În regiunile unde apa îngheaţă de Bobotează, procedura de sfinţire a apei este deosebită. Se taie o parte din gheaţă, de regulă în formă de cruce si, pe acolo, se scufunda crucea de către preot sau episcop.
Preotul Isidor a procedat exact asa în râul Omovzha (Emaiga, în prezent Emajogi) din Iuriev (Derpto,
astăzi Taru), Estonia. Imediat ce a sfinţit apa râului, de Bobotează, a fost arestat împreună cu toţi enoriaşii prezenţi la slujbă - în total 73 de persoane. Motivul privarii de libertate a fost bineinteles un abuz, reclamand refuzul acestora de a trece la romano-catolicism. Parintele Isidor era deja vizat, de mai mult timp intarindu-i pe localnicii ortodocşi din zona, incat acestia să nu-şi lase credinţa nici măcar sub tortură.
După un scurt răgaz care s-a acordat celor 73, în închisoare, a venit si sentinţa pronunţată de judecătorii civili din oraş, în prezenţa episcopului romano-catolic Andrei şi a nobililor catolici din Iuriev. Răgazul fusese insa suficient pentru ca preotul să-i încurajeze pe toţi spre mărturisire, împărtăşindu-i cu Sfintele Taine pe care le purta cu sine. Între enoriaşi erau şi multe femei şi copii.
Au vazut fermitatea ortodocşilor in pastrarea credinţei si, judecătorii, au hotărât uciderea lor prin înecare. Împricinaţii au fost astfel târâţi la râul abia sfinţit şi împinşi pe rând, prin gaura ce fusese tăiată în gheaţă la binecuvântarea apei, în aceeaşi zi.
Primăvara, când s-au revărsat apele din cauza topirii gheţii, s-au arătat si cele 73 de trupuri neatinse, ca sfinte moaşte. Ele au fost culese şi îngropate în jurul bisericii Sfântul Nicolae din Taru, unde slujise preotul Isidor. Cinstite spontan de localnici, ca moaşte de sfinţi, au fost recunoscute oficial în 1897, la momentul canonizării celor 73 de Mucenici.
Pomenirea lor se face acum, dupa sinaxarele slave, cu dată de pomenire la 8 ianuarie. Totul a avut loc in anul 1472.
NOTA: Desi din 1463 existase un tratat semnat de marele prinţ Ivan III al Moscovei şi cavalerii livonieni, prin care aceştia din urmă erau obligaţi să-i protejeze pe ortodocşii din Derpto, fără a le impune romano-catolicismul, acesta a fost încălcat de cavalerii catolici germani. Au încercat intimidarea populaţiei ortodoxe, prin ameninţări cu tortura sau cu moartea. Cel care a rămas cel mai dârz apărător al ortodoxiei în zonă a fost, INTR-ADEVAR, Sfântul Isidor preotul.
Mare bucurie a fost astăzi în sufletele noastre. Ca şi odinioară, întreaga creaţie s-a bucurat de Botezul Domnului. Iordanul s-a întors la vederea focului dumnezeirii, apele s-au sfinţit, norii au dat glas, munţii s-au plecat, pădurile s-au înălţat pentru a-L cinsti cum se cuvine pe Cel care se bucură de lauda Soarelui şi de slava Lunii (am citit că Eminescu a vrut să-şi intituleze primul său volum de poezii “Lumină de lună”, un aspect la care ar trebui să medităm). Să ne bucurăm cu toţii de această mare sărbătoare, a treia ca importanţă după Învierea şi Naşterea Domnului, şi să nu uităm că Iisus Hristos S-a botezat pentru a-şi arăta dragostea lui faţă de noi. Părintele Stăniloae mărturisea că Sfânta Treime S-a arătat atunci ca dovadă a iubirii. Botezul Domnului este un mesaj al iubirii de oameni, de natură, ca dar al lui Dumnezeu (privită dintr-o perspectivă a creştinismului cosmic, cum inspirat l-a numit Mircea Eliade, şi nu una a stângii ecologiste). Modelul Sfintei Treimi este modelul dragostei perfecte. Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre botezul cu pământ. Părintele Profesor Ilie Moldovan îmi evoca un obicei din vremea plăsmuirii etnogenezei, pe care l-a descoperit în satul său natal, Albeşti. Acolo se păstrează obiceiul ca la fiecare înmormântare să se împartă nişte bucăţi de sare; e vorba de 72 de bucăţi de sare, după numărul celor 72 de ucenici ai Domnului). Odată cu tradiţia aceasta înregistrăm un cuvânt care priveşte actul înmormântării în sine. Sicriul este dus până în preajma gropii deschise şi, din sicriu, s-ar auzi tuturor celor prezenţi un apel: ”Botează-mă cu pământ!”. Expresia nu se referă doar la botezul omului obişnuit, din apă şi din Duh, ci se referă la botezul însuşi al Domnului, care s-a botezat sfinţind întreg Cosmosul. Hristos nu s-a botezat pentru păcatele proprii. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul nu a fost îmbibată de păcat. „Botează-mă cu pământ” ne spune că şi înmormântarea e un fel de botez. Trecerea de la viaţă la veşnicie are o semnificaţie profundă. E o semnificaţie pe care o întâlnim în Evanghelia Sfântului Ioan, în care Mântuitorul zice: ”Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. Dar dacă ziua de apoi nu este momentan, totuşi cu omul respectiv se întâmplă ceva. Şi atunci noi venim să zicem că e în cauză un botez. Pământul în care se îngroapă omul nu mai este pământul acela care poartă urmele păcatului. Şi mormântul are ceva sfânt în el. Este pământul pe care Hristos L-a sfinţit cu propriul lui botez. Sarea este simbolul botezului. Are şi alte conotaţii sfinţitoare. Odată ajunşi acasă cu bucăţica de sare, ţăranii o aruncă în fântână. Fântâna primeşte astfel un aflux de sfinţenie pentru că în gândirea românilor de la început fântâna are apă sfinţită. În biserica primară apa era adusă de către copii, de ce avea familia mai curat în sânul ei. Apa trebuie dusă de fiecare familie la Sfânta Liturghie. La Sfânta Liturghie te duci cu cele trei daruri, care sunt darurile liturghiei cosmice, sunt darurile lui Dumnezeu încredinţate oamenilor: apa, pâinea şi vinul. Părintele Stăniloae ne atrăgea atenţia să ţinem cont de caracterul cosmic al Sfintei Liturghii, care ne duce la înţelegerea modului în care Hristos, prin Înviere, a restaurat întreaga făptură. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne aducă dragoste, linişte sufletească şi pacea a toată lumea! (Florian Palas)
Au trecut 20 de ani de la ceea ce am crezut că a fost o revoluţie. Libertatea a fost câştigată cu preţul sângelui: cei mai mici şi mai curaţi, copiii şi tinerii s-au oferit primii ca să-l plătească. Şi noi aşa am crezut că revoluţia a biruit comunismul. Dar… Dar teroriştii prinşi trăgând asupra populaţiei au dispărut, iar despre cine a condus din umbră măcelul nu vorbeşte nimeni. Nici un proces, nici un vinovat. De asemenea, am tot aşteptat, dar procesul comunismului nu s-a făcut nici până astăzi, deşi sute de mii de români au fost omorâţi în puşcării şi lagăre, au fost deportaţi în Siberia sau omorâţi în faţa casei pentru că au refuzat să-şi cedeze pământul. Şi mai sunt multe care ar mai putea fi pomenite aici. De cine oare le-a fost şi le este frică conducătorilor noştri? Oare încă nu a căzut comunismul?
Minciuna sau Publicitatea
Comuniştii impuneau minciuna prin teroare şi forţă; acum s-a renunţat la teroare, căci nu mai este nevoie. Minciuna a sublimat în retorică a politicienilor, strategie publicitară, pseudoştiinţă de popularizare, campanie mediatică etc.
Diferenţa? La comunişti, minciunea era oficială, dar mai nimeni nu credea în ea. Acum nimeni nu mai ştie care e adevărul, şi cel mai rău lucru este acela că pe cei mai mulţi nici nu-i mai interesează.
Proletcultismul sau Cultura de masă
Comuniştii îi persecutau pe intelectuali, îi denigrau şi-i aruncau în închisori pentru ca nu cumva să vorbească poporului şi să-i trezească conştiinţa. Acum nimeni nu mai are nevoie de cărturari. Poate doar dacă pot produce o reclamă publicitară, dacă sunt în stare să susţină o idee la modă sau altceva din care să iasă bani. Oricum nu-i mai ascultă nimeni decât dacă sunt puternic mediatizaţi, adică dacă spun ce vor stăpânii.
Diferenţa? Atunci cultura era făcută de către proletari în spiritul ideologiei materialiste. Cărţile se găseau greu, dar românii iubeau cartea şi citeau. Acum cultura e făcută prin televiziune şi ziare în spiritul divertismentului şi a consumatorismului. Cărţile sunt peste tot, dar majoritatea românilor abia mai găsesc timpul şi dispoziţia să citească ziarul.
Antiromânismul bolşevic sau Xenofobia
Comuniştii reprimau sentimentul naţional; acum însă ziarele „democratice” şi intelectualii complexaţi de cultura „minoră” a poporului român au preluat rolul partidului, batjocorind orice încercare de renaştere a culturii române şi a dragostei de neam. Eminescu e declarat extremist sau nebun, împreună cu toţi cei care mai îndrăznesc să creadă în valorile neamului românesc. Oricum naţionalismul a devenit desuet, cine mai crede în el?
Naţionalizarea sau Privatizarea
Ceea ce a făcut naţionalizarea între 1945 şi 1964 a reuşit privatizarea în ultimii 20 de ani. În urma acesteia, pământurile şi cea mai mare parte a economiei ţării au trecut din proprietatea statului român în aceea a companiilor transnaţionale. Deci practic, statul comunist nu a fost decât un intermediar în desproprietărirea poporului român şi în împroprietărirea companiilor străine. A luat de la români în timpul comuniştilor pentru a da totul străinilor astăzi ori direct prin privatizare, ori indirect printr-o politică total defavorabilă românilor pseudoîmproprietăriţi.
Astfel că, România, una dintre cele mai bogate ţări din Europa, a ajuns să nu-şi mai poată întreţine poporul. Peste 4 milioane de români şi-au părăsit casele pentru a căuta o bucată de pâine şi o viaţă mai bună în străinătate. În comunism robeam la stat, acum ne înrobeşte o muncă epuizantă la străini. Nu mai vorbim de datoriile din bănci, prin care o mare parte a românilor nu sunt deplini stăpâni nici pe propria casă. Însăşi impozitarea a tot ce foloseşte omul, chiar şi a aerului se preconizează, ne sugerează că totul aparţine stăpânirii căreia trebuie să-i plătim pentru folosinţă.
Ateismul sau Corectitudinea politică
După 40 de ani de persecuţii şi oprimare a sentimentului religios, după 1990 am avut în sfârşit libertatea să ne manifestăm credinţa. Dar darvinismul a rămas ideologia oficială a şcolii româneşti, impus, de altfel, printr-o directivă a Consiliului Europei. Simbolurile religioase sunt în discuţie să fie scoase din şcoli şi instituţii publice, iar Bisericile au început să se golească din nou. De ce? Libertatea credinţei a fost asociată libertinajului unei vieţi lipsite de Dumnezeu: în prezent în ţara noastră se fac în medie peste 600 000 de avorturi pe an; pornografia a devenit cultură de masă; peste 30% din familiile formate divorţează, iar 80 000 de copii trăiesc fără cel puţin unul dintre părinţi.
Securitatea sau Televizorul
Comuniştii întreţineau un aparat represiv extrem de complicat şi extins pentru ca poporul să nu se revolte împotriva sistemului. Acum aproape totul se rezolvă cu televizorul. Prin el, se pasivizează indivizii, se slăbeşte spiritul critic, se anihilează tensiunile, se creează false probleme şi se elimină cele adevărate, îndeobşte sunt controlate masele. De acum înainte revoluţie stradală nu se mai poate face decât deţinând frâiele „democratice” ale mijloacelor de manipulare în masă.
Puţin cam tristă această retrospectivă. Putea oare fi alta soarta poporului nostru după 1990? În mod cert da, pentru că nimic nu ne-a fost impus cu forţa. Însă undeva am greşit.
Nu cumva acolo că am uitat că numai Bunul Dumnezeu ne-a fost de-a lungul veacurilor sprijin si apărare? Nu cumva pentru că nu am înţeles că esenţa comunismului a fost chiar minciuna, ateismul, antiromânismul, desfrânarea şi hoţia?
Jertfa copiilor din decembrie trebuia continuată, căci fiara comunistă nu murise încă, ci fusese doar ceva ameţită. Se putea oare ca această fiară care peste 50 de ani se hrănise din sângele poporului român, din batjocorirea şi întinarea sufletului său, să fie biruită doar în câteva zile? Nu erau oare nevoie de mai mulţi ani de luptă încordată pentru a ne putea recăpăta libertatea?
Dar ea hidra roşie, atunci la 1990 şi după, s-a prefăcut că este moartă, tocmai pentru a ne înşela trezvia şi a ne face să încetăm lupta, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi ca să ne spurce cu totul şi să ne ia din nou în aspra robie şi-a dat trupul de mâncare poporului român: desfrânarea şi avortul, minciuna, lăcomia şi hoţia, mândria şi credinţele bolnave, nădejdea în ideologii şi puteri mondiale, mai curând decât în Bunul Dumnezeu, toate acestea au constituit, de ce să nu spunem adevărul, pâinea cea de toate zilele pentru mulţi dintre români.
În toată această vreme Hristos ne aştepta să-i cerem ajutorul; ne chema în taină să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Lui pentru a ne face părtaşi vieţii celei veşnice. Câtă bucurie! Să fii cu Dumnezeu, cu Cel pentru Care se murea în puşcăriile comuniste; împreună cu Acela de care 40 ani s-au luptat comuniştii ca să ne despartă.
În schimbul ajutorului pe care ca întotdeauna Hristos vroia să ni-l dea, El nu ne cerea altceva decât puţin mai multă curăţenie sufletească, puţin mai multă credinţă, nădejde şi, bineînţeles, mai multă dragoste. Acea dragoste jertfitoare care-ţi umple sufletul şi-ţi luminează mintea, care e suficientă ca să poţi fi cu adevărat fericit.
Noi însă am preferat să ascultăm de directivele Europene şi de asprele cerinţe ale Băncilor Mondiale. Aşa am fost făcuţi să credem prin împărtăşirea din trupul fiarei, să credem că de la Apus ne va veni tot belşugul şi fericirea, confortul şi bunăstarea.
Am învăţat oare ceva acum la 20 de ani de la revoluţie?
Am putea să o luăm din nou de la început, cumva de la jertfa acelor copii care au crezut într-o lume mai bună?
Cu siguranţă da, căci Dumnezeu nu e ca oamenii să ţină minte răul şi să se răzbune pe cel care cu părere de rău şi cu smerenie se întoarce ca fiul risipitor.
Nu se poate ca Bunul Dumnezeu care s-a jerfit pentru tot omul să nu ne ierte mintea copilărească şi înşelarea în care ne-am complăcut, să nu ne treacă cu vederea toată nerecunoştinţa de care am dat dovadă în ultimii 20 de ani. El ne aşteaptă cu smerenia şi blândeţea Sa dumnezeiască, ne aşteaptă încă, pe noi poporul Său; ne aşteaptă ca să ne facă iarăşi părtaşi ospăţului împărătesc bucurându-ne de libertatea şi viaţa pe care numai El ni le poate da cu adevărat.
Aşadar, trebuie să o luăm din nou de la început, cu gândul că ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. (Matei 19:26)
Pe site-ul sfinti romani in care sunt prezentati toti sfintii romani din secolul III pana azi, fiecare cu viata si nevointele sale, pentru perioada 1950-2006, am gasit doar aceasta listuta pe care o redau mai jos. Va invit sa o cititi cu atentie.
Monahul Gudiil Avacaritei - Manastirea Neamt
Monahul Paisie Nichitescu - Manastirea Sihastria
Protosinghelul Eftimie Tanase - Manastirea Agapia Veche
Ieromonahul Damian Stog - Schitul Sf. Ioan Botezatorul Iordan
Schimonahia Melania Mincu - Schitul Sf Ioan Botezatorul Iordan
Monahia Agafia Ilie - Manastirea Agapia Veche
Schimonahul Iuvenalie Barsan - Manastirea Slatina
Protosinghelul Danul Pricop - Manastirea Slatina Suceava
Monahia Epraxia Malau - Manastirea Varatec
Protosinghelul Iosif Rusu - Manastirea dintr-un Lemn
Schimonahia Valentina Neacsu - Pustnica din din Muntii Sihlei
Monahul Damian Taru - Manastirea Neamt
Ieroschimonahul Danul Tudor - Schitul Rarau
Sfantul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt
Schimonahul Gherasim Carja, Manastirea Neamt
Protosinghelul Mihail Badila, Schitul Pestera Ialomicioarei
Monahia Agatonica Bordacel, Manastirea dintr-un Lemn
Protosinghelul Vasian Scripca - Manastirea Secu
Arhimandritul Sava Cimpoca - Schitul Sf. Ioan Botezatorul
Schimonahul Iona Balasescu - Sihastria Cavsocalivia - Muntele Athos
Monahul Atanasie Pavaluca - Manastirea Neamt
Monahul Evghenie Dumitrescu - Schitul Brazi - Vrancea
Ieromonahul Cosma Popa - Manastirea Cocos Tulcea
Ieromonahul Varnava Lasconi, Manastirea Bistrita Valcea
Sfantul Ioan Episcopul cel Minunat - Schitul Sihla
Richard Wurmbrand si Ortodoxia
Doar 26 de oameni s-au invrednicit a deveni sfinti. Toti cu o singura exceptie provin din cinul monahal. Cu doua-trei exceptii au vietuit cu totii in manastirile din Moldova. Cu totii, cu o singura exceptie, au murit de moarte buna pe patul lor. Un singur mucenic e strecurat in lista, ieroschimonahul Daniil Tudor. In finalul listei, Richard Wurmbrand, care nici macar nu e ortodox.
Din parcurgerea listei se desprind trei concluzii:
1)Ca doar vietuitorii din manastiri au acces la sfintenie. Cu cat stai mai mult in manastire, sansele sporesc;
2)Au prioritate surorile si mamele marilor duhovnici;
2)Ca in timpul regimului comunist prigonitor de crestini, a fost un singur martir, doar Sandu Tudor.
Sa ne fie rusine! Sa ne fie rusine ca sfinti martiri de la Aiud, Gherla, Pitesti, Canalul Dunare-Marea Neagra si toate lagarele de munca fortata, nu au loc pe listele sfintilor. Unde sunt Arsenie Boca, Ilarion Felea, Gherasim Iscu, Valeriu Gafencu si multi altii? Sa ne crape obrazul de rusine pentru nedreptatea pe care le-o facem de 20 de ani. De aceea nu ne mai rabda nici pamantul!
Crestinul… nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant face rau, chiar daca are dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spunea: “La o intalnire am spus aceasta si aceasta unei doamne”. Dar modul in care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o inaintea tuturor. “Asculta”, ii spun, “tu arunci in ceilalti coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari“.
Sa nu aruncam cu pietre in oameni… in mod “crestinesc”… Cine mustra inaintea celorlalti pe cineva care a pacatuit sau vorbeste cu patima despre o oareceare persoana, unul ca acesta nu e miscat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celalalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El difera de cel al juristilor. Biserica le priveste pe toate cu indelunga-rabdare, si cauta sa ajute pe fiecare, orice ar fi facut, oricat de pacatos ar fi.
Vad la unii crestini un mod ciudat de logica. E buna evlavia lor, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si largime duhovniceasca in care sa actionam cu discernamant duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la “litera legii” iar “litera legii omoara”. Cel ce are smerenie nu face niciodata pe dascalul. Asculta si, atunci cand i se cere parerea, vorbeste cu smerenie. Niciodata nu spune “eu” ci “gandul imi spune” sau “Sfintii Parinti au spus”. Adica vorbeste ca un ucenic. Cel care crede ca este destoinic sa indrepte pe altii are mult egoism.
- Parinte, dar atunci cand cineva incepe de la intentia cea buna spre a face ceva si ajunge la extreme, lipseste discernamantul ?
- Lucrarea lui are inlauntrul ei un egoism de care nu isi da seama, deoarece nu se cunoaste pe sine, si de aceea cade in extreme. De multe ori unii incep prin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii si iconomahii. Extrema la unii, extrema si la ceilalti. Primi au ajuns pana intr-acolo incat sa rada icoana lui Hristos si praful vopselelor sa il puna in Sfantul Potir, ca sa se faca mai buna Sfanta Impartasanie. Ceilalti ardeau icoanele si le aruncau… De aceea Biserica a fost nevoita sa puna icoanele sus, ca sa ne inchima si sa acordam cinste persoanelor zugravite pe icoane.
Fragment din “Trezire Duhovniceasca” – cuvinte duhovnicesti ale p.Paisie Aghioritul
Rovinieta electronica ar putea fi introdusa in primul trimestru din 2010, iar prin acest sistem se va putea verifica daca soferul a achitat sau nu taxa de drum, a declarat luni, la Senat, secretarul de stat in MTI, Marin Anton, potrivit NewsIn. Ministerul Transporturilor a anuntat ca din vara acestui an va fi functional sistemul electronic de verificare a rovinietelor. Incepand cu introducerea sistemului de monitorizare a rovinietei, nu va mai fi nevoie de aplicarea unor autocolante. Sistemul va functiona in paralel cu vechea rovinieta cu autocolant.
"Prin implementarea sistemului la plata rovinietei, numarul masinii va fi introdus intr-o baza de date, iar ulterior, prin intermediul camerelor instalate pe drumurile nationale se va verifica daca rovinieta a fost achitata. Cu banii de pe rovinietele electronice se va reusi strangerea unor bani pentru drumuri. Licitatia a avut loc fiind castigata de o firma dar exista acea perioada de zece zile pentru depunerea contestatiilor" a declarat pentru NewsIn, directorul general al CNADNR, Dorina Tiron.
Sistemul informatic de emitere, gestiune, monitorizare si control a rovinietei necesita o investitie de 38,45 milioane lei plus TVA, aceasta fiind suportata din bugetul Companiei Nationale de Autostrazi si Drumuri Nationale din Romania (CNADNR).
Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale din Romania (CNADNR) ofera pana la 93.870.000 lei, fara TVA, echivalent a 22.350.000 euro, pentru achizitionarea unui sistem informatic de emitere, gestiune, monitorizare si control a rovinietelor.
"Valoarea estimata pentru contractul supus procedurii de achizitie publica este de 38.451.000 lei, echivalent a 9.155.000 euro. Autoritatea contractanta isi rezerva dreptul de a atribui servicii similare (cf art. 25 alin.(1) din OUG nr. 34/2006) pentru o valoare estimata de 55.419.000 lei, fara TVA, echivalent a 13.195.000 euro, rezultand o valoare estimata de 93.870.000 lei, fara TVA, echivalent a 22.350.000 euro", potrivit unui anunt al CNADNR din septembrie.
Data limita pana la care companiile au depus ofertele a fost stabilita pe 2 noiembrie 2009.
"(...) rovinieta electronica permite plata si punerea acestui sticker in parbriz si urmarirea electonica, asa cum se face in tarile Uniunii Europene, in mod modern si civilizat. Va exista un sistem computerizat de urmarire a platii, practic rovinieta inseamna plata taxei de drum pentru autovehicule " a explicat secretarul de stat in MTI Marin Anton.
„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã”. (21 Decembrie 1989)
Era acum 20 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada. Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri - si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul. Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea. L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac - in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.
Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand. Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.
