Sfantul Simeon Noul Teolog - despre invatatorii sectarilor

Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cîţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc în această lume văzută, la fel şi cîţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte îi aşteaptă întunericul, focul şi osînda veşnică, potrivit hotărîrii Domnului şi Dumnezeul şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot însămînţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfant, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc îi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i înveţe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce şed în întuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric şi se împiedică în fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum îi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sînt orbi şi nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neînserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află înaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămant le calcă în picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine însuşi, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întai luminată mintea de Duhul Sfant şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvînt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfant nu numai nu se cu­noaşte pe sine însuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sînt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amă­gească, fraţii mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.

(extras din cuvantul despre duhovnicie al Sf. Simeon Noul Teolog) - text cules de Dan Fagaraseanu

Sfantul Simeon Noul Teolog despre botezul si educatia copiilor. Canon de rugaciune pentru mantuirea copiilor

[...] Dar, vai mie! Căci spunand acestea şi vestind calea mîntuirii care duce în chip nerătăcit în Împărăţia Cerurilor, sînt judecat de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi arhierei şi sînt osîndit şi învinuit şi sînt urît fără motiv numai pentru bănuiala şi lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinţei spre pierzania lor. Şi, iată, spun ceea ce am invăţat din experienţă: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranţă n-ar putea deloc - îndrăznesc să spun - să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuţi tainic prin Sfantul Botez şi deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sunt botezaţi sunt sfinţiţi şi păziţi de acoperămantul Prea Sfantului Duh şi sunt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos şi miei aleşi pentru că au fost pecetluiţi cu semnul de viaţă făcătoarei Cruci şi au fost eliberaţi în chip desăvarşit de tirania diavolului; şi dacă diavolul nu găseşte instrumente potrivite răutăţii lui ca să facă ceea ce doreşte - ca odinioară şarpele pe femeie - fie pe părinţii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranţă n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci aşa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învaţă pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de ruşine, lăcomie a pantecelui, îmbuibare, găteală a veşmintelor şi orice altă necurăţie sau iubire de arginţi, slavă deşartă şi trufie şi în aceste rele îi obişnuiesc şi cresc de copii. De aceea şi înainte de a ajunge copiii la cunoaştere şi discernămant, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului şi-i ţintuiesc de el, ca şi cum ar fi slugi ale lui, şi-i lipsesc, nenorociţii, de harul înfierii şi sfinţirii pe care l-au primit, fără să ştie ce fac, ca nişte lipsiţi de minte. Căci fiecare din părinţii veacului de acum nu-şi creşte, nici educă copiii cu educarea şi povăţuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumeşti şi năravuri păganeşti şi de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gandească rele fiii mei în inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui şi să cadă din slujirea şi înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mantuirea noastră şi se fac iarăşi robi ai vrăjmaşului şi tiranului satan şi se osandesc la moartea şi focul veşnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpaneşte cu privire la copiii lor şi o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviţi şi strălucitori tuturor oa­menilor nu prin virtuţi şi cuminţenie, nici prin dispreţul tuturor lucrurilor strălucitoare şi văzute ale lumii, ci arătandu-se slăviţi prin cai cu fraie de aur, cu haine strălucitoare şi cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Şi de la unele ca acestea se obişnuiesc şi cu iubirea de slavă şi bogăţia, cu iubirea de arginţi şi înălţarea. Şi în acest chip plecand de la părinţii lor nenorociţi vin la orice fel de răutate chiar şi fără ispita demonilor, şi de multe ori ajung din vina lor la fapte de ruşine varandu-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutăţii, prin călcarea făgăduinţelor pe care le-au făcut la Sfantul Botez. De aceea, crescand şi făcandu-se mari în asemenea rele, dobandesc în sufletul lor o obişnuinţă cu anevoie de şters cu acestea, obişnuinţă care cu timpul devine ca o (a doua) natură şi de neîndreptat. Pornind de aici, răman în răutăţi pană la moarte şi nu se mai pot despărţi de poftele, patimile şi plăcerile trupului, ci mor în ele. Şi chiar dacă îşi vin puţin în simţire şi recunosc relele care-i stăpanesc şi se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învăţători - căci aşa se cuvine să-i numească cineva, nu părinţi - nu e cu putinţă să se elibereze de răul obicei care-i stăpaneşte. Ştiind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui pe mama sa şi pe fraţii lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-şi urască părinţii, decat dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceştia; căci cine simte această vătămare nu-i mai priveşte drept rude sau prieteni, ci-i urăşte ca pe nişte uneltitori împotriva sufletului său şi fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atat de mari. După care se luptă să elibereze şi sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi şi prejudecăţi, şi înainte de toate se sarguieşte să-şi uşureze conştiinţa de povara păcatelor lui.

(extras din cuvantul despre duhovnicie al Sf. Simeon Noul Teolog)

NOTA : Adaug canonul de rugaciune pentru mantuirea copiilor:

CANON DE RUGĂCIUNE PENTRU MÂNTUIREA COPIILOR

Cântarea 1-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor“, ai spus, Mântuitorule, îndemnându-ne prin aceasta să ne creştem copiii spre slava lui Dumnezeu. Învaţă-i, Tu, Doamne, să Te asculte atunci când îi chemi să Te slujească, ca să dobândească Împărăţia mult dorită.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Sfantul Simeon Noul Teolog - despre cunoasterea de sine

.... Ai auzit acum care sunt ai lui Hristos şi care sunt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur că aceia care sunt atenţi îi recunosc uşor şi pe cei buni şi pe cei răi; fiindcă cei ce nu sunt atenţi nu-i recunosc nu numai pe ceilalţi oameni, dar nu se recunosc nici măcar pe ei înşişi. Pentru că atunci cand cineva are griji şi împrăştieri, ca şi cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, şi-şi petrece zi şi noapte numai în lucrurile lumeşti şi născoceşte feluri cum să cîştige, să-şi facă case frumoase, îşi strînge mulţime de dobitoace, animale şi sclavi şi-şi agoniseşte vase, haine şi covoare scumpe, şi-şi face orice alt capriciu şi desfătare trupească, unul ca acesta - spune-mi! - se recunoaşte pe sine însuşi? Nu. Nu se recunoaşte, desigur, nici pe sine însuşi, nici cele făcute de el. Se cunoaşte pe sine numai că e acelaşi, dar prin cele ce face arată că nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, nici nu ştie ce face. Căci vieţuieşte ca şi cum ar fi nemuritor, şi cu gura spune că azi suntem iar maine nu mai suntem, dar prin lucrurile pe care le face pregăteşte cele pentru al căror sfarşit bun e nevoie de mulţi ani. Mărturiseşte că lucrurile lumii sunt nimic şi trecătoare, dar se sfădeşte şi luptă cu fratele său pentru ele. Spune cu înţelepciune: „Sunt pulbere şi cenuşă” şi se găteşte cu podoabe şi prin aceasta arată că e mai presus decît ceilalţi oameni. Ascultă dumnezeieştile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce trăiesc în desfătări tolăniţi pe cuverturi delicate (Amos 6, 4) şi depune orice străduinţă ca să-şi facă patul din camera sa mai strălucitor, cuverturile lui mai delicate şi masa lui mai bogată şi gătită, iar acest lucru îl arată nu numai mirenilor asemenea lui, dar şi monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admiră aceste lucruri, dar se şi întristează pentru cei ce le au şi-i plang pentru neştiinţa lor. Căci pentru cele de care s-ar cădea să se ruşineze cand ataţia fraţi sau, mai bine zis, Hristos, flămanzesc, ei se laudă şi se trufesc socotindu-le podoabă şi nu simt că prin cele ce fac dau mărturie despre ei înşişi că sunt lacomi, nedrepţi cu săracii şi nemilostivi. Aşadar, - spune-mi! - unul ca acesta cum se va cunoaşte pe sine însuşi? În ce stare se găseşte şi căror patimi e înrobit? Cu adevărat nu se cunoaşte pe sine însuşi, chiar dacă i se pare că se cunoaşte. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, cum va putea să-l cunoască pe altul şi patimile altuia? Cum poate orbul să-l distingă pe altul şi să recunoască dacă e orb sau vede? Nu, nu e cu putinţă. Deci, precum spuneam, copilul şi fratele meu, dacă n-ajunge cineva să se cunoască mai întai pe sine însuşi şi neputinţa lui prin milostenie, prin post, prin priveghere şi rugăciune necontenită, acela nu poate să cunoască nici că fără un părinte duhovnicesc, o călăuză şi un învăţător, e cu neputinţă ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuiască virtuos şi să nu fie prins de cursele diavolului. Şi cel care nu ştie aceasta, e de presupus că acesta n-are nevoie de învăţătură, sfat, povăţuire sau ajutor de la alţii şi e plin de mîndrie, fără ca măcar să simtă că nu ştie nimic şi se găseşte în adancul neştiinţei sau, mai bine zis, al pierzaniei, şi nu poate înţelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduţi. Fiindcă această neştiinţă e ca o albeaţă pe ochii spirituali ai sufletului şi nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea şi lucrurile lumii. Căci pe cat se depărtează mintea noastră de amintirea lui Dumnezeu, de moarte şi de judecata viitoare, şi nu socoteşte cele bune ce sunt păstrate pentru drepţi, nici chinurile focului veşnic, întunericului, scraşnirii dinţilor, pe care le vor primi păcătoşii care se cufundă cu totul în griji şi în închipuirile lumii, adică în bogăţie, slavă şi desfătare şi în toate celelalte lucruri lumeşti pe care oamenii le socotesc slăvite şi strălucite, pe cat zic, se predă mintea noastră acestora, pe atat se învartoşează mai mult şi încetul cu încetul se tulbură şi întunecă şi întreaga minte ajunge ca acoperită de un văl, iar atunci vin neştiinţa desăvîrşită şi uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, cand David a păcătuit şi a păţit acelaşi lucru, a chemat pe Dumnezeu şi a zis: Descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile din Legea Ta (Psalmi 118, 18). Ai văzut că ochii îi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.

Dacă vei asculta şi-ţi vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întai te vei cunoaşte pe tine însuţi şi starea ta, apoi şi toate cele pe care ţi le-am spus mai sus şi-i vei socoti din toată inima ta drept sfinţi şi mai presus decat tine nu numai pe cei evlavioşi şi virtuoşi, dar şi pe orice om, mic şi mare, drept şi păcătos, ba chiar şi pe cei ce păcătuiesc în chip vădit. Şi acest lucru îţi va fi semn vădit atît pentru tine, cat şi pentru oricare altul, că ai primit iertarea păcatelor tale, cand vei ajunge la aceste măsuri şi la această stare bună; fiindcă sfanta smerenie care se găseşte în aceste măsuri şi în cel care a ajuns la ele, îi dăruieşte mai întîi harisma de a gandi că nu e nimeni dintre toţi oamenii mai păcătos decît el sau mai josnic şi de nimic decat el, şi de a se socoti pe sine însuşi păcătos cu toată simţirea sufletului său şi cu toată certitudinea şi că el singur va pieri şi va fi predat osandei (iadului). Deci, dragul meu copil şi frate, luptă să dobandeşti această smerenie şi nu spune „acest lucru e cu neputinţă pentru mine”; nici, iarăşi, „acest lucru e potrivit monahilor şi nu celor ce se găsesc în lume”; fiindcă Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor şi nu le-a poruncit separat pe unele monahilor, iar pe altele mirenilor. 

(din cuvantul pentru duhovnicie al Sf. Simeon Noul Teolog – vezi in “Cum sa ne mantuim“) - text cules de Dan Fagaraseanu

Cuviosul Ilarion de Sarov: DESPRE CUNOASTEREA DE SINE SI BLANDETE

Despre cunoaşterea de sine

Cunoaşterea de sine inseamnă a te socoti nevrednic de orice sarcini mai inalte. A te cunoaşte inseamnă a te socoti adormit, delăsător, leneş, neputincios şi aşa mai departe; aceasta inseamnă să nu iei aminte la păcatele altora, ci să te uiţi la ale tale şi pururea să te căieşti pentru ele, adică să ai dreaptă socoteală in privinţa ta şi să te judeci pe tine, afară de cele ce ţin de datoria ta. Pe voi inşivă, ispitiţi, de sunteţi intru credinţă, scrie Apostolul.

Despre blândeţe

Despre cereştile virtuţi ale blandeţii şi smereniei, Domnul insuşi ne invaţă zicand: invăţaţi de la Mine, că sunt blind şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Nu de la ingeri vă invăţaţi, nici de la oameni, ci de la Mine, zice El, adică de la inţelepciunea cea mai inaltă.
Blandeţea din afară se arată astfel: umbletul să vă fie bland, blandă şi şederea, blande privirile, blande şi cuvintele; să aveţi toate acestea, căci prin ele se arată creştinul. Veşmantul omului, rasul şi umbletul lui vorbesc despre el.
Blandeţea sufletului, după omul cel lăuntric, este infranarea maniei, imblanzirea iuţimii şi a nu căuta răzbunare cand il supără cineva, chiar dacă are putinţă, şi să primească batjocurile fără a batjocori la randul său.Blândeţea înseamnă a nu vătăma pe cineva nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu porunca, ci a câştiga inima fiecăruia prin puterea ta, după cuvântul Domnului: imi indrept privirea Mea spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvantul meu (Isaia 66, 2). Iar cuvântul proorocesc zice: Indrepta-va Domnul pe cei blanzi la judecată, invăţa-va pe cei blanzi căile Sale (Ps. 24, 10). Că binevoieşte Domnul intru norodul Său şi va inălţa pe cei blnzi intru mantuire (Ps. 149, 4). Dar cei blanzi vor moşteni pămantul şi se vor desfăta intru mulţimea păcii (Ps. 36, 11).

Iar despre omul ce primeşte odihnă şi pace prin blândeţe, scrie Hrisostom: „Nu e nimic mai tare ca blândeţea, nimic mai puternic; ea ţine sufletul nostru întru necontenită linişte şi se străduieşte a-l duce spre un liman, şi ne este pricină a toată mulţumirea; şi nimic nu poate da sufletului odihnă şi mai mare linişte ca blândeţea şi smerenia. Ea îi este mai de cinste decât toate cununile celui ce a dobândit aceste virtuţi; este mai de folos decât orice dregătorie şi slavă.

Sufletul drept - zice Sfântul Ioan Scărarul – este împreună locuitor cu smerenia, iar sufletul cel rău este robit vicleniei. Sufletele blânzilor sunt pline de cunoştinţă,dar înţelegerea unui suflet plin de mânie e acoperită de bezna necunoştinţei.
Sufletul blând primeşte vorbele înţelepciunii: Că mulţi oameni mari şi slăviţi sunt, dar tainele se descopăr celor smeriţi. Că mare este puterea Domnului... (Sirah 3, 19).

Cel ce urăşte pe cei ce îl mâhnesc urăşte blândeţea, iar cel ce fuge de cei ce îl mâhnesc fuge şi de odihna ce este în Hristos, după cuvântul Avvei Dorotei.
Dumnezeu Se odihneşte în inimile blânde, dar sufletul neliniştit este sălaş diavolului. Sufletul blând este scaunul sărăciei cu duhul, iar mintea mânioasă este roaba vicleniei.

Extras din cartea: Patericul Sarovului, editura Egumenita

Sursa: Lupta pentru ortodoxie

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre pacatul de moarte si durerea inimii

Insă pentru trei pricini se cade a fi durerea inimii şi pocăinţa de-a pururea. Intai, fiindcă păcatul pentru aceasta se zice de moarte, căci indată ce il face omul, este vrednic ca să se omoare trupeşte de Dumnezeu şi să lipsească din viaţa aceasta, precum şi legea cea veche cu trupească moarte pedepsea păcatele cele de moarte, şi aşa să arunce in munca cea veşnică. Insă Dumnezeu, pentru iubirea Lui de oameni, nu il omoară pe el trupeşte, ci il lasă să trăiască, ca să se pocăiască in toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, precum zice Sfantul Marcu pustnicul: „O dată cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după lege s-a omorit. Iară cela ce trăieşte, intru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă“ (Cuvant pentru pocăinţă).

Pentru aceea omul, după ce o dată va cădea in păcat, şi mai ales de moarte, nu mai poate a fi fără de grijă toată viaţa lui, ci are datorie in fiecare zi a se mahni, a pătimi durere, a se pocăi şi a se griji pentru păcatul său, măcar de şi am luat iertăciune de la Duhovnicul său. Precum şi Prorocul David, cu toate că s-a iertat de Dumnezeu prin Prorocul Nathan pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a implinit de ajuns canon pentru dansele cu ce i-a făcut-o lui Avessalom, fiul său, şi l-a gonit pe el din impărăţia sa, insă iarăşi el pe urmă nu inceta de a se griji, a se pocăi, şi a plange pentru dansele in toată viaţa sa; pentru care şi zicea: “Fărădelegea mea eu voi vesti, şi mă voi griji pentru păcatul meu” (Ps. 37, 18). Şi iarăşi aiurea zice: “Spăla-voi in toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda “ (Ps. 6, 6).

Şi pat numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar aşternut, locul unde a dat hotărarea morţii asupra nevinovatului Urie - precum oarecare dascăli talcuiesc. Pentru aceasta şi Apostolul Petru, de cate ori auzea pasărea ce glăsuia, işi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia, şi plangea, precum zice Sfantul Climent, ucenicul său. Pentru aceea şi Dumnezeiescul Gură de Aur zice: „Suspină cand ai păcătuit, şi aceasta o fă neincetat, că aceasta mărturisire este. Nu acum adică vesel, iară maine trist, apoi vesel, ci totdeauna intru plangere şi a te zdrobi pe sine-ţi. Că zice: “Fericiţi cei ce plang” (Matth. 5,4), adică cei ce neincetat aceasta o fac. Petreci aceasta făcandu-o neincetat, şi de sine-ţi luand aminte, şi zdrobindu-ţi inima ta, precum oarecare pierzandu-şi un fiu adevărat ar plange.“ (Cuv. 5 la cea a 2-a către Corintheni)

(din Apanthisma, pag. 52)

- text cules de Dan Fagaraseanu

ISTORICUL GHEORGHE NISTOROIU: TEMNITA COMUNISTA - ULTIMUL DOMICILIU AL MULTOR EROI ROMANI AI CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

        Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul, cel puţin 81 de generali români au fost oaspeţii iniţial ai lui Mihai I, care le-a oferit onoarea de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionar, născut prin decretele regale, şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.

        La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali : Aurel Aldea –mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie –mort 1952, Emanoel Barzotescu –mort 1951, Ion Carlaonţ –mort 1950, Dumitru Carlaonţ –mort 1952, Constantin Eftimiu –mort 1950, Nicolae Gheneraru –mort 1950, Iosif Iacobici –mort 1952, Gheorghe Koslinschi –mort 1950, Nicolae Macici –mort 1950, Gheorghe Macici –mort 1952, Socrate Mardari –mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu –mort 1949, Olimpia Stavrat – mort 1951, Gheorghe Stavrescu –mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu –mort  1951.

         La închisoarea Sighet au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu –mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais –mort 1952, Alexandru Popovici –mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici –mort 1953, Cehan Racoviţă –mort 1954, Mihail Racoviţă – mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici –mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu –mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.

         La Jilava au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu –mort 1946, Radu Băldescu –mort 1953, Sergiu Enulescu –mort 1949, Constantin Iordăchescu –mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu –mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu –mort  1950, Dumitru Teodorescu –mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu –mort 1958.

          La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei, au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore –mort 1954, Nicolae Ciuperca –mort 1950, Constantin Constantin –mort 1948, Grigore Cornicioiu –mort 1952, Constantin Ilasievici –mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu –mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin –mort 1961.

          Canalul Mortii a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu –mort 1953, Alexandru Nicolici –mort 1953, Emil Palangeanu –mort  1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.

         Închisoarea Făgăraş a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.

      La Râmnicul-Sărat, acolo unde beciurile nu au ferestre,  au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre –mort  1959, Gheorghe Jienescu –mort 1953, Constantin Pantazi –mort 1958.

       În închisoarea Piteşti, „academia reeducării„, în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu –mort 1957.

        La închisoarea  Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi - generalul  Petre Vasilescu în 1959,la închisoarea Gherla - generalul Vasile Pascu mort în 1960, la închisoarea  Tg. Ocna - generalul  Constantin Tobescu, mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari - generalul  Arthur Popescu, mort în 1952, la închisoarea  Dej - generalul  Traian Teodorescu, mort în 1951.

         Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărei moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.

        Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de români, obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.   

   

   Gheorghe Avramescu (1884-1945)

   Gheorghe Avramescu s-a născut în Botoşani, la 26 Ianuarie 1884, într-o veche familie răzăşească. După terminarea claselor primare şi a liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, între 1906-1907 a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent în 1908, locotenent în 1911, campania din Bulgaria (1911-1913), iar între 1913-1914, a terminat cursurile Şcolii Superioare de Război, cu gradul de căpitan. A comandat compania 9 din Regimentul 78 şi Batalionul 3 în Dobrogea la începutul primului război mondia, până la 3 Octombrie 1916, când a fost rănit. După o scurtă refacere se remarcă în luptele de pe valea Neajlovului şi Argeşului. Cu mai multă râvnă şi abnegaţie se remarcă în campania din 1917 în luptele de la Mărăşeşti, fiind avansat maior şi comandant al Trupelor de Est. Urcă la gradul de lt. colonel în 1923, la cel de colonel în 1929, general de brigadă în 1936 În Mai 1940 devine general de divizie, iar la începerea celui de-al doilea război mondial, va comanda Divizia 10 Infanterie, pregătind apărarea Dobrogei. De la 4 Iunie 1941 i s-a încredinţat comanda Corpului de Munte, pe care l-a condus admirabil în cadrul Brigăzilor 1 Munte şi 8 Cavalerie, de la Suceava, Marea de Azov, Genicesk, Salkovo, Kerci, Sevastopol.

        În noaptea de 21/22 Iunie 1941, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a trecut alături de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, Prutul, începând ofensiva eliberării Basarabiei, pe direcţia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşana-Tighina-Tiraspol-Nistru.

        În 1942 urcă la gradul de general de Corp de armată, evidenţiindu-se în luptele grele de la Odessa Tatarca în Peninsula Crimeea şi în marea bătălie de la Sevastopol. S-a remarcat ca un ofiţer extrem de conştiincios şi conştient de datoria sa (remarca generalul Mattenklott, comandantul Corpului 30 armată germană) S-a interesat cu multă sârguinţă şi conştiinciozitate de instrucţia trupelor de munte şi de organizarea poziţiei de pe litoralul Mării Negre, care în parte a putut fi socotită ca  model. Ieşind mereu în teren a exercitat o mare influenţă asupra trupei...A corespuns în foarte bune condiţiuni situaţiei sale.  În Ianuarie 1943, preia Armata a 4-a în locul generalului Nicolae Ciupercă care se afla în Stepa Kalmukă, după marea catastrofă de la Cotul Donului-Stalingrad. Imediat după ce a preluat comanda Armatei a 4-a generalul Gheorghe Avramescu a organizat cea mai mare operaţiune strategică de apărare de pe Frontul de Est, cunoscută sub numele „Capul de Pod Kuban”, cu scopul de a asigura retragerea trupelor române şi germane blocate în Caucaz spre Peninsula Taman care a construit un veritabil „scut”de apărare şi pentru trupele române aflate în Crimeea. 

         Capul de Pod de formă semicirculară avea flancurile sprijinite pe litoralul maritim de la Marea Neagră la Sud şi Marea de Azov la Nord. Operaţiunea de apărare din Kuban a rezistat de la 12 Februarie la 9 Octombrie 1943, reuşind să salveze peste 200 000 de militari români din Armatele 3 şi 4 române şi tot atâţia germani, prin Peninsula Taman, pe o lărgime de 80 de km, denumit „Linia Albastră”.

         La 1 August 1944, comanda Armata a 4-a, care împreună cu Diviziile 5-6 Infanterie române formau Corpul 6 Armată, instalat în apărare la Vest de Iaşi, între grupul Mieth, cu Corpul 4 Armată român la Nord de Iaşi şi Corpul 5 Armată român, ce făcea parte din Corpul de Armată general Kirschner comandant al unui Corp de armată german, fără trupe, având ca obiectiv apărarea Târgului Frumos. Generalul Avramescu semnalează lui Antonescu defectuoasa organizare a germnilor, care ofereau comandamente în loc de trupe, cerând scoaterea Marilor Unităţi române din subordinele grupurilor Mieth, Kirschner şi Wohler. Antonescu nu dă urmare cererii generalului Avramescu. La 20 August 1944, sovieticii au străpuns apărarea Corpului 6 Armată. Generalul Avramescu cere retragerea pe poziţia Traian (Dealul Mare). Antonescu şi nemţii cer rezistenţa şi contraatacuri. Din nou generalul Avramescu cere la 21 August desprinderea trupelor ameninţate cu distrugerea şi refacera apărării pe linia Adjud- Nămoloasa-Brăila. Şeful statului ezită şi a doua zi, pe 22 August, practic Corpul 6 Armată nu  mai exista. Sovieticii ocupaseră Dealul Mare şi Valea Bârladului. Avramescu îi cere lui Antonescu eliberarea de la conducerea Armatei 4 şi pleacă la Sibiu, dar revine la comanda Armatei a 4-a imediat după căderea lui Antonescu. La comandamentul Armatei a 4-a Române apare şi generalul sovietic Gavrilă Şerşciuc, trimis de generalul Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în subordinea cărea intra şi Armata a 4-a română. Încep suspiciunile şi amestecul în conducerea operaţiilor, soldate cu 12 000 de victime româneşti „graţie” intervenţiei neinspirate a generalului sovietic, care contramandase manevra lui Avramescu. Era semnalul că se începuse înlăturarea marilor comandanţi români care luptaseră în Est. La 25 Octombrie 1944, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din Câmpia de Vest-Oradea-Carei-Satu Mare, generalul Gheorghe Avramescu, prin Ordinul de zi 392 s-a adresat ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump”. La 26 Octombrie continuă campania de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei. La 31 Ianuarie 1945 Avramescu ajunge general de armată, iar pe 9 Februarie este trecut în rezervă. Mareşalul Rodion Malinovski a cerut revenirea lui Avramescu la conducerea Armatei a 4-a, întrucât sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu potenţialul de luptă al armatei scăzuse la jumătate. La 2 Martie 1945 generalii Avramescu şi Dragomir au fost chemaţi la Punctul de Comandă al grupului de armată Jmacenko, comunicându-le iminenta plecare la Bucureşti. De fapt se hotărâse arestarea lor. Se presupune că Avramescu a fost arestat întrucât putea să devină aliatul Guvernului general Rădescu, în ţară sau aliatul lui Horia Sima , şeful Guvernului Român de la Viena, singurul guvern în exil, având în vedere faptul că era socrul prinţului Ilie Vlad Sturdza, comandant legionar, fiul  prinţului Mihail Sturdza, ministrul de externe al Guvernului Antonescu-Sima şi ministrul de externe al Guvernului Român de la Viena.

       Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofiţerilor din delegaţia română li s-a comunicat că Avramescu şi generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemaţi de mareşalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenţii pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.

       Pe 3 martie 1945, Adela, soţia generalului şi fiica sa, Felicia,soţia prinţului Ilie Vlad Sturdza,  au fost arestate şi trimise în Siberia. Cu toate că s-a spus că Felicia s-a sinucis acest lucru nu poate fi adevărat deoarece era creştin-ortodoxă practicantă fiind soţie de comandant legionar, ea fiind cu siguranţă ucisă de sovietici,  iar Adela s-a reîntors în România în 1956.

       Autorităţile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi cu arestarea soţiei şi fiicei sale, într-un atac aerian asupra maşinii cu care era transportat, iar trupul neînsufleţit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, maşina în care era transportat a fost lovită de un singur glonţ, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.

        "Cazul generalului Avramescu" rămâne deschis pentru cercetarea istorică, fiind aşteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanţelor morţii sale.

           Pe 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România şi au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.

 

     (AMApN, Notă documentară referitoare la activitatea generalului Avramescu Gheorghe, Mihai Pelin, Istoria aşa cum a fost. Dosarul Avramescu, Jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, Date referitoare la activitatea g-ral Gheorghe Avramescu la comanda Armatei a 4-a R; Dumitru Stan, Război blestemat, monografie a comunei Răuceşti. ed. „Cetatea Doamnei”, Piatra Neamţ, 2009).

Sfantul Teofan Zavoratul: Cum poate cineva sa-i calauzeasca pe altii, stiind ca nu a ajuns inca la masura adevaratului indrumator?

Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns încă la măsura adevăratului îndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai înainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „În vremurile vechi, mulţi dintre Sfinţii Părinţi îşi învăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu după cărţi. În vremurile de acum însă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să înveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfînta Scriptură şi din învăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l înţelepţi întru mîntuirea altor suflete - lucrare pe care Însuşi Dumnezeu i-a încredinţat-o - nu va rămîne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.” Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de îndrumător. Şi încă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin în mîinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar în contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă îndrumătorul s-a ridicat la rîvna mîntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decît alţii, şi în faţă, şi în spate. Chiar dacă elementele confuziei încă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adînci în ea, va cugeta şi poate că va afla. În acelaşi timp, să se aşeze şi în ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage la el şi îi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cînd, cunoscîndu-şi neputinţa, îi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mîntuirii este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice, şi cînd îi va călăuzi către acesta, atunci se va întemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mîntuitoare şi pentru îndrumarea reciprocă, sub cîrmuirea întîistătătorului legitim şi a îndrumătorului.

- fragment din lucrarea „ Cum sa ne mantuim” a ierom. Ioan Iaroslav, preluata din „ Viata launtrica” a Sf. Teofan Zavoratul - cules de Dan Fagaraseanu