Mitropolit Bartolomeu Anania - cuvant de invatatura la Anul Nou. "Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu".

"Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s'ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într'un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant." (Mitropolitul Bartolomeu)

Cuvantul de invatatura al Inaltpreasfintitului Bartolomeu Valeriu Anania la slujba de Te Deum oficiata la trecerea anilor (Anul Nou-2001)

http://bartolomeuanania.blogspot.ro/

Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Democraţia nu mai există decât la vârf, jos nu mai sunt drepturi

Despre deformarea societăţii româneşti şi sistemul educaţional din România

Părinte, zilele trecute aţi înălţat în localitatea Moţca o troiţă deosebit de frumoasă şi foarte impunătoare, închinată eroilor care şi-au dat viaţa, în acel loc, pentru neamul românesc, luptând împotriva ateismului bolşevic. Însăşi sfinţia voastră aţi participat la evenimentul de sfinţire a acestei troiţe de către Înaltpreasfinţitul Teofan. Ce v-a determinat să înălţaţi această troiţă şi ce impresii v-au lăsat acest eveniment? 

Am făcut şi eu parte, în tinereţile mele din greutăţile şi suferinţele acestea. V-am mai spus şi în alte rânduri că am fost trimis preot pe acest front, unde încercam să îmbărbătez sufleteşte tinerii aceia care luptau cu un inamic mult mai puternic şi înfiorător. În războiul din 1944 care s-a desfăşurat în zona aceasta a Răsăritului, când au venit ruşii în regiunile acestea, s-au izbit de Carpaţi şi de pădurile noastre, care au fost pentru noi un puternic zid de apărare, ei nefiind obişnuiţi deloc să ducă război în pădure. Erau obişnuiţi mai mult la câmpie. Aceasta era pregătirea lor ca oameni de stepă. Când au dat de Carpaţi, s-au oprit până în momentul 23 august. N-au mai mişcat deloc din M-ţii Neamţului. Au mai încercat pe la 15-16 iulie să dea un atac împotriva românilor, însă au întâlnit o rezistenţă extraordinar de mare. Au avut nişte pagube însemnate şi umane şi materiale, încât de atunci ei n-au mai pătruns în ţara noastră decât în urma trădării de la 23 august.

Toate înfrângerile pe care le-a suferit poporul român nu au fost determinate de cuceriri armate de infanterie, artilerie sau aviaţie. Trădarea a fost cel mai mare inamic care ne-a devastat. Eram pe linia întâi a frontului de Răsărit şi toată lumea se aştepta să se încheie un armistiţiu, o pace cu Rusia. Se vedea destul de bine însă că pacea aceasta nu era deloc. Oamenii politici duceau tratative în Marea Neagră la Yalta şi Malta. Se auzise că Maniu şi Brătianu ar fi participat la aceste tratative. Acolo lumea s-a împărţit între cele trei mari forţe: americanii, englezii şi ruşii. La Yalta s-au dat la petreceri încât Churchill cu Roosevelt, care umbla în cărucior, au adormit. Atunci Stalin a luat un creion şi a împărţit lumea. Noi am căzut de la Moscova până la Dunăre, că acolo s-a oprit pentru o sută de ani, iar de restul nu l-a mai interesat. Şi aşa am fost noi vânduţi pentru o sută de ani.

Am fost şi eu martor acestor anevoioase evenimente. De ceea am socotit să ridic o troiţă, o cruce  în cinstea eroilor din 1944, a strămoşilor noştri care au luptat cu toată vitejia şi sacrificiul, la Moţca, la răspântia de drumuri: Iaşi-Paşcani-Roman, unde s-au dat unele din cele mai grele lupte. Trecând din zona aceasta a Neamţului înspre Iaşi, intram în codrii Paşcanilor şi acolo vedeam tot timpul un cimitir rusesc, cu morminte îngrijite la care veneau, în fiecare an, familii din Rusia. Ruşii au avut dreptul de a-și cinsti ostaşii căzuţi în țara noastră, dar noi nici până în momentul de faţă nu am primit acest drept, decât acum. Nimeni nu s-a gândit să lase o mărturie istorică generațiilor următoare; pentru cei de până acum aceşti eroi au rămas parcă ai nimănui. Aici, la Moţca, au căzut atâţia eroi până la copilul din faşă. Pentru că la un moment dat, terminându-se armamentul, au intrat la luptă cu baioneta.

Mă durea foarte tare de câte ori mergeam din Neamţ la Iaşi şi vedeam cimitirul acesta bolşevic (pentru că acolo în loc de cruci sunt stelele bolşevice) atât de aranjat, iar noi nu aveam nici măcar un semn cât de mic de amintire a eroismului nostru românesc. Atunci am ridicat această troiţă. Aprobările au venit cu greu, dar am mers înainte gândind că dacă am să ridic o cruce nu va sta nimeni împotrivă. Şi aşa a şi fost. Evenimentul a fost de o frumuseţe impresionantă pentru că toată lumea venită acolo, şi nu au fost puţini, au avut parte şi de oblăduirea I.P.S. Teofan, care a participat la sfinţirea troiţei şi a ţinut un cuvânt important. Am fost impresionat de dragostea şi râvna credincioşilor din această parohie. În biserică preotul paroh a dat cu mult curaj lămuriri asupra faptelor petrecute pe locurile acestea.

Astfel această cruce va sta mărturie pentru orice călător care va trece pe acolo şi care poate se va întreba: „Ce o fi cu crucea asta aici?” De aceea am scris deasupra: „14 aprilie 1944, în memoria ostaşilor căzuţi la datorie în lupta împotriva comunismului ateu”. Urmând apoi un mic citat din Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor: „Sufletul unei ţări părăsite de cei în viaţă se lasă în voia morţilor, marilor morţi, şi se reface prin ei”.

În acelaşi an când s-au retras nemţii şi ungurii din zonele noastre, fiind urmăriţi de ruşi, am dus lupte puternice de trecere a munţilor din Moldova în Ardeal. La Tulgheş a fost o altă cheie puternică de apărare. Nemţii şi ungurii s-au aşezat pe vârful munţilor şi au atacat noaptea pe români şi pe ruşi. A doua zi vedeai trupurile şi nu se mai ştia ale cui sunt: români, nemţi, unguri şi s-au făcut gropi comune unde au fost acoperiţi şi fără cruce zac până în zilele noastre. Această cruce aş vrea să rămână ca o legătură spirituală între o generaţie şi alta.

Spuneaţi altădată că şi în zona aceasta a noastră, în Poiana Largului, au fost mulţi români care au căzut în luptă.

Da şi mi-aş dori să mai înalţ o troiţă şi la Poiana Largului. Pentru că, datorită retragerilor din Moldova înspre Ardeal, Valea Bistriţei a fost punct cardinal între cele trei zone: Basarabia, Moldova şi Ardealul. Aici, unde vrem să înălţăm crucea aceasta, s-au petrecut evenimente foarte sălbatice din partea nemţilor în 1944. Aici, nemţii observau din partea viaductului, de la înălţimile munţilor, cu aparatele lor de observare, tot ce mişcă în spatele frontului lor. Când au ajuns trupele sovietice pe aici, românii ca de obicei au sărit cu mâncare, cu băutură, pe care să le dea ostaşilor. Pe român nu-l interesează dacă este inamic sau amic. El trebuia să-şi aplice omenia lui. Şi au dat de mâncare ostaşilor ruşi care se simţeau ca la casa lor. Nemţii, văzând, au dat un atac, i-au respins pe ruşi până departe în Moldova, iar în cele din urmă, într-o mânie extraordinară, au adunat tot ce se găsea pe şosea, prin case, vreo 30-40 de familii pe care le-au băgat în beci cu tot cu copii şi au aruncat vreo trei-patru grenade, omorându-i pe toţi. A scăpat o femeie cu un copilaş în braţe, care a rămas dedesubt, pentru că celelalte trupuri au căzut grămadă peste ea şi ea însăşi, din familia Tărâţă, povesteşte de aceste evenimente.

Părinte, prea puţin se mai vorbeşte despre eroii neamului, aproape că uităm să-i mai cinstim. Ne îndreptăm tot mai mult către o Europă unită care ignoră specificul naţional. Este oare o acţiune premeditată de reeducare a poporului român?

Fără îndoială. În vremurile noastre, care merg spre o destrămare, nu mai există nicio educaţie în familie, în şcoală, în armată. În şcoală nu mai există noţiuni despre naţionalism, nu mai există o formare, o temelie serioasă în viaţa viitorului tânăr în societate. I-au luat locul televizorul, calculatorul şi toată nebunia asta încât nu mai are timp să se ocupe de lucrurile de rădăcină ale societăţii. Sunt chiar învăţaţi să nu-şi mai cinstească eroii.

Odată cu degradarea aceasta, în lipsa unei culturi istorice serioase şi autentice, sigur că nu se mai ştie nimic. Vă daţi seama cu câtă jertfă se aruncau tinerii români în lupta de ocrotire a naţiei, a familiei şi a Bisericii! Dacă tânărului, copilului nu i se spune nici în şcoală, nici în familie, n-are de unde să ştie, pentru că acest sistem de învăţătură, care se face pe fugă ca să se termine mai repede orele, duce numai la goluri şi iarăşi goluri. Nu mai există nici modele pe care tinerii să le poată urma.

Continuarea în revista Atitudini

INTERVIU Ilie Tudor, scriitor, fost deţinut politic, tatăl lui Tudor Gheorghe: „Am văzut oameni veniţi în cârje şi plecaţi în picioare“. Minunile văzute la Maglavit, impresia făcută asupra sa la 14 ani de şeful legionarilor, torturile Securităţii şi „discursurile“ prin Morse ale părintelui Stăniloae sunt reperele a 90 de ani uluitori.

Ilie Tudor e absolut convins că numai credinţa şi Dumnezeu l-au ajutat să treacă de toate încercările vieţii FOTO Anca Vancu

Viaţa lui nea Ilie bate orice scenariu de film. Naşterea prematură, minunile văzute la Maglavit, impresia făcută asupra sa la 14 ani de şeful legionarilor, torturile Securităţii, temniţele comuniste, întâlnirea cu Petre Ţuţea, „discursurile“ prin Morse ale părintelui Stăniloaie şi sprijinul lui Dumnezeu sunt reperele a 90 de ani uluitori.

Cum vii dinspre Craiova spre Calafat, imediat după podul ’ăl mare de peste Jiu, se întinde satul Podari. Stânga, de pe şosea, pe „Fermei“, apoi dreapta, intri pe „Fântâna Miresei“ şi, la poalele dealului, lângă cimitir, locuieşte Ilie Tudor. Sau poţi s-alegi varianta mai simplă: „Cum intri în Podari, întrebi de mine“. Ilie Tudor are 89 de ani, are pieptul călit de fier şi sufletul de crin. Doar părul să-i fi încărunţit, căci ridurile sunt de bunic frumos. Cineva i-a spus odată: „Dacă n-ai fi făcut puşcărie, ai fi murit!“. Era fiul său, Tudor Gheorghe, şi avea dreptate să-i spună aşa. Ilie Tudor a văzut minuni făcute de oameni şi de Dumnezeu. A văzut moartea şi a înţeles-o, a coborât în iad, în temniţele Aiudului, şi s-a întors puternic. A reuşit să-şi învingă cei mai mari duşmani – amintirile şi teama – şi niciodată nu s-a îndoit de credinţa sa. Nu urăşte, deşi tot oltean răzvrătit se cheamă că e. Trăieşte într-o casă pe care, cu multă îngăduinţă, am putea s-o numim modestă, dar nimic nu vrea să schimbe la ea. Asta e vatra lui, fiecare cuişor ştie unde-i pus şi-l lasă acolo, că aşa a fost dintotdeauna. E ajunul Crăciunului şi, uite!, nu vrea să mănânce până nu dă întunericul, că aşa e lăsat, să ţină postul. Acesta este Ilie Tudor, cel mai frumos oltean.

„Weekend Adevărul“: Nea Ilie!
Ilie Tudor: Intraţi, că nu vă muşcă!

Să trăiţi, nea Ilie! Ce faceţi?
Uite, tocmai mă-ntorsei de la Bucureşti, că a avut Tudor Gheorghe spectacol. Măi, când am intrat acolo, la Sala Palatului, m-am speriat. 4.000 de oameni! Sala plină! 4.000! Păi, comuna Podari are 3.800. M-am îngrozit: „Ce e aici, mă, fraţilor?!“. Erau momente când nu se mai terminau aplauzele. Era delir. E nărod Gigi ăsta! Culmea e că mie mi-a venit rău.

De ce?
Uite, nu-mi mai simt un picior, de la gleznă în jos. Asta se trage de la anchetă, de la Securitate: când mi-au dat cu un drug peste călcâie, mi-a sărit talpa de la pantof. N-am simţit durerea în picior, ci undeva, în creştetul capului. Când au dat a doua oară, am leşinat. M-au trezit abia când m-au ars cu ţigara sub bărbie. În sfârşit, nu mai contează, dar în ultimii trei ani a început să mă supere mai rău piciorul. Când stau liniştit, nu mă doare, dar nu mai pot să merg 100 de metri! Păi, nici să vă iau de la poartă nu venii, văzurăţi?

Prin gospodărie cum vă descurcaţi?
Acum 12 ani, după ce a murit nevastă-mea, Gigi a venit acasă şi m-a văzut cu rufele pe sârmă, spălate de mine. Mi-a zis să rog pe cineva de la biserică să mă ajute, că sunt 40 de femei acolo. Una zice: „Nea Ilie, aş veni cu toată dragostea, da’ ce zice lumea?“. Alta, văduvă, cu două fete de îngrijit – doar ce plecă, se duse să facă şi ea sarmalele, păcat că n-o prinserăţi – zice: „Nea Ilie, vin eu, că n-am niciun venit, ce-am eu cu lumea?“. Şi mă ajută săraca femeie, nu mă doare capul! O chestie: eu sunt şi de geamăn, şi de şapte luni, şi însemnat.

Tata zicea: «Ia vezi, fă, muri ăla?». Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...

Cum adică?
Uite ce înseamnă: lipsa degetului acestuia şi a acestuia (n.r. – degetul arătător şi cel mare de la mâna dreaptă). Ele erau unite la naştere. Şi moaşa mea a băgat un fus printre ele, a rupt aţa care le ţinea şi au rămas aşa. La şcoală, când m-am dus, mă obligau să scriu cu dreapta, dar eu mă rugam de domnul învăţător să mă lase să încerc cu stânga, că nu puteam. „Nu, nu, ia cu dreapta!“, îmi spunea. Şi am reuşit, până la urmă.

Şi mai aveţi un frate, o soră geamănă?
Am avut o soră, dar a murit la opt luni. Pe mine m-au „aruncat“ în nişte lână, după sobă. Tata zicea: „Ia vezi, fă, muri ăla?“. Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...

Ştim că aveţi o relaţie foarte apropiată cu Dumnezeu. Chiar aţi făcut parte din Oastea Domnului, cu Petrache Lupu de la Maglavit, prin anii ’30. Cum s-a întâmplat?
A venit un grup de ostaşi ai Domnului din Moldova, pe jos, şi au fost cazaţi toţi la şcoala din Podari. Când i-am auzit cântând aşa frumos, mi-a plăcut muzica. „Mă luaţi şi pe mine?“, i-am întrebat. „D-apăi, ai ce mânca?“ Mi-am făcut o traistă şi am plecat cu ei la Maglavit, pe jos. Vreo 13 ani aveam. Acolo, la Maglavit, erau bani aruncaţi pe jos, venea lumea şi dădea. Am văzut cu ochii mei oameni care au venit în cârje şi au plecat în picioare! Credinţa, asta e totul. Păi, pe mine cine m-a salvat în anii de puşcărie, nu Dumnezeu?

 Nea Iie, omul care a văzut minuni
Aţi fost şi în comerţul legionar, printre copiii lui Codreanu.
Asta e una dintre cele mai frumoase experienţe. Chiar am scris o carte – „Un an lângă Căpitan“. Cum am ajuns? Părintele din sat şi directorul şcolii i-au spus tatălui meu: „Moşule, copilul trage la carte, de ce nu-l dai la şcoală?“. „Păi, cu ce să plătesc? Cu 6 pogoane, câte am?“ „Hai, că-l trimit în Comerţul Legionar!“ Şi aşa am reuşit, practic, să merg la şcoală. Am plecat de-acasă cu nişte cipici făcuţi dintr-o pălărie veche, pe cap cu o pălărie de paie, cu o cămăşuţă, ca la ţară. Ne-am suit în tren vreo 14 din judeţul Dolj. Avocatul Livezeanu din Craiova ne-a spus: „De-acum înainte, eu sunt tatăl vostru!“. Când am ajuns în Bucureşti, am dat de Nicoleta Niculescu: „De-acum înainte, eu sunt mama voastră!“. Ne-au îmbrăcat în treninguri albastre şi ne-am adunat, pe toţi 70, la sediu, pe strada Gutenberg, numărul 3. Nicoleta Niculescu zice: „De mult nu l-am mai văzut pe Căpitan aşa vesel!“. Apoi, trece printre noi şi alege 12 copii. Eu eram cel mai mic, „iedul“ mi se spunea. Ne-au dus la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud), într-un soi de iniţiere, în tabără.

Un părinte de la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud) avea o vorbă: «Comunismul a făcut o treabă bună, a umplut ţara de sfinţi».

Acolo l-aţi cunoscut pe Căpitan?
Da. Eu eram un puşti. Eram într-o pauză şi luasem o lubeniţă destul de serioasă din piaţă şi o duceam cam greu, într-o paporniţă. Din spate, aud o voce: „E grea?“. Mă uit – Căpitanul! A luat-o el imediat. „Unde mergem“, a întrebat. „La restaurant.“ M-a ajutat să o car până acolo, a pus-o pe masă şi a întrebat: „Mie nu-mi daţi?“. Era înalt, avea 1,90, avea o privire de hipnotizator. Un an am stat la „comerţ“, apoi m-am întors la Podari.

Patriarhia Română: Intenţie vădită de defăimare a preoţilor ortodocşi români

Intenţie vădită de defăimare a preoţilor ortodocşi români 

În legătură cu ştirea difuzată de unele instituţii media din România despre un calendar cu pretinşi preoţi ortodocşi români în ipostaze nedemne apărută în publicaţia Huffington Post, Patriarhia Română precizează:

Publicate iniţial pe un site cu administrator necunoscut, imaginile indecente cu fotomodele care pozează drept preoţi ortodocşi din mai multe ţări denotă intenţia vădită de calomniere şi defăimare a slujitorilor ortodocşi din partea autorilor care doresc să promoveze şi să justifice propria lor ideologie.

Predică a Părintelui Cleopa la Duminica după Naşterea Domnului (Despre visuri, vedenii, minuni şi prooroci mincinoşi)

Mă spăimîntezi prin visuri şi cu vedenii mă îngrozeşti (Iov 7, 14)

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeiasca Evanghelie de azi ne vorbeşte de visul Sfîntului şi dreptului Iosif şi de porunca îngerului lui Dumnezeu care i S-a arătat şi i-a zis: Sculîndu-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo pînă ce îţi voi spune ţie (Matei 2, 13). Aceasta m-a îndemnat să vorbim astăzi despre visuri şi vedenii şi despre deosebirea lor. Trebuie să ştim că visurile sînt deosebite. Că sînt visuri de la Dumnezeu, sînt şi de la diavoli, sînt visuri de la fire şi de alte multe pricini. Şi dacă le-am crede aşa repede, fără să ştim deosebirea lor, uşor ne putem rătăci.

Noi, fiii Bisericii ortodoxe, ştim că toate visurile şi vedeniile care sînt scrise în Sfînta Scriptură au fost recunoscute de Biserica Universală-Ortodoxă şi sînt bune şi de la Dumnezeu. Dumnezeu S-a arătat lui Noe şi i-a poruncit să facă corabia (Facere 6, 14). Dumnezeu s-a arătat lui Avraam în chip de trei îngeri la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-3). Iacov a avut vedenie dumnezeiască în drum spre Mesopotamia (Facere 21, 12). Iosif a avut vis de la Dumnezeu (Facere 37, 6). Tot aşa Moise a avut descoperiri şi vedenii de la Dumnezeu (Ieşire 3, 2). La fel, Sfinţii Prooroci au avut vedenii de la Dumnezeu (Isaia 6, 15; Ieremia 24, 1; Iezechiel 10, 9). Mai multe vedenii au avut Sfîntul Prooroc Daniil (Daniil 7, 11) şi Sfîntul Prooroc Zaharia (Zaharia 2, 7).

Despre visuri şi vedenii vorbeşte şi dreptul Iov, zicînd: Dumnezeu îi vorbeşte prin vis şi prin vedenii nopţii cînd somnul se lasă peste oameni şi cînd ei dorm în aşternuturile lor (Iov 33, 15). În alt loc, acelaşi sfînt şi dumnezeiesc Iov, zice: Tu mă spăimîntezi prin visuri şi cu vedenii mă îngrozeşti (Iov 7, 14). În altă parte a Sfintei Scripturi, Dumnezeu zice: De va fi întru voi prooroc Domnului, Mă voi arăta lui în vedenii şi în somn îi voi grăi lui (Numerii 12, 6).

Despre vedenii şi visuri vorbeşte Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, zicînd: După aceea voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi vor prooroci feciorii voştri şi fetele voastre, iar bătrînii voştri, visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor avea (Ioil 3, 1). În Legea Darului au avut vedenii de la Dumnezeu Sfîntul Apostol Petru (Fapte 11, 5), precum şi Sfîntul Apostol Pavel (Fapte 9, 3). Vedenii şi descoperiri cu totul dumnezeieşti a avut şi Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvîntătorul (Apocalipsa 1, 10). Vise de la Dumnezeu a avut şi Sfîntul şi Dreptul Iosif, logodnicul prea Sfintei Fecioare Maria (Matei 1, 20-24; 2, 13; 2, 19-20). Vedenie de la Dumnezeu a avut şi Sfîntul Apostol şi întîiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan (Fapte 7, 55). În multe locuri ale Sfintei Scripturi găsim multe mărturii despre vise, vedenii şi descoperiri arătate de Dumnezeu patriarhilor, proorocilor, apostolilor, oamenilor sfinţi şi cuvioşilor părinţi aleşi de Dumnezeu, prin care El a binevoit să-Şi arate slava, voia şi poruncile Sale spre folosul de obşte al neamului omenesc.

Iubiţi credincioşi,

Să ne întrebăm: este bine ca noi creştinii să credem orice vis şi orice vedenie fără nici o cercetare? Nu! Pentru că sînt nenumărate vedenii şi visuri de la diavoli, prin care omul neiscusit, de le crede, se duce în pierzare şi el şi toţi care vor cădea în mreaja vedenilor, a visurilor şi a nălucirilor aduse de Satana şi de slugile lui. Tocmai de aceea Iisus Hristos, prin gura sfinţilor Săi prooroci, ne face atenţi să nu credem şi să nu ascultăm de proorocii mincinoşi şi de vedeniile lor cele înşelătoare. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui Prooroc Ieremia, în această privinţă: Aşa zice Domnul Savaot: Nu ascultaţi cuvintele proorocilor, că în deşert îşi fac vedenii, din gura lor grăiesc şi nu din gura Domnului (Ieremia 23, 16). Şi iarăşi zice: N-am trimis Eu pe aceşti prooroci, ci ei alergau. Nici am grăit către ei, ci ei prooroceau (Ieremia 23, 21). Şi iarăşi zice: Auzit-am cele ce grăiesc proorocii. Căci ei proorocesc în numele Meu minciuni, zicînd că vis au visat (Ieremia 23, 25). Şi iarăşi zice: Pentru aceea, iată, Eu am necaz pe proorociii ce grăiesc vise şi povestindu-le, înşeală pe poporul Meu cu minciunile lor şi cu înşelăciunile lor, dar Eu nu i-am trimis pe ei şi Eu nu le-am poruncit lor şi nu vor fi de nici un folos poporului acestuia (Ieremia 23, 32).

Iată acum după ce semne se pot cunoaşte adevăratele proorocii. Întîi ele trebuie să împlinească aceleaşi condiţii ca şi minunile Mîntuitorului, ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Al doilea ele trebuie să predice un singur Dumnezeu. Adevăratele proorocii nu aduc nebunie şi mîndrie celor ce le vorbesc; nu sînt înşelătoare, iar cel ce le vorbeşte nu umblă după cîştig, după averi, nu se grijeşte de cele necesare vieţii, ci se mulţumeşte cu întreţinerea pe care i-o trimite Dumnezeu. Adevăratele proorocii se împlinesc întotdeauna, iar cel ce le vorbeşte din partea lui Dumnezeu este gata să sufere pentru ele, chiar pînă la moarte.

Dar e nevoie să vorbim ce sînt minunile. "Minunile sînt fapte dumnezeieşti mai presus de minte şi de puterea omenească. Ele sînt fapte săvîrşite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minţii şi ale firii. Ele se fac în momente extraordinare, hotărîte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mîntuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tîlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintîi şi cel mai mare făcător de minuni ca Unul ce este Însuşi izvorul lor".

După ce se cunosc adevăratele minuni? Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase prin mai multe condiţii din care însemnăm:
- Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi mai ales să fie cuprinse în Sfînta Scriptură şi în Sfînta Tradiţie;
- Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
- Să nu contrazică Sfînta Scriptură sau Sfînta Tradiţie;
- Să urmărească mîntuirea sufletelor omeneşti;
- Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti;
- Săvîrşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă fără pată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
- Să îndrepte viaţa celor ce văd minunea;
- Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;
- Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, M-rea Neamţ, 1965, p. 14-15)

Viaţa Cuviosului Simeon cel nebun pentru Hristos. Înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor.

Sfântul vedea încă şi tainele gîndurilor inimilor omeneşti. Acest lucru s-a arătat astfel: aproape de cetate era o mînăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen şi ziceau: "Pentru ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit?" Deci, unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor. Celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca să vorbească şi să scrie unele ca acelea, fără darul lui Dumnezeu, învăţături care şi pînă astăzi se primesc bune de cei dreptcredincioşi. Astfel ei, pricindu-se şi neînţelegîndu-se, au zis unul altuia: "Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci, să mergem acolo, doar vom găsi pe acela ca să ne dezlege îndoiala noastră". Astfel, sfătuindu-se ei, au mers mai întîi în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rînduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvîrşită a sfinţeniei şi avea şi el darul proorociei. El, văzînd pe părinţii care veniseră la dînsul, a zis către dînşii: "Bine aţi venit, voi cei ce aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat". Deci, făcîndu-se între dînşii altă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: "O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune toate ce-l veţi întreba".

Ei, întorcîndu-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: "Unde este Simeon, stareţul cel nebun?" Unii le-au răspuns, rîzînd: "Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, dar mai ales pe monahi îi dosădeşte?" Ei nebăgînd de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrîn şi l-au găsit în casa unui vînzător de legume, zăcînd pe bob şi mîncînd din acelea ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, rîzînd: "Cu adevărat la mare înţelept am venit să învăţăm! Mult ne va învăţa acesta?" Apoi, apropiindu-se de dînsul, a zis: "Binecuvintează, părinte!" El, uitîndu-se la dînşii, cu mînie le-a zis: "Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis la mine este un nebun!" Apoi, sculîndu-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: "Pentru ce huleşti bobul şi spui că este înmuiat de 40 de zile? Origen n-a mîncat de acesta; ci, intrînd în mare, n-a putut să iasă dintr-însa; şi astfel s-a înecat în adînc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!" Ei s-au dus, minunîndu-se de mai înainte-vederea stareţului. Căci mai înainte de a-l întreba ei despre Origen, el le-a spus totul despre înecarea lui în marea Scripturii.

El a pomenit şi despre cel ce i-a trimis la dînsul. Le-a înţeles şi gîndul inimii lor, dar nu putea să spună la nimeni nimic de dînsul. Că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, să se înţeleagă că el a petrecut atîtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

SANDU TUDOR. HRISOVUL CLIPELOR sau PECETEA VIEŢII SI A MORŢII - Scurtă analiză a limbii si stilului –

                        De folos poate fi omului orice vreme, dacă poate                                                                               măcar să desluşească, fie şi ca printr-o ceaţă,

perspectiva unui viitor.

                                                                                                        Alexandru Mironescu, Kairos[1])                

                                                                                                                                   

           Hrisovul clipelor, capodopera poeziei ieroschimonahului Daniil de la Rarău, are o întindere de douăzeci şi patru de cânturi, semnificând cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile, aşa după cum precizează poetul: Hrisovul e scurt ; / îi numai atât / cât se poate scrie / de-o noapte şi-o zi./ Că măscăriciul, mireasa şi ferentarul/ au trecut hotarul, călări,/ pe cărări ştiute hoţeşte /[2].

       Din cele câteva versuri, citate, se desprinde muzicalitatea specială a poemului, melopeea poeziei populare, de o anume tristeţe pe care o poate reliefa un singur instrument muzical al vremilor de legendă, al unui trecut ce se face simţit şi prin materialitatea acestui instrument,  cobuzul, luat ca simbol: Iată toată cuviinţa, destul de sumară şi prozaică, a acestui argument, care rămâne, … o cuvenită invitaţie la proaspătă şi deschisă călătorie prin auz – ce o avem de faţă – , prilej  pentru o destăinuire, pentru o muzică lăuntrică de „ înalt cobuz”. Am răsturnat în simbol acest instrument muzical – cobuzul vremurilor de baladă – la  trebuinţele unui nou meşteşug, ale unei noi armonii sonore[3].

        În această parabolă s-a ales ca miez ideatic trecerea prin momentele semnificative ale vieţii, circumscrise într-o sintagmă concisă „hrisovul clipelor”, clipele marcând suumul vieţii, înţeleasă în plenitudinea ei, aşa cum ne explică răspicat poetul în expunerea temei: Viaţa obişnuită e romanul real; banal trăită, e numai realism romantic sau pur romantism, risipit de prisos. Concentrată şi trăită simplu, în clipe, viaţa se descoperă cu adevărat legendă şi aventură unice, vitale, în înţelesul lor profund şi major[4].

         Două lucruri esenţiale trebuie reţinute de cititorul acestui „cântec” al vieţii şi al morţii: a) definiţiile vieţii, după modul în care aceasta este trăită, având drept cadru fundalul cromatic, lumină / umbră, „lunecarea prin soarele zilei sau prin întunericul nopţii”, după mărturisirea poetului în tema anunţată, imediat după Argument: Întregul acestui hrisov se desfăşoară împărţit în cele două fapte mari ale zilei: lunecarea prin noapte şi trecerea sub soare. Desfăşurarea de vis treaz, la o veghe deschisă, urmată răsturnat de tot dinamismul oniric al trăirii la amănunt, zilnice, adică totalul scurtelor, concretelor şi crud-luminoaselor clipe ale vieţii[5]; b) cel de-al doilea element semnificativ este simbolul facerii, rolul rădăcinii oricărei zidiri, pe care o defineşte admirabil în Argument : Totdeauna rădăcina este nevăzută, dar se presupune cunoscută. Numai prin rădăcină se face înţeleasă, în toată rodirea şi în toată rotirea cuprinsului, ceea ce este coroana. Geometrizând, rădăcina fiind centrul din care izbugneşte viaţa din adânc, puterea ei este, de asemenea, şi cea care determină cercul, hotărăşte destinul coroanei, plinătatea şi lărgimea ei, însăşi viaţa şi rodul ei[6]. Am stăruit asupra acestei frumoase dezvăluiri pentru a pune în evidenţă concordanţa afirmaţiilor, făcute în spiritul adevărului, în ceea ce numim arta poetică, cu ceea ce pune în lumină limba română, în spiritul ei ancestral. Termenul rădăcină este moştenit din latină, atestat în forma radícina, şi are la bază un element arhaic, pelasg, vechi grec sau geto-dac, riza,-hV (ríza,-is), în latină, radix. Primul termen, arhaic, deci anterior influenţei latine, s-a păstrat în alcătuirea verbului a (se) răzima, generalizat în forma mai nouă, rezema, cuvânt provenit dintr-un verb arhaic, rizow (rízoo), la forma pasivă, errizwmai (errízomai), cu sensul „a fi susţinut”, „a fi fixat”, apoi „a (se) sprijini”[7], având şi un derivat verbal de la rădăcină, înrădăcinat, cu „rădăcină solidă”, iar sensul figurat este „ceea ce a prins rădăcină”. În dicţionarele româneşti, acest verb, a (se) rezema, foarte vechi în structura limbii române, este prezentat cu etimologia necunoscută, deoarece nu a putut fi explicat din latină sau din slavă. Cu această adnotare specială, de ordin lingvistic, intrăm în cheia desfacerii şi prezentării artei lexicului în poezia ieroschimonahului Daniil de la Rarău, un lexic ce are valenţe sonore speciale, tocmai prin vechimea lui, dar şi a semantismului ce evocă epoca de glorie a literaturii orale, în special, a baladei româneşti. 

De ce merge preotul cu Ajunul şi prejudecăţile de doi lei

Unii oameni sunt preocupaţi de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esenţial.

Odată cu apropierea praznicului Naşterii Domnului, lumea se schimbă invariabil. Colinde peste tot, tineri care cutreieră străzile cu intenţii incerte, mulţimi care asediază supermarketurile şi pieţele, afumători, purcei tăiaţi cu cruzime în zăpada proaspătă, daruri.
Biserica se pregăteşte şi ea de praznicul naşterii din nou a umanităţii. Post de 40 de zile, Taina Spovedaniei pentru cei cu adevărat credincioşi, Împărtăşire din Trupul Domnului. Cu câteva zile înainte de Crăciun, preoţii din întreaga Biserică merg pe la case pentru a vesti Praznicul luminii. Trebuie spus că preotul este cel dintâi colindător. Colidătorul esenţial pentru că el aduce pe Hristos în casele oamenilor. Prezenţa sa sacerdotală prezentifică evenimentul Naşterii în inimile oamenilor, binecuvântarea sa pecetluieşte cu har anul care va urma, doxologia glasului şi a sufletului devin dăruire de sine lui Dumnezeu, Pruncul cel veşnic.
Unii oameni sunt preocupaţi de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esenţial. Alţii nu deschid uşa doar doar nu vor sărăci. Trebuie spus că preotul nu vine la casele creştinilor pentru a cere bani, iar în cele mai multe cazuri, atunci când oamenii sunt sărmani, preotul chiar îi ajută pe aceştia. Binecuvântarea pentru un an de lumină, alungarea întunericului spiritual acumulat prin păcate săvârşite iar şi iar, toate acestea nu pot fi cuantificate şi nici plătite vreodată. Dacă am avea ochi să vedem, am realiza acest lucru.
 În timp ce preotul poartă prin case Icoana Naşterii Domnului, se cântă troparul Naşterii:
„Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine ţie Soarelui Dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ţie”.
În acest tropar se află tainic toată mişcarea lumii de la întuneric la Lumina Hristos, toată iconomia veacurilor în dorul lor către veşnicie, toate lucrările omeneşti de sfidare a morţii, toată arta, literatura, cultura omului. Hristos este Lumina cunoaşterii umane, sensul adevărat al umanităţii, răspunsul la întrebările vieţii, vindecarea de durerile morţii. Omul, înfricoşat de stihiile lumii, venerând focul, fulgerul, stelele şi soarele, într-o nostalgie reziduală a raiului pierdut, învaţă cultul adevăratului Dumnezeu. Stelele sunt aşadar profeţii ale adevăratului Soare al Dreptăţii, călăuzitoare către Adevărul veşnic al iubirii, prezenţe luminoase care vestesc în parţialitatea lor cosmică, pe Dumnezeul cel deplin. Creştinismul este izbăvirea lumii de ignoranţa idolatră, este mântuirea din prostia oglindirii de sine, ieşirea din ritmul repetitiv al cosmosului slujitor, aflarea înţelepciunii care mântuieşte, nu numai poleieşte ridicol fiinţa cu paiete ideatice ieftine. Cucuta lui Socrate nu a reuşit decât să scoată în evidenţă absurdul legilor umane fără de Dumnezeu, drumul fără ieşire al înţelepciunii terestre. Crucea însă, plină de Sângele lui Dumnezeu, vestitoare a Învierii, este răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările lumii.
Mai există ceva în purtarea de preot a icoanei prin casele credincioşilor, cântând troparul. Există o gestică liturgică interioară, în care se vădeşte plinătatea de sens a doxologiei Crăciunului. La cuvintele „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” preotul intră în casă cu icoana Naşterii, arătând că vocaţia iconologică a Întrupării este lumina cunoaşterii omeneşti şi intrarea lui Dumnezeu în casa lumii. Cuvintele „de la stea s-au învăţat să se închine Ţie Soarelui Dreptăţii”, credincioşii se închină şi sărută icoana şi mâna preotului, pecetluind liturgic cuvintele troparului. Preotul, cu faţa către răsărit, privind la icoana din casă, cântă: „Şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus”. Icoana casei se întâlneşte în privire tainică cu Icoana Naşterii Domnului. Casa devine Biserică şi Biserica devine casă a fiinţei. Apoi preotul binecuvintează: „Darul şi binecuvântarea care au fost la Naşterea Domnului să fie şi în casa aceasta!”. Aceste cuvinte consfinţesc devenirea casei în Betleem, a inimii în Peştera în care se naşte Pruncul veşnicei iubiri. Constelaţiile îşi ţin cu frică răsuflarea. Dumnezeul cerurilor doarme lin la sânul de lumină al Maicii Domnului. Casele devin peşteri în care Împăratul slavei se naşte iară şi iară, în pace, aduncând lumină în univers.
Odată eram la un spital, vizitându-mi sora operată şi spunându-i câteva rugăciuni. De la un pat alăturat, o bătrânică s-a apropiat încet încet, rugându-mă să-i citesc şi ei rugăciuni. Deşi avea preot în spital, după câteva insistenţe, m-am încumetat, m-am apropiat de patul ei şi i-am zis vreo câteva rugăciuni de sănătate. Plină de bucurie, bătrânica s-a ridicat şi mi-a întins doi lei. Am refuzat-o politicos. Ea tot insista, încercând să-mi bage cei doi lei în buzunar. Am oprit-o cu un gest, şi apoi i-am zis: „Lasă, mătuşă, păstrează banii pentru doctor!”. La care ea a răspuns: „Ce vorbeşti părinte? Crezi că îmi bat joc de doctor cu doi lei? Acolo măcar câteva milioane...”.
Prin ochi mi s-au perindat într-o clipă milioanele de boli, pe care în totalitatea lor le rezolvă Dumnezeu prin rugăciune. Mi s-au deschis ochii o clipă şi mi-am dat seama cât de puţin pun preţ oamenii pe credinţă şi cât de mult nădăjduiesc în doctori omeneşti.
Aşa este şi la Ajun. Dacă am realiza binecuvântarea plenară, puterea de lumină şi de vindecare, potopul de har revărsat peste lume, adâncul de taină al bunătăţilor, nu ne-am mai bloca în aceleaşi prejudecăţi materiale de doi lei, uitând esenţialul vieţii noastre: unirea cu Dumnezeu.

pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: Doxologia

Părintele Arsenie Boca: Preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului vor rămâne bisericile goale...

Vine timpul, şi e foarte aproape când toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi dar nelucrând ei la sufletul omului vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii care vor fi şi mai slabi ca învăţătorii lor; mai ales în Transilvania. Ortodoxia aproape că va dispărea, ultima redută va fi Sibiul, dar va cădea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mântuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte.

(Părintele Arsenie Boca)

Talanţii Împărăţiei (pg. 208-209)

Femeia creştină Emilia Corbu o întreabă pe femeia hulitoare de Dumnezeu, Alina Mungiu-Pippidi, soţia nepotului lui Iorga: ,,De ce neamul marelui Nicolae Iorga se stinge cu ruşine?!”

O FEMEIE DIN CULTURA CEALALTĂ

Cam acum o lună,  Alina Mungiu-Pippidi punea o întrebare retoric acuzatoare bietului popor român ,,De ce femeia nu are voie în altar?”. Incerc să-i răspund eu tot cu o întrebare: ,,De ce  neamul marelui Nicolae Iorga se stinge cu ruşine?!”. Un răspuns mai mare decât Alina Mungiu, căsătorită cu nepotul lui Iorga,  nici nu există. O femeie hulitoare de Dumnezeu este un blestem, căci e o contradicţie cu însăşi natura femeii, puţin mistică, înclinată spre Dumnezeu.

Generaţia de irozi

Părintele Arsenie Boca scria că fiecărei generaţii de oameni, Dumnezeu îi pune o întrebare: ,,Cine este Iisus?”. Prin urmare şi generaţiei noastre (A.M. este mai mare ca mine cu doi ani) i s-a pus aceeaşi întrebare. Răspunsul este nimicitor. Dacă privesc înapoi văd că fac parte dintr-o generaţie de irozi (21 de milioane de avorturi în ultimii 20 de ani). A.M. merge chiar mai departe şi prin blasfemia ,,Evangheliştii”, şi prin  articole stupide de acelaşi gen smulge din creierele tinerilor chiar şi ideea de Hristos. Le oferă un Iisus sexualizat, care ca un star americănesc învie cu un cuţit în spate şi o femeie în braţe. Criminal şi oribil ca şi avortonul din filmul ,,4,3,2,1!” Prin urmare A.M este femeia generaţiei sale, a educaţiei ateiste pe care a primit-o şi de care nu vrea să se lepede, a generaţiei născută în robie şi care din pricina nostalgiei după castraveţii  egiptenilor se va pierde în pustie. In generaţia mea nu sunt femei înţelepte ci, cel mult, dulapuri cu cărţi. A.M. nu străluceşte prin nimic, în ciuda multiplelor trambuline care au propulsat-o sus şi mă refer aici la un soţ celebru, la diverse grupuri şi asociaţii care o promovau (GDS, SAR). Femeia scrie încâlcit, mult şi inutil, adică aşa cum vorbeşte şi vorbeşte, ca la piaţă. Nu impune prin nimic, doar printr-o prezenţă masivă. Şi asta într-o vreme când era nevoie de analişti politici, de politicieni adevăraţi, de profesionişti în domeniul politicii. Adică de oameni care să nu confunde sistemul politic cu asfaltarea străzilor şi gospodărirea locală. Oamenii politici adevăraţi au o viziune economică, socială, culturală asupra unei ţări. Nu sunt cârpaci de legi. Nu organizezi o ţară uitându-te în ogrăzile altora.

Publicitatea  negativă şi …Biserica

Intr-un asemenea context istoric şi profesional, atacurile Alinei Mungiu la adresa Bisericii nu sunt aşa, de dragul artei, căutările unei femei la 40 de ani. Femeile de genul ei nu fac lucruri inutile. Îşi contruiesc aşa-zisele cariere şi imagini cu multă trudă. De aceea cred  că aceste fluierături în biserică sunt de fapt nişte reclame ordinare de captare a atenţiei opiniei publice.  Până la piesa ,,Evangheliştii” eu nici nu o remarcasem. De pildă, articolul ,,De ce femeia nu are voie în altar?” avea nesimţit de multe accesări pentru cât de prost era scris. Deci, e vorba de o publicitate negativă, care funcţionează, dar… nu duce nicăieri. Într-adevăr am remarcat-o pe A.M. dar nu ca pe ,,cineva”, ci ca pe ,,ceva”, un produs al vremii sale. Dacă scrii de rău de un popă, gata, creşte audienţa. De parcă ai scrie de un extraterestru. V-aţi întrebat vreodată, de ce? Pentru că lumea în care trăim e divizată în două culturi, diferite ca de la pământ la cer, de parcă ai zice că sunt două lumi, nu două culturi.  Una este cultura creştină, cealaltă  e ,,cultura morţii”, cum e denumită în ultima vreme. Unii stau în corabia Bisericii, alţii în haosul lumii. Şi oamenii dintre cele două lumi se privesc ciudat unii pe alţii ca într-o veche zicală românească: Hai, hai, hai/ Că pân` la rai/ Că pân` la iad/ E numai un gard/ Şi acela-i spart,,.(1). 

Spart, spart, dar e păzit cu străşnicie. De cine? De opinia publică, aceea care a strigat în piaţa Ierusalimului ,,Răstigneşte-l!”.  Intelectualii se dau în vânt după opinia publică. Şi cu cât sunt mai mărunţi, cu atât se agită mai mult să sară în ochii ei. Să-i remarce opinia şi să-i ridice în slăvi, să-i pună pe soclu, far călăuzitor  gloatelor.

 De fapt, situarea într-o cultură sau alta ţine de un singur răspuns.

Răspunsul la întrebarea de care spuneam mai sus  ,,Cine este Iisus” nu se dă prin vorbe, bune sau rele, prin piese de teatru şi prin articole. Vorbele zboară, vorbele sunt intenţii, vorbele sunt posibilităţi.  Răspunsul se dă prin noi înşine, prin viaţa noastră, prin faptele noastre (punerea în scenă a unei piese de teatru este o faptă).  Cei care au dat răspunsul corect şi anume acela că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, aparţin culturii creştine. Şi răspunsul corect l-au dat zeci de intelectuali adevăraţi ai acestui neam, ale căror scrieri au rămas şi vor rămâne pentru că Dumnezeu i-a făcut din intelectuali, înţelepţi. Restul, capre cocoţate, purtători de vorbe goale!
Dau Slavă lui Dumnezeu că mă rabdă în corabia Lui, că dintr-o posibilă intelectuală m-a făcut o creştină anonimă, că mi-a deschis calea credinţei ca pe o altă cale a cunoaşterii, dincolo de raţiunile şi nimicurile acestui veac.

Dr. Emilia CORBU

1. Zicala  destul de actuală este publicată în Antoaneta Olteanu, Reprezentări ale sacrului în credinţele populare româneşti, Ed. Paideia, 2009, p.6

Sursa:
Viata fantastica

Isabela Vasiliu-Scraba - Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si Constantin Noica

Sursa: http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si C-tin Noica

Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispărea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…).Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor» (Vintilă Horia, în “Cuvântul Românesc”, mai 1989)

         După citirea «gândului despre originalitatea civilizaţiei româneşti » publicat de Noica în revista «Destin» scoasă la Madrid de Uscătescu, Horia Stamatu (1) - care în 1934 fusese premiat odată cu Constantin Noica, Emil Cioran şi Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade,  Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi  Romulus Dianu -, scrie în Revista Scriitorilor Români de la Muenchen despre «operatorul ontologic» noician, dând impresia celui mai normal dialog între scriitori. Că era o falsă impresie se vede din însăşi comentariile lui Stamatu.

Impresionat ca şi Constantin Noica de gândirea religioasă a celor doi mari universitari (profesorii Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu) în preajma cărora ambii s-au format, Horia Stamatu meditează la valenţele religioase ale operatorului ontologic propus de Noica. Mai precis, Stamatu îl readuce pe întru din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat de filozoful închis şase ani (1958-1964) – chiar pentru “apologia religiei” (Pavel Apostol) într-un manuscris despre Hegel dat în 1957 redactorului Z. Ornea (/Orenstein) de la ESPLA care l-a dat mai apoi sursei “Serban” (Pavel Apostol). Constantin Noica, în calitatea sa de autor al unui manuscris considerat de informatorul de Securitate “Serban” (Pavel Apostol/Paul Erdoes) ca “una din cele mai periculoase materiale ideologice din ţară” fusese în 1958 arestat după zece ani de domiciliul obligatoriu la Câmpulung (Muscel). În timp ce “periculosul” apologet al religiei era bătut în Securitatea din Piteşti, bravul comunist Z. Ornea a fost promovat pe postul de îndrumător la Centrala librăriilor (v. C-tin Noica în vizorul Seccurităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. “Observatorl Cultural”, nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005).

În opinia poetului Horia Stamatu, prepoziţia întru (transfigurată de haloul de arhaicitate conferit de textul românesc al Crezului din care provine) a fost aleasă de traducătorii Sfintei Liturghii care n-au vrut să se depărteze de limba vorbită. Dar, fiindcă transpunerea românească ar fi sunat : «cred într-unul Dumnezeu», care nu are darul de a sugera în subsidiar credinţa creştină în Treimea care este Unu, ei ar fi recurs la o inovaţie lingvistică: «Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest întru cărturăresc. Horia Stamatu  va observa că expresia întru adevăr preia din litera sacră a Crezului  prepoziţia «întru» cu întreaga ei greutate conferită de context. De aici ar urma că înţelesul expresiei «întru adevăr» nu se poate distanţa cu totul de contextul sacru.

Când în 1951 Constantin Amăriuţei şi-a luat inima-n dinţi si s-a dus să-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras într-o cabană din munţi despre gândirea religioasă a lui Mircea Vulcănescu şi de întemniţarea acestuia de către ocupantul sovietic al României de două ori sfârtecate: o dată în 1940 şi a doua oară în 1945, după Yalta. In termeni cât mai sugestivi, Amăriuţei i-a povestit acestuia despre Dimensiunea românească a existenţei, aşa cum o schiţase fostul său profesor de etică în 1943-1944, zăbovind asupra transcederii fenomenalităţii vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcănescu lumea văzută ca o carte de semne ale întrepătrunderii lumii de aici cu lumea de dincolo. Tânărul doctorand de 28 de ani i-a mai relatat atunci şi ipoteza lui Mircea Vulcănescu după care ab aevum (însemnând  în latină din eternitate) a dat în româneşte pe aevea, surprins să-l vadă pe Heidegger consemnând etimologia propusă (v.“Caiete de dor”, vol.I-III,  Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2000-2003) cândva de filozoful român  ce avea să mai trăiască un singur an, schingiuit cum era în permanenţă în închisoarea din Aiud după întoarcerea din spitalul penitenciar Vacăreşti (v.video Colocviu M. Vulcănescu, Tecuci, 20011, I. Vasiliu-Scraba despre moartea lui Mircea Vulcănescu http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ). 

Parintele Nicolae Steinhardt: Jertfa, marturisirea si curajul crestinesc al Sfantului Arhidiacon Stefan. Pilda stralucita a Sfantului. Hristos ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte. De nu, vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea.

Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?
Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita ... ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56? "A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu."
Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui. Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui "ca o fata de inger".
Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.
De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.
Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.
Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o
Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.
Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.
Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri."
Marcu 8, 38: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri."
Luca 9, 26: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri."
Luca 12, 8-9: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu."
Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.
Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: "Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire."
Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.
Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.
Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. "De forma" nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca - in orice fel - Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.
Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.
De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu - mare nerozie - pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa! Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in viclenii ieftine de tipul "am facut-o numai de forma" ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.
Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mântuitorul său dar îmbracă şi chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne îndreptam, ne curăţim şi ne înălţăm crezând cu inima; ne adeverim însă fiinţa şi credinţa prin mărturisire în faţa oamenilor; nu putem face abstracţie de "ceilalţi". Domnul ne-o spune desluşit şi pilda strălucită a Sfântului Ştefan confirmă dumnezeieştile cuvinte relatate de evanghelişti.
Nicolae Steinhardt

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Meditaţie de Crăciun a mucenicului Mircea Vulcănescu

(…) Ca şi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munţi se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire şade întins peste ape. Se aşteaptă îngânarea tunurilor…

Şi totuşi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieşită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinţe“. Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereţi prea devreme irosite.

N-au trecut 20 de ani şi, peste generaţia celor căliţi în fier deodinioară, s-a ridicat altă generaţie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorţii. Lumea şi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii] malthusiene trag astăzi iarşi spre vâltoare batalioane răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine“, „pace“. Dar când pâinea e ameninţată, cum să stea omul locului?

Ca şi acum 20 de ani, ca şi acum peste o mie nouă sute, Crăciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului şi a pământurilor. Nici chiar supremaţia unei rase, a unei aşezări sau a unei civilizaţii. În joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aşezată la cheia de boltă a creaţiei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte, pentru împlinirea poftelor şi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii şi incoerenţa anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii. Reuşi-vor uneltele omului, creaţiile lui, cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaţiei şi smintindu-l din propria lui „condiţie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile şi, odată cu ele, echilibrul stării sale? E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană“. La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceşte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înţelepţilor, spaima păstorilor şi mânia Irozilor.

(…) În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, Biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul… Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire  – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun. 

În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească. Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim, nu facem decât să ne schimbăm robia.

Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate.

 

… Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie. Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.

O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie“.