Predica Părintelui Cleopa la Duminica a XXXI-a după Rusalii: DESPRE CREDINŢA CEA STATORNICĂ ŞI DESPRE MILOSTENIE

Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! (Luca 18, 39)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsînd la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-aţi auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!”

Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mîntuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulţimii el mai tare striga; “Fiule al lui David, miluieşte-mă!” El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mîntuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mîntuitor, Care i-a zis: Credinţa ta te-a mîntuit! Şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).

Iubiţi credincioşi,

Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pămînt. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mîntuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atîtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgînă care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

S-ar putea vorbi şi de alte feluri de credinţă, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvîntul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfînta Evanghelie de azi. Credinţa lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mîntuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire.

Unii din Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutîndu-l să intre în stăpînirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credinţă începe şi se sfîrşeşte mîntuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Apostolul Iacob zice: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfînta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit şi ar fi tăcut a mai striga la Mîntuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cît mai mult îl opreau cei de faţă să nu strige şi să tacă, el mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi aşa, ştiutorul inimilor, văzînd credinţa lui cea din inimă şi fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: Cel ce crede în Hristos nu se va ruşina(Isaia 28, 16; Romani 10, 11).

Remember. Se intampla pe 26 ianuarie 2007: Protest al luptatorilor anticomunisti fata de Raportul Tismaneanu.

Dupa lansarea “Raportului ticalos” Tismaneanu sub girul presedintelui Traian Basescu, Asociatia Civic Media a derulat o campanie de informare si aparare a istoriei reale a Romaniei prin denuntarea falsurilor cuprinse in asa numitul “Raport Final” al asa-zisei Comisii Tismaneanu.

Civic Media a organizat in acest sens o conferinta stiintifica la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti, la care au participat fosti detinuti politic, academicieni, scriitori, preoti si profesori universitari, istorici, jurnalisti ce s-au exprimat critic asupra Raportului. RADIO ROMANIA ACTUALITATI (29 martie 2007), informeaza: “Raportul Tismaneanu, analizat in plenul parlamentului, in prezenta presedintelui Traian Basescu, pe data de 18 decembrie a anului trecut, se constituia atunci intr-un tablou al perioadei comuniste cu detaliile sale, victimele si responsabilii de abuzuri. Astazi insa, Asociatia “Civic Media” si Societatea Academica pentru Adevar Istoric au contestat valoarea de document a acestui raport, acuzandu-l de fals, iar pe cei care l-au intocmit, de amatorism. Academicianul Dinu C. Giurescu nu pune punctul pe i, ci semnul intrebarii pe raportul Tismaneanu, intr-un interviu realizat cu reporterul nostru.”

Pentru o mai temeinica explicare a regimului comunist, Civic Media a organizat si expozitia “Epoca de aur- intre propaganda si realitate” – desfasurata la Muzeul National de Istorie a Romaniei in ianuarie – februarie 2007, in parteneriat cu Ministerul Culturii si Cultelor, SRI, CNSAS, TVR, SRR, Rompres, Institutul Polonez, Asociatia 15 Noiembrie 1987 si alte organisme, si unde a fost anuntat si protocolul Civic Media si al Ministerului Culturii privind Proiectul unui Muzeul al Comunismului bolsevic din Romania. La vernisajul expozitiei, fostii detinuti politic au contestat concluziile “Raportului final” elaborat de fostul propagandist comunist Vladimir Tismaneanu (foto Rompres/Agerpres). De altfel, in cadrul expozitiei au fost prezentate si “creatiile literare” de propaganda comunista ale Anei Blandiana si ale lui Nicolae Manolescu si Vladimir Tismaneanu in oglinda cu martirajul din inchisori al preotilor si luptatorilor din rezistenta anticomunista.

La lansarea expozitiei “Epoca de aur – intre realitate si propaganda”, aflata la Muzeul National de Istorie a Romaniei, s-a dat citire urmatorului
Protest fata de Raportul Tismaneanu

In numele Centrului Rezistentei Anticomuniste coordonat la nivel international de scriitorul Vladimir Bukovski suntem imputerniciti sa va aducem la cunostinta urmatoarele:
Autenticii militanti anticomunisti ai Romaniei, reprezentati de Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista, prin doamna Zoea Radulescu si supravietuitori ai inchisorilor comuniste, domnul Nicolae Purcarea si dr Teofil Mija, de sustinatorul activ al actiunilor lui Paul Goma si al primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din Romania fondat de dr. Ionel Cana, Vasile Paraschiv, de liderul minerilor grevisti ai anului 1977 din Valea Jiului, Constantin Dobre, de presedintele Asociatiei 15 Noiembrie 1987 a muncitorilor brasoveni anticomunisti, Florin Postolachi, cu totii aici de fata; ne insusim Protestul initiat de disidentii reali ai Romaniei Ionel Cana si Victor Frunza si sustinem criticile formulate de Biserica Ortodoxa Romana si Societatea Academica pentru Adevarul Istoric la adresa Raportului Tismaneanu, drept pentru care protestam fata de acesta si contestam public documentul aflat in acest moment pe site-ul Presedintiei Romaniei.
Desi apreciem in mod deosebit gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul, ne exprimam nemultumirea pentru ca, pana la aceasta ora, avem de a face doar cu o condamnare teoretica, care nu are o consecinta practica si juridica pentru a se sustine in mod real dezideratele campaniei electorale a presedintelui tarii: Dreptate si Adevar.
Mai mult, asa-zisul «Raport Final», elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismaneanu, are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista prezentand numeroase omisiuni, interpretari eronate ale faptelor si mistificari crase ale adevarului istoric.
Avem un pacient inca grav bolnav: Romania. Diagnosticul nestiintific formulat de echipa Tismaneanu nu este satisfacator pentru tara noastra. Ca sa eliminam boala de la radacina se impune categoric o a doua opinie, specializata. Propunem si oferim: elaborarea unui Raport realizat fara “cheltuieli din banul public de 100.000 de euro” de catre o Comisie aflata sub autoritatea profesionala si morala a lui Paul Goma, din care sa faca parte istorici cu prestigiu international si profesori universitari, supervizati de Academia Romana. Raportul Goma va beneficia de colaborarea directa a victimelor regimului comunist.
Numai astfel vor fi satisfacute cerintele opiniei publice si respectate normele democratiei la care am tanjit sub teroarea comunista, ca si spiritul de Dreptate si Adevar pentru care s-a luptat si s-a murit, incepand de la invadarea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii, in sangerosul an 1940, si pana la jertfa tinerilor anticomunisti din iarna anului 1989.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!
26 ianuarie 2007

Integral la  Roncea.ro

Profesorul Ilie Bădescu - „Mulţimile mâniei”

„Spune-mi pe cine preţuieşte un popor ca să-ţi spun de ce anume se teme el”. Am citat din memorie un gând al lui Motru, un gând profund devenit o idee de mare notorietate, ideea referitoare la distincţia dintre oamenii însemnaţi ai unui popor şi oamenii populari ai unei perioade. Un om popular (reprezentativ) este o creaţie plebiscitară, e ales de mulţimi ori de publicuri cu alegeri mediocre, adică cele care nu se deosebesc între ele prin vreo gradaţie cum nu se deosebesc între ele voturile din urnele electorale. Popularitatea este opera indivizilor aritmetici, care se pot aduna fără de vreo distincţie, egali între ei, ca şi numărul care-i numără: 1+1+1+1… ş.a.m.d., fără ca să poţi spune ceva distinct despre aceste unimi aritmetice. Omul însemnat este cu totul altceva, este cel ce se iveşte dintr-un mare gol, din ceea ce lipseşte în lume ori în marea de trăiri ale unui popor la un moment dat. Omul însemnat umple golul acela prin lucrarea lui, prin opera lui, prin fapta lui. Spunem că golul acela a căpătat forma unei necesităţi teribile, resimţite de poporul acela, de lumea aceea ca mare nevoie, ca mare lipsă. Nevoia aceasta, ne tâlcuieşte Motru, este expresia acelui gol, pe care numai omul de seamă îl umple, pentru că fapta sa creatoare a găsit ceea ce lipsea, lucrul acela de trebuinţă pentru popor, pe care lumea îl presimţise în chip obscur sub forma unei teribile nevoinţe, a unei aşteptări obscure, a unei neîmpliniri active în câmpul vieţii, mai activă decât orice altă forţă sufletească. Perioada postbelică românească a fost una în care poporul românesc a suferit o teribilă depotenţare sufletească, măsurată prin cele 8000 de titluri şi de autori scoşi din circulaţia vie a culturii de părinţii celor care azi ne învaţă cum să facem reforme şi cum să ne raportăm la comunism. Creaţia lui Eminescu n-a mai avut libertate de circulaţie prin spaţiul viu al culturii române, căci o parte a operei sale a fost cenzurată. Poezia lui Octavian Goga a fost interzisă, poezia lui Radu Gyr aşişderea, iar pentru poemul liric, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane poetul temniţelor a fost condamnat la moarte. Blaga a fost scos din manuale şi din biblioteci, Psalmii arghezieni au fost interzişi, ba toată opera marelui poet a fost condamnată public prin sentinţa unui proletcultist de talia lui A. Toma, care scriind Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, declanşase procesul de condamnare la moarte civilă a marelui poet. Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu a fost scoasă din circulaţie, interzisă, opera lui Gh. Brătianu a fost interzisă, iar marele istoric a fost aruncat în temniţă unde s-a stins refuzând să-şi recuze studiile în care susţinuse că Basarabia este pământ românesc, Voiculescu a fost aruncat în temniţă şi interzis, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Anton Golopenţia, care-au pierit în temniţele comuniste prin moarte martirică, opera lui Nae Ionescu a fost interzisă, Aron Cotruş interzis, marii creatori de la Rugul Aprins, cei de la Grupul Crinul Alb n-au fost încă restauraţi în conştiinţa publică. Sufletul românesc era arestat, simţirea românească, în sentimentele ei inteligente, creştine şi româneşti, era interzisă, suprimată. Un gol teribil s-a ivit atunci în sufletul poporului român. Golul acesta a fost umplut de fapta unei generaţii binecuvântate, miraculoasă, tainică, „Generaţia Labiş”. Ei i se datorează redescoperirea culturii proprii, a sufletului interzis, a simţirii întemniţate, ei au scos sufletul românesc şi creştin din temniţă, ei au fost eliberatorii gândirii de sub robia ucigaşilor de suflete. Fapta aceasta s-a petrecut aievea şi ea a căpătat puterea de mărturie a operei, a marilor opere ale acestei generaţii. Literatura lor o mărturiseşte. Epoca postdecembristă nu s-a bazat pe această generaţie, pe oamenii ei. Epoca aceasta tristă şi defectă în fondul ei a reuşit performanţa tragic-absurdă a unei noi reprimări culturale, a scufundării acestei generaţii miraculoase într-o uitare publică pe care n-a încercat încă nimeni s-o înlăture. În loc să devină baza de recrutare a noilor elite, Generaţia Labiş a fost marginalizată, agresată mai tare decât în epoca ei de afirmare. Ceea ce-a urmat a fost o adâncire a golului pe care zadarnic au încercat şi încearcă partidele să-l umple. El nu poate fi umplut de oricâte valuri plebiscitare, de popularităţi electorale. Acestea nu pot umple golul căci golul este încă mai adânc, abisal, în sufletele celor aleşi de viiturile plebiscitelor. Pentru umplerea acestui gol este necesară opera de profundă schimbare morală a celor care se primenesc la guvernarea unui popor. Mihai Eminescu, pe care-l evocăm în fiecare ianuarie din adâncul de suferinţă al neamului românesc, a spus-o mai potrivit decât oricine altcineva printr-un gând căruia i-a dat puterea unei teorii: teoria compensaţiei.

Luna uraciunii homosexuale la Facultatea de Sociologie din Bucuresti si Muzeul Taranului Roman. Mircea Vulcanescu se rascoleste in mormant!

De la o zi pe an - practic cateva ore de exhibitionism homosexual desfasurat sub protectia jandarmilor la "marsul gay" - manifestarile anticrestine derulate sub mantia "drepturilor omului", recte a drepturilor "homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor si transexualilor", s-au extins de anul trecut la "luna istoriei" homosexualilor si au intrat, tot de anul trecut, in sfera oficiala si educationala, in cadrul institutiilor de invatamant din Romania. Anul acesta se va dezbate despre "lupta de eliberare" si "necesitatea casatoriilor intre persoane de acelasi sex" chiar in altarul lui Dimitrie Gusti, Simion Mehedinti si Mircea Vulcanescu: Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din Bucuresti. Nu lipseste din "parteneriat" nici Facultatea de Istorie! Maglavaisul de "evenimente" din cadrul lunii de celebrare a "Istoriei Homosexuale" alatura organizatii anarhiste ca Militia Spirituala de Ambasada Statelor Unite la Bucuresti, Institutul Francez si... Muzeul Taranului Roman (!). De prisos sa mentionam cum va fi reflectata in presa doar de limba romana mareata manifestare, zi de zi din luna care vine. Fara o pozitie ferma din partea tuturor vocilor care mai pot vorbi, de la anul copiii Dvs vor invata inca din licee si scoala generala despre "mama si tata care au acelasi sex". Tacerea Dvs va insemna acceptare - exact ceea ce este dorit si definit prin insusi numele ales de Reteaua Soros pentru organizatia homosexualilor din Romania - ACCEPT!

Doar cateva dintre "evenimente":

Luna Istoriei LGBT

Luna Istoriei LGBT are loc in Romania si in alte 8 tari din Europa in fiecare februarie. Este un prilej de a sarbatori viata si cultura LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender) prin explorarea istoriilor personale si pe ale celorlalti intr-un context LGBT. E o ocazie de a ne bucura de diversitatea lumii in care traim prin constientizarea faptului ca fiecare istorie personala contribuie in modul ei unic la o istorie mai mare, colectiva. De asemenea, este o sansa de a invata si de a discuta despre lupta continua pentru emanciparea comunitatii LGBT din Romania si intreaga lume.

In 2013, organizam Luna Istoriei LGBT pentru a 2-a oara. Pe parcursul acestei luni va avea loc o paleta larga de evenimente: proiectii de filme, expozitii de arta, teatru, discutii, educatie non-formala, petreceri si ateliere. (...)

Luna Istoriei LGBT este organizata cu sprijinul financiar al Ministerului de Externe al Olandei, ERSTE Foundation si Ambasada S.U.A la Bucuresti

Parteneri: Muzeul Taranului Roman, Institutul Francez, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, Aiurart, ARDOR, Militia Spirituala, Facultatea de Istorie, Lords of the Boards, A.R.T Fusion, Atelier 35, Revista de povestiri, Dianei 4, Asociatia Translucid, Chestionabil, Club Modern, Club Purple Voyage.
Acest festival face parte din proiectul european “Engaging hearts and minds, changing attitudes” initiat de LGBT Youth Scotland in 2011, cu sprijinul Comisiei Europeana prin programul – Fundamental Rights and Citizenship.

22/2/201318:00Academic: Aparitia Sexologiei si a Emanciparii Homosexuale

La sfarsitul secolului al XIX-lea avocatul Karl Heinrich Ulrichs, dorind sa schimbe legea anti-sexuala din Germania, a dezvoltat o teorie conform careia homosexualitatea ar trebui privita ca o variatie naturala a vietii sexuale. Strategia sa politica a esuat – actele homosexuale au fost considerate in continuare ilegale in tara – insa teoria sa a fost un succes. Un numar mare de medici si psihiatri i-au urmat exemplul si au elaborat teorii ale sexualitatii dand nume noilor variatii sexuale: de la hetero si homosexual - la sadic, masochist, fetisist, exhibitionist, voyeur, zoofil etc. O noua stiinta, sexologia, a luat nastere si o noua profesie a fost creata de oameni ca Von Krafft-Ebing, Binet, Freud, Ellis si multi altii. O principala tema a acestei noi stiinte a fost homosexualitatea, avand printre sustinatorii sai pe Magnus Hirschfeld si Albert Moll. In 1897, Hirschfeld a pus bazele primei miscari a homosexualilor si lesbienelor in Germania. Complicatiile si consecintele acestei dezvoltari vor fi dezbatute in cadrul acestui curs in termeni de teorii, subiectivitati si politica. 

Din Nichifor Crainic: Dostoievski şi creştinismul rus. Slavofilii.

De obicei, orice pozitie luata intr'o directie sau alta starneste in mod firesc o reactie, dupa legea dialectica  a lui Hegel. La atitudinea transanta luata de occidentalism trebuia sa vina o contra-atitudine, o reactie, si aceasta este reprezentata de slavofilism.

In ruseste se numeste "sloveanofilism", dar de cele mai multe ori veti intalni acest curent denumit cu termenul occidental de slavofilism.

Ce inseamna slavofilism este usor de ghicit: iubirea de slavism, iubirea de rasa slava, pasiunea pentru geniul slav, in speta pentru geniul rus.

Directia aceasta slavofilista in raport cu directia occidentalista, revolutionara, este o directie — numita cu termenul nostru — traditionalista. Slavofilistii sunt traditionalistii culturii rusesti.

Un punct care de la inceput ii apropie pe unii si pe altii , pe occidentalisti si pe slavofili, este constatarea ca Rusia reprezinta ceva cu totul deosebit de Europa. Cu acest punct sunt toti de acord. Pe cata vreme occidentalistii vad aceasta deosebire de Europa ca o inapoiere a ei, slavofilii dimpotriva, vad in aceasta deosebire superioritatea Rusiei fata de Europa.

Vom vedea cum.

Trebuie sa va mai spun ca acesti cugetatori si scriitori frecventeaza la inceput aceleasi cercuri. Sunt prieteni, desi iau atitudini diametral opuse, frecventeaza aceleasi cenacluri, cunosc filozofia lui Hegel, in virtutea careia pot lua o atitudine fie de extrema dreapta, fie stanga. De aici se explica faptul ca atat occidentalistii sunt hegeliani, cat si slavofilii, care jura tot in numele lui Hegel. Din discutii, din raporturile personale pe care le au la inceput, cercurile se diferentiaza in mod firesc, iar diferenta aceasta se adanceste treptat intre ei, pana cand ajung la pozitii cu totul opuse, care se vor prelungi pana in vremea de astazi, cand curentul  occidentalist, liberal in originea lui, dar revolutionar, evolueaza in social-democratism, din social-democratism in comunismul teoretic de astazi — comunismul propriu-zis fiind o stare teoretica — , iar din acesta in bolsevism. Bolsevismul si comunismul nu sunt tot una. Comunismul este o stare teoretica a unei societati posibile, in timp ce bolsevismul este realizarea comunismului ideal.

Cealalta directie slavofilista s'a continuat si ea pana in vremea razboiului, cand a reprezentat doctrina oficiala a imperialismului rusesc.

Dar evolutia celor doua curente nu este pe cale politica, ci ea fructifica doua mari curente de cultura ruseasca, care diferentiaza total gandirea rusa in doua mari emisfere. Asa de mari si diferentiate sunt aceste curente, incat intr'o convorbire pe care am avut-o cu dl. Stere — om de cultura rus—, vorbind despre slavofilism si despre conducatorii slavofilismului, mi-a marturisit ca nu 1-a interesat niciodata acest curent.

Pe cand occidentalismul socoteste Rusia un fel de tabula rassa pe care trebuie cladit din nou un edificiu cu totul european, dupa legile culturii occidentale, slavofilistii o considera o lume aparte fata de Europa, care cuprinde in sine toate  posibilitatile unei dezvoltari de cultura epocala, cultura care in cele din urma va putea prin ea insai sa cucereasca Europa intreaga.

Sunt multi slavofili scriitori, ganditori si oameni politici. Astazi vom vorbi dc cei mai insemnati, si anurne de fondatorii propriu-zisi ai acestei miscari. Voi numi in special doi dintre ei: Ivan Kirievski si Alexis Homiakov, plus cei doi frati Axakov, care la vremea lor au avut o importanta deosebita, desi nu prin originalitatea de gandire.

Domnilor, slavofilismul e intemeiat in prima jumatatea veacului al XlX-lea de Kirievski. S'au creat discutii in ceea cepriveste initiatorul acestui curent. Eu cred ca Kirievski este adevararul fondator. E greu dc spus care sunt initiatorii, fiindca sunt prieteni nedespartiti si activitatea lor cade exact in aceeasi vreme, iar slavofilismul  se trage si el dinainte de veacul al XlX-lea.

Originea ideii slavofile, mai bine zis originea mesianismului, a ideii mesianice rusesti, e de cautat in veacul al XVI-lea.

O legenda spune ca un calugar, anume Filotei, a visat pentru viitor gloria celei de atreia Rome, care nu era alta decat Moscova. Intaia Roma este cea papala, a doua Bizantul, si dupa ce Bizantul a cazut sub turci, gloria lui a trecut si a nascut in Rusia cea de a treia Roma, adica rolul pe care l-a jucat in lume Roma catolica, apoi Bizantul, il va juca de acum incolo Moscova.

Toata aceasta doctrina a mesianismului rus, pus pe seama viitorului, este plantata in aceste idei legendare izvorate din visul calugarului Filotei.

Ivan Kirievski s'a nascut la 1806 si a murit la 1856. A murit in mod tragic, de holera. Tot de holera a murit si prietenul sau Homiakov, cel de al doilea mare slavofil. Amandoi sunt aristocrati. La aceasta data aproape toti intelectualii care joaca un rol de seama in Rusia sunt bineinteles aristocrati. Kirievski isi face cultura in Occident, fiind atras in special de filozofia lui Hegel si Schelling. Se intoarce in patrie ca un perfect european, cu hotararea de a europeniza Rusia. Scoate chiar o revista intitulata "Europeanul".

La aceasta revista colaboreaza chiar geniul literar al Rusiei, Alexandru Puskin. Kirievski publica un articol intitulat “Veacul al XlX-lea”, cu un continut catolicizant. Unul dintre Axakovi era seful cenzurii imperiale. El scapase acest articol. Revista "Europeanul" este suspendata, o data pentru totdeauna, iar Axakov este pedepsit de imparat. In aceasta prima perioada e de observat un lucru, ca nu este occidentalist in toata puterea cuvantului, ca ceilalti. V'am spus ca celalalt curent occidentalist, care nu era catolicizant, facea profesiune de credinta ateista. Kirievski nu era nici catolicizant, nici liberal, si deci nu neaga credinta ortodoxa, ci o priveste cu bunavointa.

Urmeaza o pauza in activitatea lui. Se casatoreste cu o femeie foarte credincioasa, care aduce in casa si un duhovnic, parintele Filotei. Doi ani dureaza intre el si tovarasa de viata discutii pe tema Ortodoxiei, cautand sa il convinga de valoarea inegalabila a Ortodoxiei. In cele din urma, parintele Filotei invinge, iar Kirievski devine unul dintre cei mai mari fanatici ai Ortodoxiei. De acum incolo incepe a doua faza, faza propriu-zisa, slavonista a lui Ivan Kirievski.    

Domnilor, scrierile lui sunt putine. Doua sunt mai insemnate dintre ele. Una este o incercare asupra "civilizatiei europene si raportul ei cu civilizatia rus" - a doua se refera la necesitatea si posibilitatea unor noi principii filozofice. A mai scris si alte lucrari, multe ramase neterminate din pricina ca incepea un capitol dintr'o lucrare, il publica, iar pentru numarul viitor cenzura nu-i da voie sa mai continue. Asa ca cele mai multe au ramas neterminate. Terminate sunt numai cele doua de care v'am vorbit.

In ce constau ideile lui Kirievski?

Pentru el, Rusia este o lume aparte fata de Occident. "In Occident," zice el, "domina stiinta, in Rusia domina credinta. In Occident domina critica, in Rusia domina traditia. In Occident domina Biserica romano-catolica si protestantismul, in Rusia domina Biserica ortodoxa. E o diferenta fundamentala, din punctul de vedere al atitudinii omului, intre crestinismul occidental—catolic, protestant— si crestinismul oriental, reprezentat de Ortodoxia rusa.

Care este aceasta diferenta?

Catolicismul — si aceasta e marea vina pe care i-o gaseste Kirievski — cauta sa inteleaga cu ratiunea continutul revelatiei, adevarul ei absolut. Spre deosebire de catolicism, ortodoxismul cauta sa inteleaga absolutul adevarului revelat nu prin ratiune, ci prin directa patrundere mistica.

Aceasta e diferenta colosala pe care o gaseste el de la inceput intre doua lumi: a culturii occidentale si a culturii ruse. Din acest caracter rationalist al culturii occidentale se trag toate semnele degenerescentei sale. Pentru Kirievski, cultura occidentala reprezinta ceva iremediabil corupt. Rationalismul Bisericii romano-catolice, prin care aceasta incearca sa inteleaga continutul absolut al revelatiei divine, este intrupat in scolastica, in filozofia catolica medievala a scolasticii. Din scolastica, dupa Kirievski, se trage marele rau care zace la baza culturii europene.

Din aceasta pasiune de a rationaliza credinta, prin degenerescenta spiritului european, s'a nascut protestantismul. Protestantismul nu este decat un exces de rationalizare a continutului revelatiei. In ce consta greseala cea mare a acestui rationament, dupa parerea lui Kirievski? Domnilor, ratiunea umana nu are un caracter absolut. Cand omul incepe sa rationalizeze, incepe de fapt sa se diversifice, sa se deosebeasca, sa se individualizeze. Nu exista o ratiune umana cu caracter  absolut, ci exista ratiuni umane, adica diferite feluri de a concepe si de a intelege pe cale rationala. Asa se explica de ce din rationalismul scolastic se naste protestantismul, care este de fapt o totala pulverizare a Bisericii catolice. Iata, prin urmare, catastrofa pe care o aduce in unitatea culturii europene interventionismul, preponderenta ratiunii in materie de adevar absolut revelat. Acesta este raul iremediabil de care sufera cultura europeana.

In Ortodoxie se intampla cu totul altfel. Omul ortodox cugeta in mod pasiv, prin mistica, prin credinta adevarului absolut. Unitatea acestui adevar absolute  ramane prin urmare intacta, ferita de orice influenta individualista a ratiunii umane, iar superioritatea Bisericii catolice si culturii care se dezvolta din ea apar dintr'o data in forme inegalabile. In conceptia lui Kirievski, acceptarea pasiva a adevarului total, pe care il ofera Revelatia, garanteaza integritatea doctrinei religioase. In Ortodoxie este exclusa posibilitatea de a-ti faramita credinta, unitatea culturii nascute din ea, fenomen pe care el il vede in cultura occidentala si pentru care o acuza de degenerescenta, de coruptie.

Mai departe — fiindca consideratiile lui nu se opresc aici, trecand din domeniul Bisericii in domeniul mai larg al culturii — el gaseste aceeasi diferentiere intre cultura ortodoxa si cea occidentala, dand ca exemplu arta.

"Pentru noi, rusii", zice el, "arta nu este altceva decat un vesmant al adevarului". Frumusetea si adevarul sunt pentru el acelasi lucru: "frumusetea pentru noi este un vesmant al adevarului". Pe cata vreme in arta occidentala gaseste o deviere totala de la adevar, insa nu pot spune de ce, pentru ca nu justifica acest lucru. Mai departe, fiindca Kirievski si toti slavofilii sunt teocrati, il preocupa aceasta idee a primatului bisericesc in viata colectiva a popoarelor si face diferentiere in ce priveste raportul dintre Biserica si stat. "In Rusia", zice el, "Biserica si-a pastrat integritatea ei nealterata de stat, pe cata vreme in Occident, Biserica romano-catolica e infiltrata de materialism si stapanita de pofta dominatiei lumesti. Prin urmare, a cautat  sa domine statul si sa se transfonne ea insasi in stat. Pe de alta parte, Biserica protestanta pulverizata si dezorganizata cum este, s'a lasat total robita de catre stat.

Asadar, Biserica romano-catolica cauta sa domine statul, Biserica protestanta e dominata de stat. Fata de ele, Biserica ortodoxa rusa se diferentiaza prin aceea ca, neamestecandu-se in chestiunile statului, ea isi pastreaza primatul spiritual asupra statului. Omul rus e dublu cetatean. Prin stat e cetateanul pamantului, prin Biserica e cetateanul cerului".

Dar si societatea orientala rusa o gaseste Kirievski diferita de societatea occidentala. In privinta proprietatii bunaoara, el gaseste ca ceea ce e caracteristic in Rusia este mirul,  comunitatea de afara, si prin aceasta Kirievski evidentiaza afirmarea personalitatii umane, disparitia oricarui materialism, adica degajarea persoanei umane de bunurile materiale, din moment ce exista institutia populara a mirului, adica a proprietatii comune. In Occident, proprietatea fiind individuala si legand pe individ de materie, capata un caracter material care o deosebeste total de societatea orientala.

Kirievski se insala, pentru ca in privinta mirului, adica a proprietatii comune, este de acord cu occidentalistii, cu socialistii, care sustin ca exista aceasta comunitate de avere — mirul ca institutie populara —, iar Rusia ar fi terenul cel mai bun pentru a transplanta, a realiza in practica acest ideal socialist al vremii. Acelasi lucru il spun si teoreticienii bolsevismului de astazi.

Mai departe el face o diferenta intre lumea occidentala si orientala in ceea ce priveste familia. Familia rusa se deosebeste de familia occidentala prin aceea ca ea s'a pastrat intr'un caracter patriarhal, si anume in aceasta familie domina simtul ierarhic al supraordinii si subordinii. Tatal e seful familiei, iar mama si copiii i se subordoneaza poruncii lui. In Occident, familia a fost corupta de ideile liberale, de vreme ce se vorbeste despre emanciparea femeilor si a copiilor. In aceasta idee de emancipare a femeii de sub tutela barbarului si a copiilor de sub tutela parintilor, el vede germenul coruptiei societatii Occidentului.

In cazul lui Kirievski avem de a face cu un filozof al culturii si cu un filozof al istoriei in acelasi timp. El cauta sa fondeze ideile amintite in niste consideratii asupra istoriei, in sensul cercetarii in ce consta sau care este cauza acestei diferentieri totale intre cultura occidentala si orientala. El gaseste ca  pricinile acestei diferentieri stau in originile vechi ale acestor doua lumi, ale acestor doua culturi. "Cultura occidentala", zice el, "se bazeaza pe Roma autentica". Aceasta  Roma  autentica era o institutie juridica dominata de ideea de a stapani pamantul. Caracterul acesta juridic materialist sta la baza culturii occidentale, avand de la inceput aceasta pecete de materialism care o va duce treptat, treptat la putrefactie. Cultura rusa orientala are la originea ei Atena antica. Rusia a mostenit de la Bizant idealismul intreg, desfacerea de lumea pamanteasca a vechii Atene, a idealismului filozofilor, iar aceasta origine i-a dat caracterul idealist si forta in virtutea careia se va putea dezvolta in viitor aceasta cultura, pana cand va ajunge sa stapaneasca pamantul, pentru ca din moment ce cultura occidentala este o cultura corupta, asemanandu-se cu vechea cultura a Romei, care la un moment  dat a cazut tot asa de iremediabil, ea nu se poate regenera decat prin noua cultura primitiva. Or, aceasta cultura primitiva n'o poate da Europei decat Rusia.

Precum cultura corupta a Romei a cautat sa se regenereze prin culturile primitive ale popoarelor care au venit in contact cu ea, tot astfel cultura corupta a Europei nu se va putea regenera decat prin cultura noua, tanara, primitiva, daca vreti, a Rusiei. De unde vine izvorul acestei culturi rusesti?

Kirievski, care traieste in epoca romantismului, in vremea cand de-a lungul si de-a latul Europei se proclama geniul creator al popoarelor, vede izvorul acestei culturi rusesti in fortele creatoare ce se vor ridica in viitor din popor si care vor da nastere unei mari culturi care va putea cuceri  Europa intreaga si o va putea regenera cu fortele noi pe care le va aduce.

Aceasta este ideea mesianica in care se termina doctrina slavofilista a lui Kirievski.

Vezi şi:

Din Nichifor Crainic: Dostoievski si crestinismul rus. Occidentaliştii

Din Nichifor Crainic: “Dostoievski si crestinismul rus”

 Nichifor Crainic: Rasă şi religiune

Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”. Vezi video Dumitru Moldovan şi Grigore Caraza, recitând din poeziile detenţiei

 

 

Sf. Ignatie Briancianinov: Despre citirea Sfintilor Parinti de catre mireni si de catre calugari. Despre citirea Evangheliei.

Straduiti-va sa cititi acele carti ale Sfintilor Parinti care se potrivesc cu felul dumneavoastra de viata, asa incat prin citirea scrierilor Parintilor sa puteti nu numai sa le sa admirati si sa va delectati de ele, ci si sa le aplicati in practica. Crestinul care traieste in lume trebuie sa citeasca scrierile marilor ierarhi care au scris pentru popor, scrieri care invata virtutile crestinesti potrivite celor care isi duc viata in mijlocul indeletnicirilor materiale. Alte lecturi li se potrivesc calugarilor din manastiri: acestia trebuie sa-i citeasca pe Sfintii Parinti care au scris povete pen-tru felul acesta de vietuire. In sfarsit, alte lecturi li se potrivesc isihastilor si pustnicilor! Studierea virtutilor care nu_se  potrivesc felului de vietuire al omului duce la visare, il aduce pe om intr-o stare mincinoasa. Exersarea virtutilor care nu se potrivesc felului de vietuire al omului face aceasta vietuire neroditoare. Si viata se iroseste, si virtutile pier: sufletul nu le poate pastra vreme indelungata, trebuie sa se lase de ele dupa scurt timp, fiindca nu ii stau in puteri. Aceasta exersa-re a virtutilor inalte, mai presus de puterile si de capacitatile omului, adeseori aduce sufletului o vatamare de nevindecat, il arunca in neoranduiala pentru mult timp, uneori pentru toata viata, il face sa nu mai fie in stare de nevointele bunei credinte. Domnul a poruncit ca vinul nou, adica virtutile si nevointele inalte, sa se toarne in burdufuri noi, adica sa fie lasate in seama nevoito-rilor care s-au maturizat deja in nevointa bunei credinte, innoiti si luminati de har. El a oprit sa se toarne vinul nou in burdufuri vechi, sa se carpeasca haina veche cu petec nou. Sa nu credeti ca nevointa inalta, pentru care sufletul dumneavoastra nu s-a maturizat inca, o sa va ajute! Nu! Ea va va baga intr-o si mai mare neoranduiala: veti fi silit sa va lasati de ea, iar in sufletul dum-neavoastra vor aparea trandavirea, deznadajduirea, intunecarea, impietrirea. In starea aceasta sufleteasca va veti ingadui si mai mari greseli, si mai mari incalcari ale legii lui Dumnezeu decat cele in care cadeati inainte. La haina veche nu se pune petec nou, pentru ca gaura nu face decat sa se largeasca.Atat pentru toti calugarii indeobste, cat si pentru crestinii vietuitori in lume, cea mai folositoare lectura e Noul Testament, mai ales Evanghelia. Trebuie sa-1 citim insa cu smerenie, fara sa ne ingaduim interpretari proprii, ci calauzindu-ne doar dupa talcuirea Bisericii.

 Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi, „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române. Reflecţii despre Unirea Mică şi generaţia tânără

Pentru mulţi colegi, dar şi pentru mulţi alţi oameni în floarea vârstei, ziua de 24 ianuarie nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu ar trebui să uite momentele de glorie, momentele frumoase care au fost scrise în trecut de către strămoşii noştri, bravii soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru neamul românesc. Nu ar trebui să uităm aceste date pentru că ele sunt înscrise în istoria noastră, a românilor, o istorie lungă şi frumoasă.

Acestor mulţi colegi ai mei, înecaţi în acetonă sau prea preocupaţi să înveţe versuri inutile, care vorbesc de cele mai multe ori despre cât de rău este în ţara asta, cât se fură şi cât suntem furaţi trebuie să le reamintim că în ianuarie, când se rup şi cad abrupt zăpezile, cu toţii sărbătorim actul bărbaţilor Moldovei şi ai Munteniei care au săvârşit Unirea. Fapta aceasta, fundamentală în istoria României, trebuie să aprindă în fiinţa noastră o bucurie mereu nouă. Unirea e înscrisă în sângele nostru. De la începuturile sale de luptă, dusă de mii de ani, cu credinţă, gândul unirii într-o singură Patrie a strălucit ca o stea în inima poporului român. Oare câţi dintre noi am putea înţelege bucuria oamenilor din vremea aceea pentru pasul enorm făcut prin unirea Moldovei cu Ţara Românească? Oare dacă acum ne-am separa şi am fi ca înainte de 24 ianuarie 1859, ar fi cineva revoltat? Oare ar ieşi oameni în stradă care să lupte împotriva acestei separări nedrepte, sau am sta fericiţi în băncile noastre, căci tot una ne este pentru că oricum putem trece dintr-o ţară în alta doar cu buletinul? Eu cred şi sper că mai sunt oameni responsabili şi patrioţi care nu şi-au uitat originile şi misiunea românească.

Sunt mulţi tineri care nici măcar nu vor sau nu ştiu să scrie corect româneşte, darămite să mai şi simtă româneşte. Chiar dacă le reamintim că fără această „Unire Mică” noi, românii din Transilvania, nu am fi trăit în România, ci poate acum am fi fost sub dominaţie austro-ungară (deşi, nici acum nu suntem liberi), nu cred că i-am impresiona prea mult.

Pentru mine ziua de 24 ianuarie 1854 nu este o simplă zi, ci este ziua în care s-a pus temelia României de azi.

Vlad-Mihai PALAS