sangele lor a ingrasat brazdele pamantului de unde striga precum sangele lui Abel catre fratele Cain cel ucigas.

Aceasta perioada de 17 ani de puscarie a fost pentru Parintele Gheorghe Calciu o adevarata universitate in care se deprinde virtutea, rabdarea, credinta, dragostea, solidaritatea, pacea interioara, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfant dupa cum spune Sfantul Pavel si el la randu-i intemnitat pentru Hristos(Gal. 5:22).

In urma decretului de amnistie din 1964, Parintele Calciu iese calit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist si ateu urmeaza filologia dar credinta in Dumnezeu intarita in temnita il cheama sa devina pescar de oameni, adica preot in Biserica lui Hristos care nu poate fi biruita de portile iadului (Mt. 16:18).

Intemnitarea PS Artemie, episcopul sarb antiecumenist. Episcopul e grav bolnav. Kosovo e Serbia

COMUNICAT URGENT

SÂMBĂTĂ 20.11.2010.

ÎNTEMNIŢARE ÎN DESFĂŞURARE – O CHESTIUNE DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE

În momentul în care se scriu aceste rânduri PS Artemie este păzit FĂRĂ ORDIN DE ARESTARE ÎMPOTRIVA SA ŞI CU O SERIOASĂ PROBLEMĂ CARDIACĂ LA UN HOTEL DIN KRALJEVO, SERBIA.
Peste puţin timp va fi dus într-o direcţie necunoscută, în timp dar viaţa îi este în pericol.

Astăzi, devreme în zori, puternice forţe ale Poliţiei din Kosovo, însoţite de poliţişti speciali îmbrăcaţi civil, de la Belgrad, în prezenţa EULEX (Poliţia Europeană pentru Kosovo) a intrat în Mânăstirea Dupoki Potok, unde se retrase PS Artemie şi unde, ieri dimineaţă, el însuşi a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie împreună cu clerici, monahi, monahii şi credinciosul popor.

Anterior, aceleaşi forţe poliţieneşti, avându-l în frunte pe Episcopul Teodosie, au intrat în mânăstirea pustie din apropiere, unde ieri se retraseseră 20 de călugăriţe ale lui Artemie şi le-au izgonit.

Mai mult, însuşi Teodosie a izgonit-o pe egumena Sara, îmbrâncind-o cu mâinile.
Nou-alesul Episcop de Raşka şi Prizren, Teodosie, care până ieri era Episcopul vicar al lui Artemie şi fiul lui duhovnicesc, a fost de asemenea capul evacuării violente a Părintelui său duhovnicesc şi a fraţilor lui.

Toată operaţiunea a fost condusă direct de către Patriarhia Serbiei, care a intentat un proces aseară împotriva PS Artemie pentru „violarea proprietăţii”, în urma unei întâlniri, ce a avut loc mai înainte la Patriarhie, între membri Sfântului Sinod Permanent, Ministrul Ordinii Publice şi Ministrul Cultelor.
Au fost daţi în judecată şi toţi monahii lui Artemie, care au participat la Dumnezeiasca Liturghie, în încercarea de întoarcere în mânăstirile pe care le-au părăsit cu câteva luni în urmă, protestând pentru nedreapta hotărâre împotriva PS Artemie.

Monahii au fost expulzaţi din mânăstire cu forţa.

Unii s-au împrăştiat, iar câţiva au fost arestaţi.

Apoi, forţele de poliţie, după ce au spart uşa unde se afla Preasfinţitul, l-au târât afară cu forţa pe Preasfinţitul şi l-au obligat să-i urmeze cu direcţia – zice-se – Belgrad.

Pe drum, Preasfinţitul, fiind slăbit şi bolnăvicios, a simţit o durere puternică în inimă şi a solicitat îngrijire medicală imediată.

Poliţiştii i-au permis doar să tragă temporar la un hotel din Kraljevo.

În acest moment, Preasfinţitul se află într-o situaţie critică la hotel, izolat de monahii săi, în timp ce afară poliţişti în haine civile îl aşteaptă să-l ducă, unde?
În închisoare?

La Patriarhie pentru zăvorâre, aşa cum declarase Patriarhul? Până în prezent nu se ştie.

Facem apel către toate organizaţiile pentru drepturile omului, către lumea juridică şi către toţi cei care pot să ajute:
În acest moment se încalcă drepturile umane elementare ale Preasfinţitului şi ale monahilor săi.

Este condus fără mandat şi fără dovezi în închisoare şi în timp ce îi este pusă în pericol în mod direct integritatea fizică din cauza violenţei exercitată asupra sa, din cauza privegherii de toată noaptea, a călătoriei grăbite şi a alternării gardienilor.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

Sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/

21 noiembrie - 4 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Gheorghe Calciu. O intamplare minunata din inchisorile comuniste. Puterea Sfintei Liturghii

(...)O viaţă liturgică la fel de aprinsă este înfăţişată în lucrarea aceloraşi Hans-Jurg Stuckelberger şi Ken Becker, ea fiind trăită de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Bun înţeles că ea nu era pe placul paznicilor. Drept care, bătăile se înlănţuiau de la o duminică la alta, ca şi în orice zi de sărbătoare. Timpul trecând şi slujitorul lui Dumnezeu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, îndărătnicindu-se a se agăţa de speranţa înfăptuirii sale sfinte, până la sfârşit se obişnuiseră şi pristavii cu meteahna lui, împăcându-se cu gândul că era nebun.

Într-o zi, cum se afla aruncat în izolare, deci n-avea dreptul nici la pâine, nici la altă hrană decât o dată la trei zile, dar nu într-aceea a Domnului, care căzuse atunci, mâhnit se ruga să i se ia povara supărării de pe suflet. Când, se năzări un gând ce nu-i mai da pace, împiedicând să i se mai lege chiar şi cuvintele rugăciunii. Era sâcâitor ca încăpăţânarea unei muşte: oricât o alungi cu mâna, revine de unde ai îndepărtat-o, fierăstruind cu aripile aerul din preajmă. De rând era paznicul cel mai lipsit de omenie dintre toţi. Secretar de partid al penitenciarului, câinos, pe gură rostogolindu-i-se cele mai scârbavnice înjurături, bălos de ură. Gândul şoptea să-i ceară acestuia o bucată de pâine în vederea slujbei Euharistice. Iar Gândului i se împotrivea spaima adânc înfiptă în piept, de nezrădăcinat, temerea de potopul de lovituri ce s-ar fi revărsat asupră-i de îndată ce ar fi glăsuit. Nu se mai putu stăpâni. Era peste răbdarea lui să ameţească înghimparea dinlăuntru, oricât de necugetată-i era.

Se apropie de uşă. Ciocăni. Fierul ei răsună, umplu hruba de dangăt. Cu o smucitură, fu deschisă de afară.

- Ce vrei, bă?! Dumnezeii...!

Un torent de vorbe sfinte, pângărite de desemnări familiale şi anatomice feminine îi izbiră auzul. Se încheie cu un "Hă?!" oblu, ce nu îmbia răspuns.

Totuşi:

- Nu vă supăraţi, îmi puteţi da o bucăţică de pâine? oricât de mică. Vreau să slujesc Sfânta Liturghie. O fărâmiţă, nici 30 grame...
Parcă l-ar fi lovit cu leuca-n cap pe caraliu. A rămas trăznit. Nu-i venea nici să clipească. În cele din urmă, limba i se mişcă din loc, de vreo două ori, fără a fi însoţită şi de gâlgâirea vocii pe corzile de mai jos, din gât. I-or fi cerut mulţi de mâncare când nu venise timpul acesteia. Dar să recunoşti că ai trebuinţă de o coajă de pâine pentru Liturghie?!... Să nu moară subofiţerul de dambla, nu alta!... Unii deţinuţi par a fi în alte minţi, zău c-aşa!...

Uşa grea se repezi înapoi, să spargă zidul.

Preotul fu luat cu frig. I se scursese tot sângele-n tălpi. Îndrăzneala avută abia acum i se dezvăluia în toată grozăvia ei. Inima, cât un purice, ticăia de parcă ar fi umplut coşul pământului, asurzitor...

Minutele se scurgeau încete şi prelungi ca veacurile. Şi se mai întinseră încă, adăugându-se unul-altuia, ca brăţară lângă brăţară din unduirea rece a unui şarpe încolăcit în jurul lumii.

Când uitase să mai tragă aer în plămâni, uşa se crăpă cătinel-cătinel, fără pic de zgomot; se întredeschise, se lărgi.
Fără vorbe, braţul caraliului se înălţă şi se întinse spre el, ca din scena cunoscută din Capela Sixtină. Între degete, o porţie obişnuită de pâine: 125 grame. Cu aceeaşi băgare de seamă împinse uşa, ca pe o cortină de catifea.

"A fost cea mai mistică, cea mai sublimă slujire liturgică pe care am săvârşit-o vreodată. În răstimpul a două ceasuri am stat îngenunchiat pe betonul rece de jos şi m-am rugat. Celula era plină de o tăcere cerească."
Pacea aşezată peste acel colţ al închisorii mai fu străbătută la o vreme după aceasta de un fâşâit abia simţit. Din nou se deschise uşa. O scurtă aruncare a capului peste umăr şi o încârligare a arătătorului paznicului îl chemară pe osândit.

- Părinte, să nu mă spuneţi nimănui că v-am dat pâinea asta. Dacă află şefii, sunt pierdut!
De când fusese smuls dintr-ale sloboziei de odinioară, cel chinuit se auzea numit "părinte" pentru prima dată! Cu buzele sale grele de blesteme şi ameninţări, gardianul îi reda ceea ce-i dăruise Dumnezeu însuşi: paternitatea asupra unei turme de lângă care fusese răpit.

" - Domnule paznic", i-am răpuns, "cum s-o fac? Aţi fost îngerul lui Dumnezeu care mi-a adus trupul lui Hristos în această celulă, pentru că pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a preschimbat în trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Prin ce aţi făcut, aţi slujit împreună cu mine. Fapta asta v-a fost scrisă în cer" (p. 54-56).

De atunci înainte, acel om, îmbunătăţit prin însăşi facerea sa de bine, nu l-a mai atins nici cu vârful degetului, nici nu l-a mai jignit vreodată: îl ocrotea Dumnezeu de vechea sa îndrăcire.*

* Acest text a apărut iniţial în "Vestitorul Ortodoxiei", anul V, nr. 97, 30 iunie 1993. A fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE; Editura RAMIDA, Bucureşti, 1994. Varianta actuală a suferit anumite îmbunătăţiri.

LiteraturaSiDetentie.ro

Documentarul "Golgota Basarabiei". VIDEO

Dezbaterea privind cardul de sanatate cu cip biometric. Cuvantul parintelui Filotheu Balan si promisiunile MS ca se va oferi alternativa. Veghe!

Joi, 18 noiembrie 2010, orele 14.00, la sediul Institutului Naţional de Sănătate Publică. Secretarul Manastirii Petru Voda, reprezentantii unor asociatii civice si simpli credinciosi fata in fata cu secretarul de stat in Ministerul Sanatatii Cristian Anton Irimie, consilier Dana Eftimie (persoana blonda), director informatica Marius Stupu si director Liliana Mihai de la Casa Nationala de Asigurari de Sanatate.

Documentare privind Campania Parintelui Justin: PentruLibertate.ro

Sursa: Roncea.ro