26.12.11
24.12.11
Bucuriile inimii împodobesc Colindele sfinte îngereşti - PROF. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Cu primii fulgi de nea ce cad, se urcă–n cer amintirile noastre ca-n minunatele Sfinte Icoane. Nu mai ştim dacă e zâmbet de Seară, ori surâs înmiresmat de Dimineaţă. Perdeaua de argint se trage înspre hohotele de zurgălăi. Neaua îşi aşterne hlamida peste veselia bunilor gospodari, ce-şi împodobesc casele cu brad şi lumină.
Înaripatele zile grăbesc creştinii către urări, să-şi facă din cântări bucurii copiilor rostogoliţi în noianul de puf-argintiu.
Chemările lor feciorelnice împletesc veşnicia în Marama Naşterii Pruncuţului Sfânt iar gingăşia lor înmugureşte-n zâmbetul Fecioarei-Mamă.
Acum, parcă toţi Boierii Neamului Strămoşesc se întorc Acasă, să pregătească şi să împodobească în Iia de dor, venirea Maicii Domnului cu Crăişorul dumnezeiesc.
Toate cutele noastre se nălbesc de Colind şi cu fruntea în Sărbătoare brăzdăm cerul cu colăceii rumeniţi de nădejde.
Toate clipele aleargă spre bucuria întâmpinării Solilor cereşti, ca un stol de porumbei, perechi - perechi.
Toate pregătirile făcute pe plitele încinse dau mireasma de Nuntă şi se cern peste anii trecuţi în calendarul vieţii.
Toate visele lor se-adună-n beteala din Pomul împodobit de sărbătoare, ca-ntr-un culcuş de nori trandafirii.
Toate Mamele atârnă de zulufii pruncilor, ciucurii bucuriilor, muiaţi în fagurii de miere.
Toată Lumina cerească ţese în purpura ei, razele jucăuşe din visele de aur ale copiilor.
Tot alaiul din cer se pogoară serafic peste nuntaşii lor pământeni, luând din cerdacul timpului, Bradul iubirii lor.
Toată Biserica creştină îşi deschide larg falnica poartă a bucuriei, şi-n fâlfâiri de nea, picură argintiul serafic peste Scutecele divine ce-mpodobesc Pruncul Sfânt, ca un Brad dumnezeiesc.
Toate Fecioarele storc din fuiorul dorului, mirul chipului lor curat, scânteind giuvaieruri peste dantela grea a Nopţii Albe Sfinte .
Toate împlinirile părinteşti se preling din Potirul binecuvântării dumnezeieşti, ca într-un cuib de frumuseţi în care se răsfaţă miraculos viaţa.
Toate chipurile frumoase ale tinerilor nuntaşi gustă din cuminecătura Colindelor, surâzând ca un mărgăritar mereu înflorit.
Toată blândeţea bunicilor s-a dospit în mireasma caldă a dimineţelor, din zefirul nepoţeilor drăgălaşi.
Toată pădurea şi Codrul verde tresaltă-n viersurile aromate ale Doinelor ce s-au răsfrânt ca o Altiţă peste ostroavele sumanelor răzeşeşti.
Toate păsărelele adună-n zumzet de miere, ciripitul vesel ce se-nalţă mlădiu în conduri de mandarine.
Sibilele thraco-pelasge brodează peste vârfurile Carpatino-danubiene Alaiul de nuntă al Îngerilor, înfiripaţi în mustul de smochin al Preamilosârdei Maicii Maria.
Toţi magii pământului trec sfios pragul dalb al Naşterii, netezindu-ne Calea spre Azurul veşniciei.
Toţi Colindătorii însufleţi presară, peste cărările pufoase, amintiri aburinde şi poteci de stele.
Strigătele, urările şi zâmbetele lor se desfată-n năframa-nserării, ce se leagănă-n răspântiile de argint ale nădejdilor ce chicotesc în cojocelele semeţe şi albe.
Bucuriile din inimi îmbobocesc ca lacrimile de lumină pe ramurile sfinte ale Colindelor îngereşti, aducând tuturor frumuseţe şi cântare!
+ Hristos s-a născut, slăviţi-L şi întâmpinaţi-L!
Exclusiv. Pelerini în Postul Naşterii Domnului. De la Crăciun la Crăciun sau de la Părintele Crăciun Oprea la Părintele Justin Pârvu.
Părintele Justin Pârvu:
Între occidental si oriental e diferenţă mare. În viaţa noastră ortodoxă mai întâi este trăirea, adică confuzia vieţii omului cu cea a credinţei. Dincolo, occidentalul nu ia lucrurile în trăire, ia lucrurile în raţiune. El întâi trebuie să cerceteze, să vadă cum stau lucrurile. În cadrul Bisericii Catolice, facultăţile de teologie au catedră specială de ortodoxie, sunt profesori care o studiază în mod special. Au mers la Sfântul Munte, au venit şi la noi în România să cerceteze centrele astea frumoase ale ortodoxiei. Îl întrebau catolicii pe părintele Ioanichie: “Ce tot staţi voi în România, cu ortodoxia voastră?”. “Stau cu oamenii mei”, le răspundea părintele. “Dar cum sunt oamenii tăi?”. “Gândim la fel, trăim la fel, ne simţim bine la fel.”. Aceasta este esenţa ortodoxiei noastre.
Să-l duci pe catolic la un pustnic undeva, să vadă în luna lui februarie bârnele ridicate una de alta, să vâri pumnul prin uşă, şi el face trei tăciuni într-o vatră ca să-şi încălzească numai nasul şi să fiarbă o fasole sau un cartof. Dar apoi ia pune-l pe un romano-catolic să vadă această trăire a credinţei! Pentru ei e absurd.
Teologia este trăire, convorbire cu Dumnzeu. Teologia nu înseamnă să pui doctorate peste doctorate, licenţe peste licenţe. Ortodoxia se trăieşte. Dacă reuşeşti să trăieşti ortodoxia, apoi poti să faci şi studiu teologic.
Dacă dai să citească Filocalia unui catolic, nu înţelege nimic. E mare deosebire între unii şi alţii. Ortodoxul crede nemărginit. Catolicul mai întâi cercetează, după aceea crede. Ori Dumnezeu nu se cercetează. Unde mai e taina? Ortodoxia este credinţa tainei. Câtă frumuseţe, câtă rugăciune este în toată măreţia Agheazmatarului, spre exemplu. Toate sunt minunate şi depăşesc mintea omului. Câtă frumuseţe există în convorbirea ortodoxului cu Dumnezeu! În ortodoxie totul este bazat, aşa cum ne arată izvoarele, pe profunzimea trăirii, nu pe raţiune. Raţiunea nici nu mai încape.
Părintele Crăciun Oprea:
Dragostea evanghelică sau dragostea agapei totuna este. Se câştigă prin Sfintele Taine. Dacă te spovedeşti des şi te impărtăşeşti îţi seamănă Dumnezeu în tine următoarea dragoste: dacă eşti bărbat, să te poţi uita la orice femeie ca şi cum ţi-ar fi mamă, soră sau fată de-a ta; dacă eşti fată să te uiţi la bărbat tot aşa. Aşa se cheamă dragostea agape. Cum se transformă dragostea eros în dragoste agape? După ce ai copii, nu mai iubeşti nevasta pentru că e femeie, o iubeşti pentru că e mama copiilor tăi. Vezi cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră? Dacă Îl laşi! Dacă nu-L laşi, îţi răpeşti libertatea. Cum îţi aşterni, aşa dormi.
În Rai nu se doarme însă. În iad iară nu se doarme. Are cine sa te sâcâie şi cine să-ţi facă focul. În Rai luminează şi încălzeşte lumina lui Dumnezeu. Şi noi avem liberul arbitru, sa ne-alegem calea. Viaţa ne este dată atâta vreme cât eu pot să-mi aleg locul, şi să mă decid: ori pentru Hristos, ori pentru poftele mele şi ale satanei.
- fragmente consemnate de Florin Palas
Ganduri calugaresti de Craciun ale Parintelui ARSENIE BOCA
II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.
Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.
De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.
Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.
Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.
Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.
Cu omul, lucrurile stau aşa:
Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?
Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.
Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.
Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.
Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.
Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.
Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.
23.12.11
Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului a Mitropolitului Teofan: Copiii - bucurie şi frumuseţe în familie. "Copiii să fie crescuţi în frică de Dumnezeu, iubire de neam şi ruşine de oameni".
Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
„Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu.“ (Isaia 8, 18)
Iubiţi fii şi fiice întru Hristos Domnul,
Am ajuns, cu mila lui Dumnezeu, la marele Praznic al Naşterii Domnului. Colindătorii bat la uşa sufletelor noastre pentru a ne împărtăşi vestea cea bună a Naşterii lui Hristos din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu prin adumbrirea Duhului Sfânt. Inimile şi glasurile curate ale copiilor purtători de colind sfânt ne mărturisesc adevărul că Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a locuit printre noi pentru a ne ridica la ceruri, făcându-ne părtaşi vieţii celei veşnice şi nestricăcioase.
Cu ochii credinţei vedem pe Maica Domnului cu Pruncul în pântece călătorind de la Nazaret spre Betleem, vedem peştera cea săracă în care S-a născut dumnezeiescul Prunc. Prin ochii credinţei asistăm la primele zile trăite de Hristos printre noi, oamenii: Îl însoţim ca prunc în Ierusalim la opt şi la patruzeci de zile de la naştere, Îl însoţim în Egipt fugind de mânia ucigătoare de prunci a lui Irod, iar apoi în drumul de întoarcere către Nazaretul Galileii.
Toate aceste momente legate de naşterea şi copilăria lui Hristos trezesc în noi dorul după puritatea copilăriei, după căldura unei familii în care domneşte bucuria, armonia şi pacea, dorul după o viaţă curată şi sfântă pe care o aflăm în fiecare copil nou născut în lume, deoarece „copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu“(1).
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Iisus Domnul,
La Naşterea lui Hristos, toate s-au umplut de bucurie. Oştirile cereşti, lăudându-L pe Dumnezeu, cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“(2). Păstorii, primind minunată înştiinţare de la înger: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul“(3), văzându-L pe Prunc, s-au întors la turmele lor „slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră“(4). Magii din Răsărit, purtători de alese daruri, ajungând în faţa dumnezeiescului Prunc, „s-au bucurat cu bucurie mare foarte“(5).
De ce, oare, această bucurie mare? Pentru că „Prunc, zice Profetul, s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie“(6).
Aceeaşi bucurie suntem chemaţi să o trăim şi astăzi de praznicul Naşterii Domnului. „Să se bucure cerul, rostesc imnele Bisericii, să se veselească pământul! Că S-a născut Mielul lui Dumnezeu“(7). „Veseliţi-vă, drepţilor, ceruri, bucuraţi-vă, săltaţi, munţilor, căci S-a născut Hristos“(8). „Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veselesc“(9), căci „Domnul Iisus născându-Se din curata Fecioară, toate s-au luminat“(10).
Aceeaşi sfântă bucurie legată de Naşterea Domnului se prelungeşte în viaţa fiecărui om atunci când acesta mărturiseşte şi trăieşte, adânc şi conştient, taina coborârii lui Dumnezeu pe pământ, moartea şi Învierea Sa. Împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, adică cu Hristos Cel născut în Betleem, mort şi înviat din morţi, omul se naşte din nou, renaşte la o viaţă nouă altoită în Dumnezeu, devine „făptură nouă“(11). Pentru această naştere din nou, renaştere în Duhul, omul se bucură cu bucurie sfântă, bucurându-Se şi Hristos împreună cu Preacurata Sa Maică, cu îngerii şi cu sfinţii toţi.
Bucurie mare a fost, aşadar, atunci când S-a născut după trup Fiul lui Dumnezeu. Bucurie mare este şi atunci când omul se întoarce la Dumnezeu, renăscând duhovniceşte. Mai există însă o bucurie, izvorâtă din bucuria Naşterii Domnului şi din bucuria renaşterii întru Hristos a omului, şi anume bucuria venirii pe lume a unui copil.
Asupra acestei sfinte, mari şi binecuvântate bucurii a naşterii de prunci dorim a ne opri o clipă astăzi, în ziua de praznic a Naşterii Domnului.
Naşterea de prunci a fost considerată de-a lungul vremii în toate tradiţiile popoarelor o mare binecuvântare de la Dumnezeu revărsată asupra tatălui, mamei, fraţilor şi surorilor mai mari, asupra întregii familii.
Zdruncinându-se adânc temeliile spirituale ale umanităţii în ultimele veacuri, naşterea de copii şi-a pierdut mult, în conştiinţa multora, din aureola sa de har, bucurie şi binecuvântare. Căutarea unei vieţi cât mai comode şi lipsite de grijă, diminuarea sau chiar pierderea simţământului jertfirii pentru celălalt în viaţa de familie duc la limitarea naşterilor la unu sau cel mult doi copii. Aceste manifestări, încurajate de legislaţii permisive în ceea ce priveşte avorturile, de comercializarea produselor anticoncepţionale, care tot abortive sunt, de politici educaţionale distructive în privinţa naşterii de prunci, prin mass-media şi nu numai, sunt, în cele din urmă, consecinţa înstrăinării omului de Dumnezeu şi expresia lipsei de nădejde în purtarea Lui de grijă.
A venit şi-n Aiud Crăciunul. "Nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi".
Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate şi rezistam mai mult. Cum am ieşit din fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu colindul. Înţeleşi fiind cu toţii că, după ora închiderii (21), prin alfabetul "morse", ne dăm de ştire unii la alţii, în toate cele peste 300 de celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, uşile s-au ferecat. În sfârşit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi, scânteind în noapte, începem colindul "O, ce veste minunata", continuând apoi, pe aceeaşi melodie, cu "A venit şi-aici Crăciunul", versuri de Radu Gyr.
Colind sfânt, din strămoşi moştenit, vestind şi preamărind pe Noul Născut, în scutece înfăşat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de peste veacuri, din glasurile strămoşilor noştri, lăudând şi preamărind pe Cel Preaînalt şi Sfânt. Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu ochii pironiţi în ele, extaziaţi, cântam colindul de care vuia tot văzduhul. Gardienii băteau disperaţi în uşi cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea uşilor decât în prezenţa ofiţerului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofiţerul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o uşă. Populaţia civilă s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la sfârşit să cânte şi ei cu noi. (…)
În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipţi în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul şiroit de lacrimi, al tatălui albit şi îmbătrânit de vreme, al soţiei cu faţa brăzdată de durere, strângându-şi la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al bunicilor albiţi şi ei de timp, al fraţilor şi surorilor, al unchilor şi verişorilor şi al prietenilor cinstiţi la suflet. În aceste măreţe clipe, noi, cei din spatele uşilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram extaziaţi. Am simţit şi trăit adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi. (…)
Toţi aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neştiută, luminat. Parcă-l purtau îngerii şi nu diavolii.
A doua zi, noi, cei fericiţi în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit poliţele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat plimbările. Mâncarea s-a înrăutăţit simţitor, iar noaptea, percheziţiile şi înjurăturile îşi făcuseră loc. Se dezlănţuise un regim de teroare. Înduram în tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Crăciun.
Atanasie Berzescu, A venit şi-n Aiud Crăciunul"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
