Chiar așa! Cum ar fi viața noastră fără precizia numerelor?
Am putea trăi fără aceste repere cantitative care au ajuns să ne cuantifice întreaga existență? Bineînțeles că nu. Am ajuns atât de dependenți de numere încât nu ne mai putem lipsi de ele nici măcar la rugăciune, nici când vorbim ca fii cu Tatăl nostru cel din Ceruri. Am spus 21 de rugăciuni, mai avem 19 ca să facem 40. Și tot atâtea metanii. Iar când vorbim între noi aproape că nu e frază în care să nu folosim numere.
Și Dumnezeu este Unul. În Trei Persoane. Iar Iisus Hristos are două firi: divină și umană. Și realitatea are două niveluri: cel necreat și veșnic, și cel creat și temporal. Serafimii au șase aripi. Sfeșnicul ceresc are șapte brațe, după numărul celor șapte daruri ale Duhului Sfânt. Hristos și-a ales 12 Apostoli, după numărul semințiilor lui Israel, dar mai ales după numărul pietrelor de la temelia Ierusalimului ceresc descoperit în Apocalipsă. Revelația divină ne arată aceste repere (rațiuni – logos) exacte și veșnice din Rațiunea – Logosul lui Dumnezeu. Dogmele însele, descoperite de Dumnezeu și formulate de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți ai Bisericii, au exprimări foarte precise, fără ambiguități, care ne păzesc în înțelegerea curată și corectă a lui Dumnezeu, a creației și a vieții. Ne feresc de interpretări strâmbe, eretice, care ne duc la rătăciri și suferințe… Pentru că fără înțelegerea luminată de Dumnezeu ne rătăcim, ne mutilăm și viața și mediul înconjurător…
Numerele au și ele, ca toate cele ce țin de creație, rațiuni eterne în Logosul divin. Omul căzut, însă, înțelege altfel numerele, nu ca plasticizări ale unor rațiuni divine care susțin și descriu mișcarea și armonia materiei. Pentru el, numărul e circumscris doar lumii acesteia, fără vreo legătură cu lumea transcendentă. Pentru că fără înțelegerea lui ca gând al Cuiva, ca suport inteligibil pus de acest Cineva (Dumnezeu personal și rațional) la temelia lumii materiale, numărul devine autonom, adică idol, iar folosirea lui devine idolatrie, sau, mai bine zis, ideolatrie… Dar chiar și așa, numărul descrie și el o nevoie a omului. Nevoia intrinsecă (a cunoașterii ”raționale”) de precizie, de fapt. De niște exactități care ne scot din relativul nimic-tot, puțin-mult, devreme-târziu, aproape-departe… Numerele ne localizează cu precizie măsura pe axa relativității acestei lumi mișcătoare. Putem zice că, de fapt, omenirea a evoluat odată cu implicarea progresivă a numerelor în viața ei și în viața fiecărui om în parte. Numărul, căruia nici Pitagora nu i-a formulat o definiție precisă, este așadar motorul civilizației omenești. Este cel mai vechi idol din mintea omului căzut. Și cel mai nou totodată. Și cel mai răspândit. Și cel mai invocat.
De la 1. măsurarea obștei, la 2. măsurarea hranei, la 3. măsurarea schimburilor de obiecte dintre oameni într-un numitor comun, numărul a devenit intrumentul cu care omul a creat și apoi șlefuit celelalte unelte de trai cotidian. Numărul și relațiile lui cu sine însuși au stat la baza tehnicii și tehnologiei. Iar lucrul acesta a atins apogeul astăzi, când mașinile electronice – ultimele unelte inventate de om – au ajuns să numere ele în locul omului nevoile lui. Și, aici e gravitatea, să i le și impună. Oamenii înșiși au ajuns să numere, nu zic să gândească, precum mașinile. Aproape că ne-am făcut după chipul și asemănarea lor. Fără suflet. Fără iubire. Fără bucurie… Daar, cu precizie. Ne-am dat cinstea de fii ai lui Dumnezeu pe rușinea de a fi robi ai numerelor, ai patimilor, ai diavolilor și ai morții. Ne-am dat de bunăvoie libertatea și plinătatea sufletului, în care vrea Hristos cel Viu să Se odihnească, pe goliciunea minții neliniștite și ocupate cu numere și lucruri moarte sau deșarte. Am lăsat mașinile să aleagă în locul omului și să-i îngrădească viața, de data aceasta pe calea inversă: 3. măsurarea schimburilor de obiecte dintre oameni într-un numitor comun, 2. măsurarea hranei, 1. măsurarea obștei. Numai că măsurarea și limitarea aceasta se face acum în sens descrescător…
Ce ne-am face fără numere? Pentru că astăzi numerele ne definesc vârsta, averea, puterea, sănătatea, inteligența, ordinea preferințelor și a preocupărilor. Numerele, cică, ne dau siguranță, simplitate, unicitate… Prin numere ne identificăm la buletin, la telefon, la bancă, la școală, la serviciu și… chiar la pușcărie. Prin numere relaționăm și cu semenii, când ne formalizăm. Uneori ”relaționăm” prin numere chiar și cu Dumnezeu, tot când devenim formaliști, când alunecăm, de fapt, în magie și superstiție. Când pierdem legătura personală cu cineva, atunci dispare viul comunicării, dispar viața și bucuria spirituale comunicate, și rămâne formalitatea, numărul… Iubirea, însă, ca și persoana, are taina ei, apofatismul ei, minunea ei negrăită. Și nemăsurată. Persoana umană, inepuizabilă în taina ei cu rădăcini în Dumnezeu, nu poate fi măsurată în unicitatea ei cu numere, cu cantități universal-valabile. Și nimeni nu are dreptul să o înregimenteze în nici o structură numerică, în nici o lume ”digitală”, în nici o pușcărie ”electronică”.
E-adevărat, nu mai trăim fără numere. Suntem înconjurați de peste tot de cifre exacte… Off, la 8 și 33 și eu trebuie să închei acest articol, altfel nu mai prind autobuzul de la 9 fără 4 minute, iar ciubotele, mărimea 43 și 1/2, pe care am dat 65 lei nu sunt ca cele din poveste, de 7 poște, să meargă singure… Nici șoferul nu stă după mine. Aa, mai bine să-l sun la telefon, să-l rog, ia să vedem … 0783 … Sigur voi întârzia, plus că afară ninge, au zis la meteo că pe alocuri precipitațiile vor fi de peste 20 de litri pe metru cub…
Mă așteaptă destulă treabă, nu puțină, dar nici prea multă. Iar eu, cu ritmul meu specific, nu prea rapid, dar nici prea lent, sper să mă încadrez în timp. Și în spațiu. Poate și în înțelegere. Că oricum în iubire nu există numere. Măsura i-o dau odihna, lumina și seninul…
Gata.
Data 06.03.2010.
Semnez aici, … … … (indescifrabil)
cu CNP 172.07. … (așa e mai descifrabil, nu?, și mai precis)
Proclamaţia Revoluţiei, redactată de Dumitru Mazilu, a fost modificată brutal de către Silviu Brucan. Adăugirile şi tăieturile efectuate pe textul iniţial prefigurau o nouă ţară „made in URSS“. Dumitru Mazilu (75 de ani) povesteşte pentru „Adevărul“ ce l-a inspirat în scrierea textului şi ce schimbări a adus Silviu Brucan, „pe un calorifer din sediul CC“.
În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, aplecat deasupra mesei din sufragerie, cu o ureche la radioul ce emitea în surdină şi cealaltă spre uşa de la intrare, un bărbat îşi propusese redactarea unui text de extremă importanţă pentru ţară.
Lângă foile răspândite în jur erau aruncate, de-a valma, Proclamaţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, Declaraţia Drepturilor Omului şi câteva cărţi despre Revoluţia Franceză. Străzile din Timişoara fierbeau, iar Dumitru Mazilu simţea „o grabă nemaipomenită de a termina lucrarea în noaptea aceea".
„Se întâmplă, cade regimul", le spunea Mazilu celor două persoane aflate în preajma sa, soţia şi fiul, cei care aşteptau cu înfrigurare punctul final al documentului redactat. „La final au fost entuziaşti", spune Dumitru Mazilu astăzi.
Combinaţia aceea de idei, preluate de prin toate „lucrările fundamentale ale omenirii", urma să constituie textul ce avea să fie citit, la TVR, de către Ion Iliescu, în seara de 22 decembrie 1989: actul revoluţionar ce marca prăbuşirea vechiului regim şi instaurarea democraţiei şi a speranţei. Între momentele redactării din acea sufragerie din Bucureşti, unde un bărbat aflat de mai bine de trei ani sub arest la domiciliu răscolea principiile umanismului, şi punctul în care acestea erau prezentate poporului eliberat stă o parte din destinul Revoluţiei din 1989. Iar povestea acestui document, îmbinând absurdul, eroismul, naivitatea şi falsificarea, pare o schiţă condensată a tuturor momentelor închegate în jurul istoricii „ieşiri din socialism".
Redactarea documentului
În decembrie 1989, Dumitru Mazilu se afla, alături de soţie şi de fiul său, în „arest la domiciliu". Trecuseră mai bine de trei ani de când, în calitate de raportor al ONU, Mazilu semnase un document în care descria modul în care erau încălcate drepturile omului în România socialistă. „Am făcut un raport sincer, nu mă gândeam la niciun fel de eroism sau disidenţă. În numai câteva ore am fost suspendat din funcţie, pensionat forţat şi arestat la domiciliu".
În următorii trei ani, viaţa lui Dumitru Mazilu poate fi împărţită în jurul plimbărilor periodice până la cutia poştală. Aici găsea, invariabil, pensia pe care o refuza şi fluturaşi de ameninţare cu mesaje precum: „Renunţă sau vei muri. Semnat: fiii lui Avram Iancu". Revoluţia de la Timişoara a fost trăită „în direct", lângă aparatul de radio comutat pe Europa Liberă.
Desfăşurarea rapidă a evenimentelor, dar şi un soi de instinct, pe care Mazilu îl pune astăzi pe seama experienţei sale de diplomat, i-au trezit certitudinea: zilele regimului Ceauşescu erau pe sfârşite. „Era nevoie de un document. Nu ştiam exact ce urma să conţină, dar ştiam că trebuie să scriu ceva pentru ţară", se justifică astăzi personajul. Actul ce urma să facă istorie sub denumirea de „Programul Frontului Salvării Naţionale" a fost „scris cu ştersături" şi apoi „trecut pe curat".
Ascunzătoarea magică
La 21 decembrie 1989 a fost rândul Capitalei să se răscoale. „A căzut regimul! Am sărutat pământul de fericire. Sigur, nu pământul, că eram încă în casă", îşi aminteşte Mazilu. În acea noapte, la ora 1.35, un grup de 26 de miliţieni blochează strada unde se afla casa familiei Mazilu. Oamenii în uniformă sparg uşa de la intrare şi-i lovesc pe cei trei aflaţi în imobil. Dumitru Mazilu primeşte un pat de pistol-mitralieră peste ceafă şi-şi pierde cunoştinţa. Soarta viitorului program al FSN se află în mâinile soţiei, care, „fiind mai lucidă, a luat proiectul Proclamaţiei de pe măsuţa de lucru şi l-a aruncat în spatele frigiderului. Aşa a fost salvat".
Cei trei sunt duşi în arestul poliţiei din Alexandria, unde stau până a doua zi, în jurul orei 14.00, fiind ameninţaţi în permanenţă cu moartea. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sunt readuşi la locuinţa familiei. Pe drum, Mazilu află, de la radio, despre izbânda revoltei. Adevărata bucurie avea să o simtă acasă, când, abia intrat pe uşă, o vede pe soţia sa alergând în spatele frigiderului şi întorcându-se cu textul Proclamaţiei. „Mi-au dat lacrimile. Vecinii ne îmbrăţişau, apoi m-au suit într-o maşină şi m-au dus la sediul CC, pentru a lua cuvântul".
În faţa mulţimii, Mazilu avea să ţină probabil cel mai emoţionant discurs al Revoluţiei din decembrie 1989. „Am vorbit la obiect, bine structurat, însă plin de emoţie. Am propus ca patria noastră să se numească simplu România, fără niciun fel de adjective socialiste sau comuniste, iar drapelul ţării să fie eliberat de însemnele comuniste. Am dat citire platformei-program a Revoluţiei, structurată în zece puncte, şi am propus ca noul organism al puterii să fie Forumul Civic, constituit ca o putere democratică a cetăţii româneşti... ", povesteşte emoţionat Mazilu.
Actul fără Dumnezeu
Euforia generală ce a urmat citirii textului în piaţa de lângă clădirea CC avea să se stingă rapid, odată cu chemarea lui Mazilu de către grupul Brucan - Iliescu. Momentul poate figura pe orice listă a evenimentelor ce au definit soarta Revoluţiei din decembrie 1989, dar, mai ales, noul sistem de putere. Silviu Brucan citeşte textul lui Mazilu „chiar acolo, pe holul CC-ului, stând pe un calorifer".
Cu un pix în mână, acesta avea să facă o serie de modificări pe textul original, reformulări şi adăugiri ce puteau părea, la acel moment, lipsite de importanţă, dar care aveau să dovedească, în următoarea perioadă, premeditarea unui puternic viraj ideologic.Concret, patru au fost modicările lui Silviu Brucan.
1. Denumirea de Forum Civic va fi schimbată în cea de Front al Salvării Naţionale (FSN). Faptul vine în completarea unor declaraţii date de către cei implicaţi în evenimentele de la acel moment, precum generalul Nicolae Militaru, care a afirmat că denumirea de FSN fusese stabilită cu mult înaintea evenimentelor din decembrie 1989.
2. Formularea „Restructurarea agriculturii prin revenirea pământului în mâinile celor care sunt adevăraţii săi stăpâni" a fost schimbată cu „Restructurarea agriculturii prin sprijinirea micii producţii ţărăneşti şi oprirea distrugerii satelor". Modificarea este una esenţială. Miza era mutată direct de la principiul fundamental al proprietăţii private către economia de stat, preluând aproape integral unul dintre punctele reformei perestroikiste iniţiate de Mihail Gorbaciov: detaliile producţiei rămâneau la micii întreprinzători, sub îndrumarea generală a statului.
3. La punctul 10, cel privind „promovarea unei politici externe subordonată nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane şi respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului", Silviu Brucan adăugase o altă frază-cheie: „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi în primul rând cele privitoare la Tratatul de la Varşovia". Stabilind direcţia alianţelor viitoare şi apartenenţa clară la politica externă a Moscovei, proaspăt declarata „Românie democratică" se plasa, prin această adăugire, de partea statelor dornice să se apere de ameninţarea NATO.
4. La finalul textului, un simplu „Aşa să ne ajute Dumnezeu!" a fost tăiat de către Brucan, fără a mai fi înlocuit. Explicaţia? „Brucan mi-a spus:«Mă, ăsta e text de stat. Nu putem termina cu Dumnezeu!»", povesteşte Mazilu.
Nu ajunge cerneala sa scriem minunile lui Dumnezeu, si felurile fara numar ale lucrarilor lui pentru mântuirea omului! Mii de vieti de sfinti, milioane de marturii (cele ale mucenicilor prigoanei comuniste in România si Rusia spre exemplu), atâtea glasuri diferite care cânta acelasi imn de slava lui Dumnezeu! Oare se inseala toti cei ce-si dau CU FERICIRE viata pentru crezul lor, nu precum isi dau in nestire viata cei fara crez, si nici cu amaraciunea cu care isi dau viata cei ce cred gresit, si nici cu fervoarea goala cu care mor cei ce iubesc riscul si razboiul, eroii propriilor drame, care se arunca mortii doar de dragul sensului pe care si-l gasesc prin ea, negasindu-si-l in viata. Nu asa mor Sfintii Marturisitori. Ei mor verticali si treji, in perfecta cunoastere a scopului marturisirii lor, iar acea bucurie, acel har, nu-l are nimeni, decât Crestinii Ortodocsi, ca Duhul Sfânt nu straluceste peste cei ce-L tagaduiesc sau inventeaza, nici macar cu o cârta. Ce este cârta? Este o farima foarte mica din ceva. Daca scoti din ceva o farâma, acel lucru nu mai este intreg! Dar chiar si pre limba despicata a veacului, cârta este acea cantitate despre care fizica speculativa bolboroseste despre presupusele nanoparticule: zic ei ca acel bob mai mic decât poate gândi cineva, face urât si o sa ne inghita cu totul. Pamântul pe temeliile lui nu se va clati, zice psalmul, iar noi stim bine ca nici o forta nu e mai mare decât Voia Dumnezeiasca, si ca daca e sa se urneasca ceva, se va urni la a doua venire, precum este scris. Cârta aceasta cu care nu trebuie sa se schimbe dogma este la fel de importanta ca frunza de smochin cu care s-au acoperit protoparintii nostri dupa cadere: s-au ascuns, pentru ca nu mai vedeau ca sunt vazuti. Cârta aceasta mai poate fi ezitarea aceea când te intreaba cineva daca il iubesti, si stii ca nu-l iubesti, dar nici nu vrei sa-i zici, asa ca recurgi la o „diplomatie”, in adevarutul ei sens serpesc: milisecunda aceea este diferenta de la cer la pamânt, cea dintre DA si NU. Cârta modului, a timpului, a locului, a starii sufletesti, a intelegerii si a inimii. Metanoia, intoarcerea catre Dumnezeu, punerea chipului nostru catre al Sau si primind asemanarea prin stralucirea harului Sau, nu s-ar putea face prin tehnici reductioniste ale plinatatii puterilor sufletesti, deci nu prin apofatisme fortate asupra sinelui vine smerenia, ci, am vazut, in neputinta-mi covârsitoare, ca vine prin Iubire de prunc fata de Maica Domnului si mainile intinse catre Tatal nostru din ceruri.
Revin: criza unei valori o au cei ce din propria lor voie se despart de valoarea sfinteniei, singura care face vazuta lucrarea adevarului din lucruri. Atâta timp cât suntem in Biserica, iar Biserica da Sfinti, iar Sfintii scriu adevarul, mintea noastra pricepe lucrurile si inima noastra cânta si salta. Acestea sunt valorile date cu marturia vietii si a sângelui de bunicii si strabunicii nostri si credinta noastra in ele nu a lasat niciodata fara rod tarina sufletului nostru. Domnul ne paste, de cine ne vom infricosa?
Ma tot gândeam, totusi de ce s-a intâmplat drama asta in arta si in stiinta, carari pe care, daca cineva este sincer, ajunge intotdeauna la Unicul Adevar. Si am vazut un motiv simplu si identic in toate cazurile acestor caderi: din invidie, duhul rautatii si al nerusinarii il convinge pe om ca e prea greu sa se mântuiasca si sa fie fericit. Ii susura fin de tot, in spatele unor inaltari-cu-mintea: ei, chiar asa o fi de simplu, doar sa crezi in Hristos? Indoieste-te, zice vrajmasul, si nu fa nimic din ce esti facut sa faci, adica sa fii fericit, sa te bucuri, ci sufera, chinuieste-te, gusta raul, incearca-l sa vezi oare nu cumva o sa primesti mai multa rasplata pentru ca ti-ai jertfit propriul bine? Mare dialectician este el, si iscusit teologhisitor vrajitor. Imediat structureaza un sah multivalent pe cubuletul sinapsei, si joaca pe toate fronturile, ca sa te ameteasca, fiindca el cu gândurile lucreaza, si pe acolo intra. Asta cu mintile necuminti. Dar cu cele sanatos sadite in radacina inimii si inima imbelsugat udata de apa cea vie a Duhului, cu aceia nu face multe parale. Si poate de aceea intentia lui este sa aduca tocmai aceasta finalitate de finete a paralelor, (caci este un maximum de rafinament abstract virtualizarea banului): vrea sa cumperi, sa vinzi, adica sa ai treaba cu el. Taxe, cipuri, vaccinuri, cupoane, chitibusuri, toate nazdravaniile, numai lucruri nefolositoare, pe care se jura ca ai tu nevoie, ca sa-i faci lui vânzare, adica activitate, adica justificarea existentei, adica sa te fure de viata ta, pentru ce a pierdut el… Marile inteligente omenesti, convinse ca ar fi imposibil sau extrem de greu sa te mântuiesti, tre sa fie vreo inventie, vreun lux ceva, nu se poate sa fie chiar atât de simplu: „crede numai, si te vei mântui!”, Iarasi: „la om este cu neputinta, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta”. Si sfintii, din cunoasterea maretiei lui Dumnezeu se smeresc sa afirme despre ei insisi ca ar merita invesnicit alipiti de ea, pe când geniile necredincioase o spun din intunecime si deznadejde.
Grait-a necredinciosul: „nu-i corect ca voi va duceti si va spovediti si pac, gata v-ati usurat constiinta, e prea simplu”, - era un protestant fiind care, am rationat eu se simte nevoit sa protesteze macar asa, in virtutea numelui. „Daca e asa de simplu, du-te, frate, si te spovedeste!”. Dar stim bine ca nu e chiar usor acest examen al constiintei, rusinea, durerea, framântarea, curajul, acceptarea, verbalizarea fata de cineva sfintit, toate sunt mici, dar mari, dovezi de vointa de mântuire, ca liberi ne vrea Domnul. Si este un moment de intensitate, sa iti pui constiinta, goala, asa plina de viermuiala cugetelor necurate, si totusi asa plina de pocainta, in fata Celui PreaInalt, Care stiind ca-ti va fi greu, a dat putere de a lega si dezlega unui om ca si tine, si a dat mult har Tainei acesteia, ca sa te simti ca fulgul desi te marturisesti ca esti plumb. Ce moment de teribila eliberare, caci e mult mai usor sa spui adevarul decât sa te minti. E mult mai usor sa faci binele decât raul, caci binele iti da energie, iar raul ti-o consuma. Cel mai greu lucru din lume este sa-ti duci singur pacatele; cel mai usor - sa ti le duca Hristos. Spunea tare frumos un parinte, despre o pilda in care Mântuitorul il vizitase pe Sf Ieronim, si acesta voia sa-i dea totul, tot ce avea, numai pacatele nu. Si Blindul nostru Dumnezeu il roaga: „Ieronime, daca nu Mi le dai, cine o sa ti le poarte? Daca nu Mie, atunci cui?” Atât cere Domnul, nimic mai mult, sa-I spunem pacatele, ca sa le curete, sa tamaduiasca, sa nu le mai facem, sa nu ne mai robeasca patimile, sa nu mai doara constiinta. Ce tare ne-am sucit mintile, daca acceptam ideea asta omnijustificata de globalisti prin diferite subterfugii: ca e mai greu sa scapam de greu, si ca e mai usor sa sporim greutatile! Daca razboiul asta semantic in care toate sunt inversate mai duce mult, si nu dam fuga la Sfinti sa ne reaminteasca sensul cuvintelor si a lucrurilor, curând o sa ne prapadim pâna si puterea sufleteasca de a cuvânta, ca pe celelalte le-am erodat suficient sa nu le mai putem folosi decât de sarbatori, când da Domnul Duh de Viata pâna si celor din morminte!
"Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică însă toate, sau fără de care nu se poate explica nimic. De aceea, deşi e suprema taină, este întrucâtva inteligibilă, conformă până la un loc unei logici.
Ea se prezintă ca atare ca o metafizică reală , sau ca fundamentul abisal, dar într-un fel inteligibil, a toată existenţa. Filosofiile care vorbesc de o metafizică rămân într-o totală neclaritate în privinţa metafizicii despre care vorbesc ele. Pentru ele, acea realitate metafizică nu e decât o esenţă stăpânită de o lege a evoluţiei sau emanaţiei, din care ies toate, stăpânite de aceeaşi lege. Dar cine a putut da acea lege, care arată în sine o dependenţă, dar nu pot explica de cine depinde? Metafizica filosofiilor se prezintă drept lipsită de orice logică.
Cel puţin în privinţa scopului pe care-l poate urmări Sfânta Treime, sau sensului pe care îl poate oferi Ea pentru existenţă , e deplin acceptabilă din punct de vedere logic. Ea este o iubire fără început şi urmăreşte o extindere a iubirii. Şi ce poate justifica existenţa mai mult decât iubirea?
Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată . Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început."
- din lucrarea Părintelui Dumitru Stăniloae - "Sfânta Treime sau la început a fost iubirea"
Între toate acestea, în anul 1854, aflându-se oştile Imperiului Rusiei prin Principatul Moldovei, Părintele Arhimandrit şi Stareţ Nathanail le făcea ajutor după puterea mănăstirii; şi cînd s-au dus la Silistra oştirile, atunci Părintele Stareţ a dat din partea mănăstirii 10 care mari legate cu fier cu câte 10 boi, cu argaţi şi cheltuiala mănăstirii, rânduind şi un monah îngrijitor pentru ţinerea acestora în bună stare; dar pe urmă întorcându-se oştirile ruse în ţara lor, şi în Moldova intrând oştile nemţeşti, atunci domnul Moldovei Grigorie Ghica a voit să-şi izbândească asupra Mănăstirii Neamţului, pentru că a dat ajutor oştirii ruseşti pravoslavnice; şi negăsind alte pricini, şi citind paragraful al 5-lea din Aşezământul Prea Cuviosului Părintelui nostru Stareţul Paisie Velicikovski, unde hotărăşte sfinţia sa că „Monahii cei cărturari din soborul sfinţiei sale să citească învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care povăţuiesc drept spre înţelegerea Sfintelor Scripturi şi spre cunoştinţa dogmelor credinţei celei pravoslavnice a Bisericii Soborniceşti”, şi uitându-şi dregătoria sa, că el era domn puitor la cale al pricinilor politiceşti iar nu arhiereu, a hotărât ca numaidecât punctul acesta este poruncitor spre a se întemeia în Mănăstirea Neamţului seminarie, pentru ca să înveţe călugării ştiinţe înalte. Şi îndată a şi pus în lucrare, ca prin silnicie numaidecât să aducă întru îndeplinire pe acel punct după a sa socotinţă greşită şi necreştinească.
Şi aşa uneltind el toate vicleşugurile, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc şi cu Lascarachi Catargiu şi cu Constantin Negri şi cu alţi ajutători lui, după cum i-a învăţat diavolul, a trimis mai întâi nişte batjocoritori în Mănăstirea Neamţului în anul 1855, spre a-şi face râs de locaşul lui Dumnezeu, care, ajungând în mănăstire marţi seara la începutul Sfântului şi marelui Post, în vremea Pavecerniţei celei mari, când mai tot soborul eram în soborniceasca biserică întru un cuget lăudând pe Dumnezeu şi rugându-ne pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea lumii, după cum avem predanie, cântându-se atunci Canonul cel Mare, numai iată că am auzit cum au intrat nişte boieri în mănăstire şi pecetluiesc uşile la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi de prin slujbele mănăstirii. Deci cu toţii foarte spăimântându-ne, nu ne dumiream ce este, că aşa fără de veste întru aşa zile sfinte care sunt pentru curăţirea sufletului se face acest lucru, când în ţara Moldovei este domnitor creştin şi nu se află nici o năvălire de oareşicare varvari; şi după ce am ieşit din biserică, am văzut că aşa este cu adevărat, căci umblau ca nişte lei turbaţi de mânie prin farmalâcurile mănăstirii acei boieri, Lascarachi Catargiu, Dimitrie Ralet, şi Priveghetorul din Târgul Neamţului, Neculai Pârvu, şi Poliţ-Maistru Ion Grigoriu, care arăta uşile pe care să le pecetluiască, şi alţii, înconjurând chiliile părinţilor cu ostaşi într-armaţi, şi pecetluindu-le uşile precum am zis, aşijderea şi la soborniceasca cămară a mănăstirii şi la cancelarie, la arhivă şi la bibliotecă; şi încă şi la Părintele Arhimandrit Nathanail, Stareţul mănăstirii, zicând că stareţul ţine în mănăstire spioni ruseşti. Întru acestea şi întru altele încă şi-au mai arătat neomenia, căci au adunat pe vreo câţiva părinţi cinstiţi şi i-au închis într-o chilie la un loc, puindu-le strajă ca nu cumva să fugă; apoi după ce i-au ţinut 24 de ceasuri acolo închişi la arhondaric jos, păziţi de Poliţ-Maistru cu ostaşii, le-au dat drumul la unii, iar pe patru părinţi cinstiţi, după ce au despecetluit uşile care le pecetluiseră, văzând că nu au găsit nici o pricină ca să se încaiere de sobor, cu mare batjocură i-au pornit la Iaşi, nelăsându-i nici măcar să se închine la Sfânta Icoană cea făcătoare de minuni a Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, căci un monah Ionathan alergase cu fuga în soborniceasca biserică ca să se închine, dar chiar înaintea Icoanei Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu ajungând, a alergat un radovoi cu şapca în cap şi cu sabia la dânsul şi l-a răpit cu cumpliţie de acolo, şi i-au pus pe toţi întru o haraba, împreună cu două femei, ca desăvârşit să-şi facă râs de călugări.
In primul rand, distributismul nu este un model doar catolic. Daca maica Neonila ar fi citit "Economia libertatii: Renasterea Romaniei profunde" ar fi vazut ca practicile distributiste se bazeaza pe antropologia crestina a darului si "vecinatatii", pe principiile fratesti ale "cooperarii" care sunt in concordanta cu invatatura bisericii ortodoxe. Distributismul se aplica sferei economice si nu are nici o legatura cu erezia papistasa. A spune ca distributismul este o "ispita" pentru ortodoxul nostru este absurd. Si o mare nedreptate. Dintre toate modelele economice din astazi, distributismul este poate singurul care incearca sa subordoneze pe "a avea" lui "a fi", este singurul care vrea sa-l restaureze pe om in darurile sale primite in Hristos, printre care se numara si darurile materiale (hrana, adapostul). Este singurul model din lumea secularizata care nu-i bazat pe avaritie si profit, ci pe justitie sociala, respect si iubire pentru aproape, singurul care respecta "persoana" si familia "crestina". Si tocmai in acest model maica Neonila a gasit de cuviinta sa dea cu pietre. Sunt foarte mahnit si ma rog lui Dumnezeu ca postul, rugaciunea s-o smereasca ca sa poata descoperi adevarul si-n materie de economie.
Raspunsul Maicii Neonila catre Ovidiu Hurduzeu
Frate iubit de Domnul,
Cu mila lui Dumnezeu, va pomenesc in rugaciunile mele zilnice, precum stiu ca de asemenea si din partea fratiei voastre. Impreuna vorbirea noastra mi-a adus mult folos si pentru aceasta va multumesc. Nu stiu daca va aduceti aminte ca spuneam noi pe aici, mai multe voci nestiutoare in ale economiei ca si mine, cum ca prima varianta a modului de trai crestinesc a fost cel aplicat de Sfintii Apostoli, apoi comunitatile crestine ale primelor veacuri de prigoana, apoi Imperiul Bizantin, apoi modul de viata al strabunilor nostri care si-au pastrat dreapta credinta ca sa ne-o daruiasca noua nevrednicilor urmasi, apoi testamentul ideologic al lui Corneliu Zelea Codreanu care a organizat in amanunt si a eficientizat comunitatea crestina româna, apoi generatia marilor mucenici români prigoniti pentru Adevar, in temnitele comuniste, care ne-au lasat scrieri minunate si amanuntite despre bunastarea sufleteasca si trupeasca pe care, aplicând poruncile lui Dumnezeu si imbinând si ethosul românesc, va duce la biruinta României in Duhul cel Sfânt.
“Modelele economice nu lipsesc absolut deloc pentru crestinul care stie istoria Bisericii
si a neamului sau”.
Asadar modelele economice nu lipsesc absolut deloc pentru crestinul care stie istoria Bisericii si a neamului sau. Cele mai frumoase scrieri despre cum trebuie a se distribui energiile create este nu opera vreunui specialist, ci a Duhului Sfânt in Scripturi, si apoi in toate scrierile sfintilor. Tot Sfânt este si Codreanu, si Vulcanescu, si Virgil Maxim, si mii de minti luminate si straluminate care au scris pentru noi cum trebuie sa ne folosim bunurile daruite de Dumnezeu: capitalul duhovnicesc, cel sufletesc, cel intelectual, cel trupesc si cel al avutiilor dinafara noastra. Deci avem modelul Apostolilor, modelul primilor crestini, modelul Bizantin, modelul Legionar, si modelul monahicesc. Banuiesc ca v-a placut mult modelul distributism pentru ca, nefiind un model autentic/strict ortodox, nu ar sari in ochii celor pe care i-ar deranja aplicarea lui, adica marile corporatii etc, insa precum ne dau marturie Sfintii, nu vom putea birui pe satana pe limba lui, ci numai pe limba Duhului Sfânt.
Singura piatra pe care voiesc sa o tin in mâna este cea a cuvântului Evangheliei.
Stiu ca sunteti de buna credinta, asadar credeti-ma ca, precum scrie si textul, singura piatra pe care voiesc sa o tin in mâna este cea a cuvântului Evangheliei. Pe acesta, ca singurul fiind datator-de-viata si unicul dreptar al vietii crestinesti, nadajduiesc ca prin postul si rugaciunile binecredinciosilor, sa-mi daruiasca Domnul smerenia de a-l intelege si a-l aplica, fiindca aceea este adevarata bogatie si adevaratul dor din cea mai profunda Românie a inimii mele. Acolo unde ne e comoara acolo ne e si inima, cei ce-L cauta pe Domnul vii vor fi inimile lor in veacul veacului. Stiu ca fratia voastra incercati cu dragoste si multa osârdie sa faceti ceva bun pentru tara noastra, si ma bucur de stradania pe care o faceti pentru bunastarea crestinilor romani. Abordarea mea, ca ultima dintre pacatoase, asupra a orice mi se prezinta, este intrebarea: "este acest lucru mântuitor"? Iar in masura in care raspunsul la aceasta satisface dorul sufletului meu catre Hristos, il accept si aplic, sau nu. Este bineinteles o metoda personala pe care nu sunt in masura de a o propune la nivel de intreaga Ortodoxie, caci pentru Biserica hotarasc Sfintii, si nu pacatosii ca mine. Asadar indrazneam o parere si nu o critica, o intrebare si nu o judecata.
In cele duhovnicesti, comparam bunele si alegem pe cea mai buna.
In cele lumesti, comparam relele intre ele si alegem pe cea mai putin rea, dar in cele duhovnicesti, comparam bunele si alegem pe cea mai buna. Intrând in Biserica, citind Scriptura si pe Sfintii Parinti, am inteles urmatorul lucru despre Imparatia lui Dumnezeu: ca este 1. aproape, 2. inlauntrul nostru, 3. nu este din lumea aceasta.
1. Când spune ca s-a apropiat Imparatia cerurilor, Domnul anunta o vreme care traieste vesnicia in clipa care curge, apropiind vesnicia pâna la a nu mai fi asimptotica duhului omului, precum era in Vechiul Testament sau filosofilor greci, ci sa poata fi atinsa si traita, prin harul Sfântului Botez. Asadar raportarea la Timp, si prin urmare la toate lucrurile care exista in lumea aceasta trecatoare prin care se arata, in umbra, cele viitoare, se face nu prin constructe mentale, caci mintea singura nu poate sa uneasca pe Chronos cu Kairon, ci numai Duhul Sfânt.
2. Când spune ca Imparatia este inlauntrul nostru, Domnul innoieste raiul sufletesc al glasului lui Dumnezeu care prin Botez strabate si rezoneaza in toata fiinta omului, din adânc pâna in inaltimi, lepadând cele dinafara, ale simturilor si ale poftelor prin care Satana, ispitindu-l pe om cu bogatiile lumii, vrea sa-l arunce in prapastia nemântuirii.
3. Când spune ca Imparatia nu este din lumea aceasta, ne da legile cele noi ale Iubirii desavârsite: iubirea de vrajmasi, milostenia, lepadarea tuturor avutiilor trecatoare, patimirea pe nedrept, prigoana pentru adevar si toate cele care-l fericesc pe om in sens duhovnicesc, in ciuda tuturor parutelor nefericiri din sens trupesc si lumesc. Virtutea saraciei pentru Hristos incepe de la a vinde totul si a da saracilor. Apoi, referindu-Se la iubirea care ea insasi este o avere, intrucât nu este de la noi ci de la Dumnezeu, (caci toate cele bune si de folos numai de la El sunt si nu din vreun efort omenesc), Domnul cere celor ce vor sa fie desavârsiti, precum porunceste (fiti desavârsiti, precum si Tatal vostru desavârsit este!), ca nici macar aceasta avere sufleteasca sa nu o pastreze pentru sine, si sa nu iubeasca nici pe mama, nici pe tata, nici pe vreun suflet mai mult decât pe Domnul. Si, mai mult decât atât, nici macar averea duhovniceasca, adica descoperirile duhovnicesti care se fac de la Duhul Sfânt, bogatia duhovniceasca, sufleteasca, trupeasca, si lumeasca, de ar curge, sa nu va lipiti inima de ea, zice Domnul, ci lepadându-ne chiar de noi insine, chiar de propriul SUFLET!, singura avere pe care o avem, v o i n t a noastra de mântuire, sa o daruim Domnului, iar El vazând arderea noastra pentru mântuire, sa ne daruiasca Viata, si viata din belsug.
Distributismul nu are credibilitate duhovnicească
Caci belsugul dorit de crestini, de la pustnici, nevoitori, arhierei, cuviosi, mucenici, martiri, marturisitori, sfinti stiuti si nestiuti, si-au dorit cu totii un singur lucru, si pentru un singur lucru au vietuit si au murit: pentru Cuvântul lui Dumnezeu si pentru Dreapta-Credinta, singura avere de nepretuit a fiintei crestinului si a Bisericii. Biserica este UNA singura, nu exista biserici surori, iar o erezie care afirma doua cauze in Sfânta Treime, gresind impotriva Duhului Sfânt, nu poate a primi, printr-un botez pervertit, vreunul din harurile Duhului Sfânt, pe Care Il reinventeaza. Astfel catolicii nu au cum sa fie in posesia vreunui adevar, nici de credinta, nici de fapta de credinta, iar de aceea spuneam ca distributismul nu are, din acest motiv, credibilitate duhovniceasca. Este aceasta sete, aceasta cautare, aceasta fapta si aceasta intelegere, si apoi este orice alt lucru care se refera la iconomisirea energiilor omenesti, create, in planul acesta temporal si spatial in care suntem in trecere, lumea aceasta in care ne dovedim sau nu vointa de vesnicie in Hristos. Caci intâi respir aer, si apoi cuvântez pentru auzul fratilor, intai respir Viata, si apoi ea ma invata cum sa vietuiesc, intai caut Imparatia Cerurilor, si apoi voi birui imparatia mortii in care ma gasesc.
Intâi este credinta si apoi este fapta.
Asadar nu spun ca nu trebuie facuta o fapta, pentru ca credinta fara fapte este moarta, ci ca intâi este credinta si apoi este fapta, stabilind o ierarhie a valorilor crestinesti, precum spune Evanghelia. Asadar textul meu nu denigreaza in nici un fel demersurile fratiei voastre, ci afirma o dorinta de a vedea implinita intrutotul voia Dumnezeiasca.
Fiecaruia, in functie de puterea sa duhovniceasca, Domnul porunceste si sfatuieste intr-un anume fel, ce sa faca cu averea. Celor ce sunt bogati, le e posibil sa faca milostenie si astfel sa se mântuiasca. Celor saraci, sa patimeasca cu multumire catre Domnul, si cu smerenie, si vor avea parte de mântuire. Celor ce pot munci, sa munceasca pentru slava Bisericii, cu ascultare de cei mai mari si cu buna socoteala, si astfel se vor mântui. Celor ce sunt robiti, sa indure robia rugindu-se pentru prigonitorii lor, si astfel se vor mântui. Daca pasarilor le da de mâncare, oare omului pentru care S-a intrupat si a murit pe Cruce, si a inviat, oare nu-i va da? Daca pe crini ii imbraca mai frumos decât pe regele Solomon, oare pe cel botezat intru Numele Sfintei Treimi, Vistieria cea nedesertata, oare nu-l va imbraca? Omul ce se teme pentru sine, pentru ce va mânca, pentru ce va imbraca, pentru ce va face, pentru unde va merge, pentru ce va lucra, pentru ce va spune, acela nu a cunoscut bucuria de a fi in purtarea de grija a lui Dumnezeu, acela nu stie ca pentru Domnul suntem cu totii niste copilasi multiubiti, carora toate le daruieste, intreaga lume, cerurile, pamântul, toate lucrurile create si bune, toate frumusetile pe care ochiul si urechea nu le.au vazut, toate sunt pentru om, ba chiar si Insusi Dumnezeu, Care pe Sine omului Se daruieste, Cel care stiind acestea, se ingrijoreaza de sine si vrea sa-si poarte singur de grija, nu a cunoscut tihna dincolo de lume pe care o da Domnul celor ce I se daruiesc intrutotul. Sa ne rugam Sfintilor sa faca pentru poporul român rugaciune, ca sa ne aducem aminte de cea mai mare bogatie si comoara pe care ne-au lasat-o, de la Sfântul Apostol Andrei pâna la Sfintii de astazi, toti cei ce au pazit si au facut Cuvântul lui Dumnezeu, comoara României profunde, Evanghelia, pâinea vietii vesnice, apa vie, lucrarea mântuirii, imbracamintea harului, slava lui Dumnezeu.
Odata ce avem credinta tare, si lucratoare, Domnul lumineaza constiinta omului ca sa si faca faptele credintei, si il sfatuieste cum anume sa-si foloseasca bunurile spirituale si materiale. Daca nu avem credinta lucratoare, atunci chiar de ar fi un model economic bun, nu se va infaptui, oricât de bun ar fi el, caci fara credinta nu se poate face fapta credintei.
Frate iubit de Domnul, va rog sa ma iertati daca vi s-a parut vreo denigrare in ce am spus. Sunt covârsita de pacate, si pentru aceasta mintea si limba mea sunt pline de pâcla relelor intunericimi ale propriilor neputinte. Primiti cererea mea de iertare si fiti incredintat ca am nevoie de rugaciunile voastre. Iertati-ma si Domnul sa va ajute in lucrarea cea buna, cu indurarile Lui.
“Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceza, de a ne infrana de la placeri, de la tot felul de satisfactii. Exista insa si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt.Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce.
Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.
Sa nu le predicam doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos.”
Pr. prof. Dumitru Stăniloae în volumul ”Mica Dogmatică vorbită”
Chiar așa! Cum ar fi viața noastră fără precizia numerelor? 
