„Trebuie să alegi să fii ori mândru, ori sărac în duh. Cea
dintâi
alegere va însemna o distrugere zgomotoasă, a
doua,o
zidire tăcută”. (Sfântul Nicolae
Velimirovici)
„Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin
dragoste şi
poate
coborî până în tenebrele iadului, prin ură”.
(Eugenia
Indreica Damian)
„Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă
soarele să te
pătrund/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n
ramuri ciunte
verdele inundă.” (Demostene Andronescu)
Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa
păcatului. „Întreaga educaţie a omului
depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care
trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii”
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78).
Ieşirea din neputinţă, din hăţişul
zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii,
din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă
tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând
deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea.
„Întâi
dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de
stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea
mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci
dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,
ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p.
47).
În stihiile întunericului
omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond
desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea,
Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371).
Ce vom alege deci? Calea
către Dumnezeu sau drumul înspre sine?
Alegerea între Dumnezeu şi
om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea
ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la
împărăţia Sinelui.
Autonomul, omul lumesc
nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul
modern, omul împotrivă (împotriva
lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea
ca finalitate.
Umanismul, afirma
Părintele Serafim Rose „este o
răzvrătire” împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul
umanismului” ( Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică.
Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17).
Aura umanismului s-a aşezat
pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce
cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului
este „umbrită” de raţiunea empirică.
Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi
a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează
apariţia celor două curente: mişcarea
liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând
umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială
şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii.
Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică
preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o
manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum
să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba” ( Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre
religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică,
Bucureşti, 1974, p. 244).
Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe
secole apostazia culturii occidentale.
Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează
în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care
să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o
finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi
definite ca sfârşitul oricărei experimentări” ( Părintele Serafim Rose, op.
cit., p.15).
Pătrunzând în natura
modernismului, observăm că şi „umanismul”
îşi are trinitatea sa, căreia îi
slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi
„credinţa progresului”. Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea,
proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui
din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul şi subumanismul.
Revoluţia epocii moderne îşi are
rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat:
„Nu există adevăr; nu există stare
absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche
Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan,
1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea
credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se
regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc.
Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape
diferite.
Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde
Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân
neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea
Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor
constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor” şi „democraţiilor” Europei
Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin
harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie,
prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor
două veacuri.
Catehismul necredinţei liberale îşi
exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul
şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care
maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p.
58-59), iar umanismul este şi mai
convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61).
Dacă finalitatea
individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci
toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC.
„Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat
nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era
desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal-
toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale
adevărului” (ibid. p.65).
Liberalul nu este nici
capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes
dincolo de afaceri şi de confort, pentru
cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid.
p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte
doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia
con-fratelui său Realismul.
„Realismul”ca
stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”.
Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El
este „cel care crede într-un singur
cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect
fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin
şi o dovoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma
dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea
de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau
oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările”
şi „descoperirile” lor chipurile,
autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel
Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi
mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, vîzând atât de limpede
în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”
(Hexaimeron 1,4).
În locul în care creştinul
mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina.
adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în
Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul
nu vede decât „mijloace de producţie”,
ori „sex” sau „rasă” .
Cu toate că problema „fericirii” fusese definitiv trasată,
apare reacţia vehementă a vitalismului,
ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism.
Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea
furibundă de a găsi un „urmaş”
dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică,
artă, media, violenţă, crime, „cultul
naturii”, al „trupului şi sexului”, al corupţiei şi
necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii
contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei.
Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică,
exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă
se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia
nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile
moderne”...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în
exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în
utilizarea ei în vederea anumitor interese politice” (Părintele Serafim
Rose, op. cit.,p.84).
Revoltător este faptul că deşi primii
dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a
intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului.
Toate elementele de manifestare ale vitalismului s-au desfăşurat cu succes în mai toate
domeniile sub forma straniului,
absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”,
„personalismul”,crimei „extazul”, „individualismul”,
„integralismul”, „autenticitatea”,
„senzualismul”, „misticismul”, obscurantismul,
şarlatania, ecletismul trivial, etc.
Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică
având o largă răspândire în cultul activismului,
al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei,
al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea
pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă
superioară realismului reducând totul la
experienţa şi senzaţia subiectivă.
Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară
împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”, „progresului” şi „democraţiei”.
Ultima „întrupare”
a vitalismului este nihilismul „pur”
al distrugerii al cărui obiectiv este
reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau
răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi
oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind
triumfal deasupra „mormântului
umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon
al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime
şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei
Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski
din romanul Demonii. Mihail Bakunin
cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care
proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea
teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul
etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa
eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii
este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440).
Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a
răspuns dezinvolt şi fără nici o nonşalanţă: „Atunci ar trebui să încep să
dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se
realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii
noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op.
cit., p.95).
