Boboteaza şi liturghia cosmică. Botezul cu apă şi botezul cu pământ.

Mare bucurie a fost astăzi în sufletele noastre. Ca şi odinioară, întreaga creaţie s-a bucurat de Botezul Domnului.
Iordanul s-a întors la vederea focului dumnezeirii, apele s-au sfinţit, norii au dat glas, munţii s-au plecat, pădurile s-au înălţat pentru a-L cinsti cum se cuvine pe Cel care se bucură de lauda Soarelui şi de slava Lunii (am citit că Eminescu a vrut să-şi intituleze primul său volum de poezii “Lumină de lună”, un aspect la care ar trebui să medităm).
Să ne bucurăm cu toţii de această mare sărbătoare, a treia ca importanţă după Învierea şi Naşterea Domnului, şi să nu uităm că Iisus Hristos S-a botezat pentru a-şi arăta dragostea lui faţă de noi. Părintele Stăniloae mărturisea că Sfânta Treime S-a arătat atunci ca dovadă a iubirii. Botezul Domnului este un mesaj al iubirii de oameni, de natură, ca dar al lui Dumnezeu (privită dintr-o perspectivă a creştinismului cosmic, cum inspirat l-a numit Mircea Eliade, şi nu una a stângii ecologiste). Modelul Sfintei Treimi este modelul dragostei perfecte.
Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre botezul cu pământ. Părintele Profesor Ilie Moldovan îmi evoca un obicei din vremea plăsmuirii etnogenezei, pe care l-a descoperit în satul său natal, Albeşti. Acolo se păstrează obiceiul ca la fiecare înmormântare să se împartă nişte bucăţi de sare; e vorba de 72 de bucăţi de sare, după numărul celor 72 de ucenici ai Domnului). Odată cu tradiţia aceasta înregistrăm un cuvânt care priveşte actul înmormântării în sine. Sicriul este dus până în preajma gropii deschise şi, din sicriu, s-ar auzi tuturor celor prezenţi un apel: ”Botează-mă cu pământ!”. Expresia nu se referă doar la botezul omului obişnuit, din apă şi din Duh, ci se referă la botezul însuşi al Domnului, care s-a botezat sfinţind întreg Cosmosul. Hristos nu s-a botezat pentru păcatele proprii. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul nu a fost îmbibată de păcat. „Botează-mă cu pământ” ne spune că şi înmormântarea e un fel de botez. Trecerea de la viaţă la veşnicie are o semnificaţie profundă. E o semnificaţie pe care o întâlnim în Evanghelia Sfântului Ioan, în care Mântuitorul zice: ”Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. Dar dacă ziua de apoi nu este momentan, totuşi cu omul respectiv se întâmplă ceva. Şi atunci noi venim să zicem că e în cauză un botez. Pământul în care se îngroapă omul nu mai este pământul acela care poartă urmele păcatului. Şi mormântul are ceva sfânt în el. Este pământul pe care Hristos L-a sfinţit cu propriul lui botez.
Sarea este simbolul botezului. Are şi alte conotaţii sfinţitoare. Odată ajunşi acasă cu bucăţica de sare, ţăranii o aruncă în fântână. Fântâna primeşte astfel un aflux de sfinţenie pentru că în gândirea românilor de la început fântâna are apă sfinţită. În biserica primară apa era adusă de către copii, de ce avea familia mai curat în sânul ei.
Apa trebuie dusă de fiecare familie la Sfânta Liturghie. La Sfânta Liturghie te duci cu cele trei daruri, care sunt darurile liturghiei cosmice, sunt darurile lui Dumnezeu încredinţate oamenilor: apa, pâinea şi vinul. Părintele Stăniloae ne atrăgea atenţia să ţinem cont de caracterul cosmic al Sfintei Liturghii, care ne duce la înţelegerea modului în care Hristos, prin Înviere, a restaurat întreaga făptură.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne aducă dragoste, linişte sufletească şi pacea a toată lumea! (Florian Palas)

Actualitatea lui Eminescu

Scrisoarea III (fragment)

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.Patrioţii!
Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Eminescu: Doină

Nu pot începe restituirile Eminescu fără a posta poezia sa reprezentativă, Doină (şi nu Doina, cum greşit crede criticul literar Nicolae Manolescu). Din păcate, această capodoperă a literaturii române a avut o soartă nedreaptă. Interzisă de regimul de ocupaţie comunist până în 1989, acuzată, după aşa-zisa înlăturare a acestui regim, că ar exprima xenofobia poetului, că ne-ar putea împiedica accesul în NATO şi alte elucubraţii de acest fel. De altfel, în 1990 ideologul kominternist Paul Cornea decreta că nu mai avem nevoie de Eminescu, Boia propunea demitizarea lui, ca si domnişorica Ruxandra Cesereanu, care a descoperit un lucru extrem de grav: că Eminescu este un „naţionalist aproape mistic” (asta în timp ce Răzvan Codrescu, un promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine, după cum se autodefineşte, crede că are mai degrabă o “religiozitate fără religie”). Elitele de ocupaţie şi anexele lor au declanşat un război total împotriva lui Eminescu (vezi campaniile din revistele Dilema, Dilema veche, 22, dar şi, spre surprinderea unora, din România Liberă sau Rost – vezi articolul Creştinismul lui Eminescu). De ce? Ne lămureşte pe toţi Octavian Goga: "O graniţă se păzeşte cu un corp de armată sau cu statuia unui poet legat de minţile tuturor".

Doină

De la Nistru pân' la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară pasările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!


Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!


Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

(din Eminescu, Opere, vol. I, ediţie apărută sub egida Academiei Române)

Luna Eminescu

În această lună VLAD-MIHAI, împreună cu ceilalţi iubitori de Eminescu, proclamă „Luna Eminescu”. Zilnic Eminescu îşi va spune cuvântul pe VLAD-MIHAI. Toţi cei care doresc să primească pe e-mail postările lui VLAD-MIHAI sunt rugaţi să-şi lase printr-un comentariu adresa de e-mail şi blog-ul / site-ul pe care doresc să adauge aceste informaţii. Sper ca prin această campanie toată lumea să afle mai multe despre „românul absolut" Mihai Eminescu. Totodată se va lansa şi un buletin Eminescu. Detalii în curând...

Apelul Părintelui Liviu Brânzaş pentru canonizarea sfinţilor închisorilor!

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.
Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea - suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.
Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!
Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.
Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.
Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.
În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.
În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.
Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor. Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!
Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat in calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.
Mă adresez acum şi vouă, tineri ai româniei, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.
Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.
Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.
Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:
Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară. Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.
Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.
Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.
Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.
Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.
Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:
În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.
Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.
Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.
Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor. (acest apel a fost făcut de către regretatul Părinte Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, în cadrul congresului foştilor deţinuţi politic, desfăşurat în 1991, la Braşov)

Sursa: Veghea – Publicaţie ortodoxă a Generaţiei Neaşteptate

Crăciun în temnită: Minune într-o noapte de Crăciun, comunistul schingiuitor şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună în Rai!

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.
Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.
În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!
Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.
Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.
Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:
- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.
Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

Cf. Întâmplări minunate din vremea noastră, culese de Părintele Petroniu Tănase, ed. Anastasis, Sibiu, 2004. Aceste mărturisiri din închisoare au fost traduse din limba greacă de Părintele Petroniu, însă nu este precizat numele celui care a dat aceste mărturii. Tot ce ştim despre acest om este că a îndurat 14 ani în temniţele comuniste din România. Preluare din lucrarea Apostazia şi Antihristul, apărută sub egida Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni – Constanţa.

Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.
Pr. Prof. Ilie Moldovan