Noua paradigma: catre o religie a numarului. Comentarii la raportul CIA-DARPA despre biometrie

Noua paradigmă: către o religie a numărului

(partea întâi)

Comentarii la raportul CIA-DARPA

DESPRE BIOMETRIE[1]

Notă: S-ar fi cuvenit un scurt istoric a CIA şi al DARPA, care să familiarizeze cititorul cu principiile şi metodele acestora şi care l-ar pune în gardă faţă de motivaţia pentru care ar publica acestea un document despre biometrie, edificându-l despre credibilitatea autorilor. Dar pentru că s-ar extinde prea mult comentariul prin divagări despre implicarea CIA şi DARPA în noua paradigmă mondială a virtualizării, în războaiele psihotronice şi semantice, în mecanismele de control al minţii, în redefinirea relaţiilor politice, se poate spune că importanţa textului nu rezidă în conţinut, în ciuda voinţei autorilor de a induce cititorului că este vorba de un text secret sau inovator, ci în modul prezentării, care poartă “parfumul” limbajului corectitudinii politice şi otrava ideologiei excesiv pro-virtuale. Documentul celor 186 de pagini zămislite după o gestaţie de 5 ani, trebuie că are alt obiectiv decât acela de a informa: în primul rând un raport al unor uriaşe organisme de Inteligenţă care nu conţine alte informaţii în afara celor de multă vreme publice ar vrea să fie un motiv de calmare a cititorului deşi e imposibil să nu trezească motive de suspiciune, iar în al doilea se străduieşte să prezinte toate unghiurile subiectului, dar evitând concluzia logică şi înlocuind-o cu una opusă datelor prezentate. Aşadar deşi întregul argumentelor arată sistemul biometric ca unul inerent plin de erori şi de pericole, tonul subliminal este unul de încurajare totală a implementării lui, într-o manieră de discurs neconformă cu cinstea şi cu adevărul. De aceea raportul (citat cu caractere cursive) este pentru comentator doar un pretext pentru o scurtă trecere în revistă a subiectului biometriei ca ramură a mai vastului subiect al “noii paradigme”.

Biometric data contribute to new ways of knowing and defining persons as digitized information.

Biometric information is part of an individual’s identity

and a loss of control over that information can threaten autonomy and liberty[2].

În 1901 Francis Galton, nepot şi discipol al lui Charles Darwin, primul care a folosit termenul “biometrie[3]” a dezvoltat şi teoria eugeniei, att de nefericit aplicată de Hitler. Biometria are două ramuri: biostatistica şi comportamentul. Măsurătoarea se referă nu doar la dimensiunile aspectelor fizice ci şi la gradul de predictibilitate cu care acestea reacţionează faţă de anumiţi stimuli. Biometria este o aplicaţie a materialismului. Referindu-se numai la trup, consideră numai dimensiunea materială a persoanei, desconsiderând făţiş dimensiunea ei spirituală, lezând integritatea persoanei umane. Alte aplicaţii social-economice şi politice ale materialismului sunt comunismul, nazismul, capitalismul. Victimele acestor aplicaţii sunt în continuă creştere şi nu poate fi efectul sau scopul filantropiei. Experienţa istorică dovedeşte că efectul oricărui tip de materialism este genocidul.

Biometria foloseşte ideea de recunoaştere a unui obiect pe bază de comparare a similitudinilor dintre obiectul perceput şi percepţiile prealabile ale obiectului respectiv[4]. Mecanismul uman de percepţie este superior celui artificial, fiindcă înglobează şi foloseşte informaţii calitative, nu doar cantitative, calitatea fiind un criteriu de percepţie exclusiv sufletului. Fizica modernă demonstrează că materia nu poate fi percepută de către materie, ci de către ceva diferit de ea şi transcendent ei, anume spiritul. Dacă nu poate fi percepută, cu atât mai puţin va putea fi recunoscută. Procesele metafizice nu pot fi informatizate.

Datele folosite actualmente în sistemele biometrice se referă la: chip, amprente digitale, iris, voce, geometria mâinii, semnătură, mers, apăsarea pe taste. Urmează introducerea date referitoare la undele cerebrale, electrocardiograme, compoziţia sângelui, impulsurile biologice lizibile în funcţionarea sistemului nervos, impulsurile afective lizibile în datele sau schimbările trupului, etc., pentru a obţine cât mai detaliate informaţii despre populaţia care trebuie controlată, extinzându-se astfel controlul nu doar la cel raportat la exteriorul persoanei ci şi la cel al structurii psihosomatice şi mentale ale individului ale cărui date se transformă într-o replică informatizată a persoanei. Informaţia interioară a trupului uman, actualmente accesibilă doar individului, va deveni informaţie publică şi va suferi modificările aferente unui obiect public, nemaiaparţinând sieşi ci sistemului care dispune de administrarea informaţiilor.

Ceea ce constituie interiorul, lăuntrul omului, nu este o sumă de date biochimice. Ceea ce NU se poate citi este conţinutul gândului, felul şi intensitatea sentimentului, mişcările voinţei, starea spirituală şi duhovnicească. Acestea nu se pot citi decât de persoana care le trăieşte şi de Dumnezeu Care vede toate. Orice efort al unui sistem de a citi taina persoanei este deşert.

Mesajul unui om al Bisericii: Refuzam categoric introducerea actelor biometrice cu microcip! Refuzam sa ne numim pe noi insine cifre! Vezi argumentele

În orice stat din lume - cu atât mai mult cu cât ne aflăm în plin război informaţional mondial - suma informaţiilor de orice gen a unui stat este considerat patrimoniu naţional al cărui înstrăinare este pedepsită prin lege, sub acuzaţia de înaltă trădare. Scopul legii este şi trebuie să rămână ocrotirea cetăţenilor unui stat şi nicidecum periclitarea sau violarea identităţii şi a informaţiei lor personale. Legiferarea unei trădări invalidează legea respectivă, cetăţenii având nu dreptul, ci obligaţia de a nu respecta o lege împotriva drepturilor omului şi împotriva conştiinţei naţionale şi individuale. Cetăţenii României nu sunt mărfuri de vânzare. În calitate de fiinţe vii şi raţionale refuzăm să ne numim pe noi înşine cifre.

Acest act de înstrăinare (vindere) a României, prin patrimoniul ei de date referitoare la persoane, credinţă, cultură, pământ, avere, şi mai ales legea obligativităţii acestui tip de identitate a persoanelor ei, este din toate punctele de vedere un act de trădare naţională.

Actele biometrice cu microcip ne afectează: suveranitatea statului (oferind informaţii secrete oricăror puteri străine şi contrare valorilor naţionale), libertatea (de orice fel, fiind permanent urmăriţi nu se ştie de cine şi în ce scop), demnitatea (prin identificarea pe bază de număr, ca pe marfă, iar nu de nume, ca pe fiinţă), siguranţa personală şi socială (informaţiile putând fi citite, modificate sau şterse de către oricine), sănătatea (conform cercetărilor medicale referitoare la folosirea de orice fel a microcipului, şi din practica milenară de malpraxis a informaţiilor biometrice), cultura (care, devenind o emanaţie a unor oameni ce nu se consideră oameni ci abstracţiuni exclusiv identificabile prin procesul strict de relaţionare cu sistemul virtual iar nu cu sistemul Real, aşadar nemaifiind zămislire a cosmologiei, devine teren de speculaţie aridă sau simplă stenografiere a vremelniciei şi a nonsensului), viaţa socială (care s-ar modifica negativ sub toate aspectele, fiind înlocuite relaţionările vii prin intermedieri computerizate care, anulând interacţiunea organică şi proferând-o pe cea a imaginaţiei virtuale, falsifică orice substanţă a interacţiunii), spiritualitatea (prin anularea tuturor valorilor absolute în care poporul român crede de milenii: originea divină a omului, scopul nobil al vieţii omului, nemurirea sufletului, inviolabilitatea tainei sufletului, superioritatea spiritului asupra materiei, credinţa în Dumnezeu, religia creştină şi mântuirea).

Orice trădare a valorilor supreme anulează credibilitatea persoanei care trădează şi nicidecum a Persoanei trădate - adică România, în întregime -, care are dreptul şi obligaţia să-şi apere pământul, cerul, şi toate cele dintre ele, în care fiinţa sa românească s-a născut şi trăieşte. Această datorie este formulată mai ales în jurământul depus de cei aleşi să conducă, jurământ care trebuie dovedit şi întărit prin făptuirea Binelui.

De la începutul şi de-a lungul istoriei fiinţei naţionale a României, Taina Sfântului Botez fixează în conştiinţa, în cugetul, în simţirea şi în limba românească, legea mântuitoare creştin-ortodoxă care este temelia fiinţei naţionale. Informaţia genetică şi spirituală a poporului român este Evanghelia, fără de care s-ar desfiinţa atât integritatea naţională cât şi a persoanelor care o compun. Atacarea spiritualităţii naţionale prin atacarea actului prin care aceasta ia naştere (Botezul Ortodox) este acelaşi lucru cu un atac asupra statului român. Aşadar NOI cetăţenii suntem cei atacaţi în cele mai fundamentale, mai înalte şi mai intime drepturi.

Extrem de periculoasă întregii omeniri este întreaga suită de declaraţii ale organismelor europene şi mondiale şi demersurile-gigant referitoare la ceea ce se doreşte a fi “noua paradigmă”. Aceasta, prin paşi clar stabiliţi şi deja puşi în vigoare (primul este al introducerii acestui tip de acte, iar ultimul al introducerii microcipului chiar în interiorul trupului uman), doreşte să schimbe definiţia fiinţei umane, care dintotdeauna a fost considerată valoroasă prin sine şi a cărei raportare intra şi inter umană se face faţă de Dumnezeu-Creatorul omului şi Susţinătorul Realităţii, “propunând” (impunând cu forţa prin legi sau prin viclenie insinuând-o prin tehnicile războiului psihotronic, semantic şi de control mental) şi degradând persoana umană până la a o considera nulă dacă nu devine prolifică în raport de subordonare faţă de virtual (adică faţă de un sistem abstract şi o maşină nevie)! Nici o formă de totalitarism şi nici o concepţie în istoria gândirii umane nu a formulat cu o asemenea făţişă, neruşinată şi nonşalantă cruzime declaraţii atât de umilitoare la adresa omului şi intenţii de genocid (scopul reducerii populaţiei globale) fără a declanşa nici o reacţie, ba aceste afirmaţii par a fi primite chiar în chip optimist de un public anesteziat de absurdul necredinţei.

La nivel mondial, chiar cuvântul “Dumnezeu” se încearcă a fi evitat, dacă nu scos complet din uz. Cu atât mai mari eforturi se fac pentru extirparea noţiunilor cu substanţă care provin de la şi sunt păstrate prin religie. Eliminarea lui Dumnezeu din legi, din educaţie şi învăţământ vădeşte scopul real al eforturilor de unire politico-religioasă, nicidecum din filantropie ci din ură împotriva lui Dumnezeu, ură care dezumanizează şi care este cauza crimei.

Mecanismul “noii paradigme” a angrenat şi conducerea României, căreia i-a “impus” pentru a ne impune nouă o serie din aceste măsuri vădit anti-naţionale, anti-democratice, anti-umane şi anti-creştine, printre care şi modificarea identităţii. Documentaţia referitoare la multiplele şi gravele pericole aduse de acest tip de acte este prea bogată pentru a o readuce aici, făcând astfel ceea ce ar fi fost dator Ministerul care a primit enormele sume de bani în scopul informării populaţiei, bani probabil altcumva folosiţi din moment ce singurele eforturi în acest sens s-au făcut de o mână de oameni săraci cu inimă mare. Dacă poporul ar fi fost corect informat asupra subiectului acestei legi care s-a votat practic împotriva voinţei poporului (prin 1.000.000 de voturi împotrivă) şi speculând neştiinţa acestuia, nimeni dintre cei înzestraţi cu raţiune, cu respect de sine, şi cu o conştiinţă în frica lui Dumnezeu nu ar consimţi la o asemenea lege. Vrând cu orice preţ modernizarea sterilă a unui tranzit care nu este imperativ necesar vieţii nici unui român, se jertfeşte ceea ce este mai de preţ tuturor: conştiinţa identităţii, nobleţea vieţii şi libertatea.

Dacă două milenii de atacuri din partea puterilor anticreştine şi antinaţionale nu ne-au învăţat nimic, dacă jumătate de veac de regim totalitar şi milioane de martiri ucişi pentru că au vrut să apere ţara, credinţa şi neamul nu au fost de ajuns, dacă evenimentele din decembrie 1989 nu au însemnat nimic, dacă ciuntirea trupului ţării nu doare, nici pierderea bunurilor cereşti şi pământeşti, nici durerea zecilor de mii de familii care s-au destrămat din cauza imigraţiei masive, dacă uitarea istoriei, pângărirea Bisericii, schingiuirea conştiinţei faţă de memoria eroilor neamului (care nu sunt recunoscuţi şi cinstiţi şi care, deşi fac mii de minuni şi vindecări prin oasele lor îndelung suferitoare şi sfinte, sunt lăsaţi să zacă în oprobriu şi în râpe ca nişte robi, ei care s-au jertfit pentru libertatea noastră), dacă epuizarea resurselor naturale şi umane nu trag niciun semnal de alarmă, dacă starea patetică a educaţiei decimată de minciuni numite "ştiinţifice" cu dovezi contrafăcute nu ridică un semn de întrebare, dacă ridiculizarea, marginalizarea şi extrema sărăcire a pensionarilor, cei ce ne-au născut şi crescut, nu aduce destulă osândă, dacă permanenta ameninţare a copiilor cu diverse vaccinuri letale nu mai mişcă nicio inimă, dacă uciderea a milioane de prunci nenăscuţi n-a umplut încă pământul de strigătul sângelui lor, dacă distrugerea sănătăţii întregii populaţii prin alimentaţia sub orice critică şi regimul medical atât de problematic nu interesează pe nimeni, dacă zdrobite de singurătate şi vicii cugetele s-au întemniţat departe de Dumnezeu şi unele de altele, dacă s-a vândut din ţara aceasta şi din valoarea ei totul şi nu au mai rămas decât sufletele oamenilor la vânzare, CU ATÂT MAI MULT nemaiavând nimic decât sufletele noastre cele lipsite de fapte bune, se cuvine să plângem implorând mila lui Dumnezeu, iar nu să ne luăm la întrecere cu mândria şi perfidia celor care ne vor distruşi întrutotul şi care ne momesc cu o bucăţică de metal ca pe nişte câini.

Până când ne vom lăsa umiliţi? Până când ne vom vinde? Până când ne vom ucide propriii copii, propriile trupuri şi suflete, propria ţară, propria mântuire? Oare nu mai pâlpâie în noi niciun dram de demnitate, de sete de libertate, de curaj? Oare aşa se va stinge acest neam, în postura de câinele de batjocură al omenirii? Oare am uitat cu totul pentru ce ne-am născut şi că cu o moarte toţi suntem datori? Oare am întrecut până şi dobitoacele în prostie, căci şi oaia, cât este de lipsită de minte, şi tot fuge de fiara care vrea să o înşface, aleargă către păşunea care să o hrănească, cunoaşte cine îi e păstor şi se supune numai aceluia! Iar noi, fiinţe raţionale renunţând la raţiune, la toate dovezile, la istorie, la ruşine, la bunul simţ, la speranţă, la bucurie, la tot ce are sens şi este bun, adevărat şi frumos, să ne nimicim de bunăvoie? Dacă vom accepta să fim cu totul robi unui sistem împotriva a orice este bun, atunci cu adevărat ne-buni vom fi şi vrednici de plâns, căci din fii ai lui Dumnezeu şi vajnici apărători ai Adevărului, din bărbaţi tari, temuţi şi înţelepţi am devenit o stirpe ce singură-şi cheamă blestemul în locul binecuvântării. Doamne, luminează cugetele noastre şi descoperă adevărul inimilor noastre, ca să nu lepădăm cinstea de a fi OM pe care Tu Însuţi l-ai eliberat şi l-ai sfinţit.

Pentru creştinul obişnuit cu intensităţile duhovniceşti, spasmul sec al noii paradigme ar plictisi, dacă n-ar aduce morbul unui iad social şi personal de o nemaiîntâmplată profunzime, în vreme ce pompa perversităţii arborată drept gingăşie şi filantropie este insuportabilă oricărei minţi care cugetă Binele. Ne cutremurăm de viitorul ce se pregăteşte prin “noua” identitate privită la microcip (adică fără identitate de OM). Aceştia, care din liberă alegere renunţă la cinstea de a fi fiinţe vii şi persoane purtătoare de nume şi primitoare de mântuire prin Botez, vor suferi cumplită strâmtorare de suflet, mintea lor nu va putea afla liman în niciun fel de distracţie, inima lor învârtoşată nu va mai simţi câtuşi de puţină dragoste sau milă, şi va deveni fără omenie, precum înşişi se numesc neoameni. Se vor crede puternici din pricina răcelii lor, şi inteligenţi din pricina mulţimii silogismelor lor, fără să guste puterea Duhului şi înţelegerea simplităţii celei sfinte care trimite razele sale dintru Adevăr. Şi, precum zice Scriptura cea pururi adevărată, se vor vinde unii pe alţii, se vor părăsi şi se vor trăda, se vor biciui şi ucide sufleteşte cu voie şi cu ştiinţă, se vor înălţa peste cadavrele celor de aproape şi vor propovădui de bine celor de departe, vor sta făţiş împotriva Adevărului din ei înşişi, din ceilalţi, din legi, din natură, din existenţa întreagă, minţind împotriva Bunătăţii, a Frumuseţii, a Armoniei, a Păcii, pe când dorul după Dumnezeu, setea de libertate, de Viaţă, bucuria iertării, adâncimea empatiei, acestea le consideră boli biochimice ale creierului. Iar cei vii la inimă vor fi prigoniţi, ca prin stăruinţa în dreapta-credinţă să li se dăruiască veşnic chipul de om îndumnezeit prin har stând ca un prunc aninat la pieptul Soarelui Hristos.

Introducerea actelor biometrice cu microcip este un atentat la valorile, la integritatea şi chiar însăşi existenţa statului român şi a tuturor persoanelor care îl compun. De aceea, ca fiinţe raţionale şi create libere, ca buni români şi ca drept-credincioşi, refuzăm categoric introducerea lor, iar cei care doresc în mod deosebit să deţină asemenea documente ar trebui să li se acorde doar împreună cu exilarea, ca unii care nu cinstesc valorile supreme ale omenirii şi ale României.

Un Ştefan cel Mare sau un Vodă Brâncoveanu n-ar fi primit vreodată acte cu vreun alt simbol afară de Sfânta Cruce, şi nici să fie numerotaţi ca pe vite, şi aceia în mod sigur au fost buni români, buni creştini (sfinţi) şi buni conducători iubitori de Dumnezeu, de neam şi de ţară, pururi scrişi în cerurile sfinte şi în inimile tuturor românilor. Cei ce cinstesc numele primit la Botez, a fi român, a fi liber, a fi înţelept, să folosească în continuare acte standard ca şi până acum, fără date biometrice şi fără microcip. Astfel se respectă atât libertatea celor ce nu vor aceste acte, cât şi cea a celor ce le vor, probabil din neînţelegere a pericolelor pe care acestea le comportă, cât şi, în sfârşit, a celor ce doresc să fie etichetaţi şi urmăriţi ca animalele, fiecare alegere liberă având consecinţele ei.

Pentru dorul de Duh revărsat întru tine

Pentru jertfe de Sfinţi

Pentru lacrimi cuminţi

Pentru raiul deschis de Hristos pentru tine

Pentru sfat de părinţi

Pentru curate minţi

Pentru teama de Domnul zidită-ntru tine

Frate, soră şi mamă, alege mai bine

Ca liber să fii pentru veacul de mâine

Nu primi să fii rob pentr-o coajă de pâine

Pentru inima ta cu Hristos plămădită

Pentru fiinţa cu Duhul cel Sfânt pecetluită

Pentru viaţa-ntru Tatăl sfinţită

Ci liberă fii, ţară de Domnul iubită!

Nota: Intelegem sa pastram confidentialitatea asupra autorului acestui mesaj, din motive care nu mai trebuie precizate. Credem ca mai important este mesajul acestui text, spre intelegerea complexei probleme a biometriei.

Dr Florin Matrescu, reputat istoric al comunismului: N-as vrea ca Aiudul sa fie un nou Sighet.

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.

- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari şi urmaşii lor.

- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.

- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Cum apreciaţi acest proces de control a memoriei?

- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.

- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.

- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism şi, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.

- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.

- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, ca Paul Goma sau alţii, au fost lăsaţi în afară? Ei nu au făcut parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.

- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.

Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai sunt şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.

fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas pentru revista Veghea

SFANTUL IOAN GURA DE AUR: Lauda la mucenici.

Lauda la toti sfintii,
care in toata lumea au marturisit

N-a trecut inca numar de sapte zile de cand pe sfintitul praznic al Penticostiei l-am savarsit, si iarasi ne-a ajuns pe noi ceata de mucenici, iar mai vartos tabara de mucenici si sirag al taberei
ingerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a vazut, intru nimic fiind mai prejos, ci intocmai si deopotriva cu dansii. Ca mucenicii si ingerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se impreuneaza. Cerul il locuiesc ingerii, dar si mucenicii. Neimbatranitori si nemuritori sunt aceia, aceasta si marturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupeasca? Si ce este cu aceasta? Caci mucenicii, desi cu trup sunt infasurati, insa nemuritori ‹sunt›; iar mai vartos si mai inainte de nemurire moartea lui Hristos le impodobeste trupurile lor mai mult decat nemurirea.

Nu este atata de stralucit cerul care se impodobeste cu multimea stelelor, pe cat sunt infrumusetate trupurile mucenicilor cu stralucitele puroaie ale ranilor. Drept aceea, fiindca au murit, pentru aceasta mai ales covarsesc si mai inainte de nemurire au luat darurile
de biruinta, de la moarte incununandu-se. «Micsoratu-l-ai pe dansul putin oarece decat ingerii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el»; pentru firea cea de obste a oamenilor zice David. Dar si pe putinul acesta, dupa ce a venit, Hristos l-a dat, dupa ce cu moartea pe moarte a osandit-o. Insa eu nu de aici ma intaresc, ci ‹din aceea› ca si micsoratatea aceasta a mortii covarsire s-a facut; ca de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi facut mucenici. Intrucat, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfarsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel sa zica: «In fiecare zi mor pentru lauda voastra, pe care o am intru Hristos Iisus». De n-ar fi fost moarte si stricaciune, nu ar fi putut sa zica acelasi: «Ma bucur intru patimirile mele pentru voi, si implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos in trupul meu». Drept aceea sa nu ne mahnim, caci ne-am facut nemuritori, ci sa multumim, ca de la moarte ni s-a deschis noua arena marturisirii; de la stricaciune am luat pricina rasplatirilor; de aici avem pricina de lupte. Vezi intelepciune a lui Dumnezeu, cum pe marimea rautatilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus in launtru diavolul – pe moarte o zic –, pe aceasta intru cinstea si slava noastra a schimbat-o, prin aceasta aducandu-i pe nevoitori catre rasplatirile muceniciei? Deci ce? Vom multumi diavolului pentru moarte? Sa nu fie! Caci nu este isprava socotelii aceluia, ci daruirea intelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o in launtru ca sa piarda, si catre pamant intorcandu-ne,
pe toata nadejdea mantuirii sa ne-o curme; iar Hristos a intors-o dupa ce a luat-o pe dansa, si pe noi iarasi la cer printr-insa ne-a suit. Deci nimeni din voi sa nu ma prihaneasca, ca ceata si tabara am numit pe plinirea mucenicilor, punand doua nume potrivnice unui lucru. Ca ceata si tabara sunt potrivnice, insa aici s-au impreunat amandoua. Caci ca si cum dantuind, asa de cu dulceata se duceau la munci; si ca si cum batand razboi, asa au aratat pe toata barbatia si rabdarea, si pe
cei impotrivnici i-au biruit.

Daca ai fi vazut firea celor ce se faceau, lupta si razboi si tabara erau cele ce se faceau; iar daca pe socoteala celor ce se faceau ai fi cercat-o, cete si ospete si praznuiri si prea mare dulceata erau cele ce se savarseau. Voiesti sa te inveti ca acestea erau mai infricosate decat razboiul? Despre ispravile mucenicilor zic. Ce lucru oare este infricosat in razboi? Osti stau dinspre amandoua partile intr-armate, stralucind cu armele, si pamantul cu totul luminandu-l, nori de sageti se slobod dinspre toate partile acoperind aerul cu multimea, paraie de sangiuri se pravalesc pe pamant, si starvurile multe fiind pretutindeni ca intru niste seceris de spice, asa surpandu-se ostasii unii de catre altii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta sa te aduc pe tine. Si aici sunt doua tabere: una adica a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau intr-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se facea biruinta celor goi, nu a celor intr-armati. Cine nu s-ar fi spaimantat?! Ca cel batut biruia pe cela ce il batea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce il ardea, cela ce murea pe cel ce il ucidea; vazut-ai cum acestea erau mai infricosate decat acelea? Acelea adica, desi erau infricosate, dar dupa fire se faceau; iar acestea covarsesc pe toata firea si pe toata urmarea lucrurilor, ca sa te inveti ca ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se ispraveau. Macar ca ce lucru este mai nedrept decat lupta aceasta? Ce este mai fara de lege decat luptele acestea? Ca in razboaie se intrarmeaza amandoua partile celor ce se lupta; iar aici nu asa: ci mucenicul adica statea gol, iar calaul intr-armat. Iarasi, intru lupte amandoura partilor le este slobod a-si ridica mainile impotriva.

Iar aici acela statea legat, iar tiranul cu stapanire ii aducea asupra-i ranile, si ca dintr-o anume tiranie judecatorii insortindu-si lor sa faca rau, iar dreptilor mucenici dandu-le sa patimeasca rau, asa se impleticeau cu sfintii, si nici asa nu-i biruiau pe dansii. Ci dupa aceasta nepotrivita si aspra lupta, tiranii, fiind biruiti, se duceau. Si un lucru ca acesta se facea, precum daca cineva aducand intr-un razboi un om viteaz si razboinic si pe ascutisul sulitei frangandui-l si de platosa dezbracandu-l, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit sa se lupte, iar el lovindu-se si batandu-se si nenumarate rani primind ar fi pus semn de biruinta. Caci si pe mucenici goi aducandu-i, si cu
mainile inapoi legandu-i, si dinspre toate partile batandu-i si strujindu-i, asa se biruiau calaii, iar ei ranile primindu-le, pe biruinta cea impotriva diavolului au pus-o. Si precum diamantul insusi fiind batut nu se da, nici nu se inmoaie, iar pe fierul cela ce il bate il risipeste, asa cu adevarat si
sufletele sfintilor, atatea munci asupra-le aducandu-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce ii bateau o risipeau, urat si cu totul de ras biruindu-se, asa din lupte ii trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne ii legau pe dansii, si coastele le gaureau, si brazdele adancindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamant, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pana aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mancatoare de sange: ci si de pe lemne pogorandu-i peste carbuni ii puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decat cele de mai inainte,
indoite picaturi picand din trupurile lor, unele adica din sangele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacand pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau. Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gandita
pe care a vazut-o Patriarhul Iacov intinsa de la pamant pana la cer; pe aceea se pogorau ingerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si intru amandoua Domnul era intarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau ingerii, iar pe acesta ii este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii.

Monahul Filotheu (Manastirea Petru Voda) despre "cazul parintelui Nichita". Impotriva zvonerilor si raspandacilor.

Părinte drag (n.n. - e vorba de Parintele Mihai Andrei Aldea),

Mi s-a părut că am răspuns, prin ceea ce am scris, la nedumenirile sfinţiei voastre. Actele (şi discuţiile) primelor două Sinoade Ecumenice nu ni s-au păstrat. Pentru a le acoperi, cercetătorii se folosesc de documentele care se referă la aceste două Sfinte Sinoade a toată lumea. Mai mult, poate ştiţi că, deşi nu au fost prezente cîteva din Bisericile locale din afara imperiului, hotărîrile Sfintelor Sinoade au fost primite şi respectate de aceste Biserici. Există ceva bibliografie pe această temă.

Nu cred că se pune problema de a socoti pe cineva în afara Bisericii. Tocmai asta încercam să spun, că zeloţii socotesc pe cei care nu sînt ca ei în afara Bisericii. Şi zelotismul se manifestă nu doar cînd e vorba de calendar. El apare oriunde cuiva i se pare că nu se poate împărtăşi cu cel pe care îl judecă. Sfinţiei voastre v-ar fi uşor să slujiţi cu un cleric care a făcut rugăciuni împreună cu ereticii? Mi se pare că preoţilor din Timişoara nu le este deloc uşor să slujească cu mitropolitul lor iertat de sinodalii români.

Pe de altă parte, plecarea din Biserică nu a rezolvat şi nu va rezolva niciodată nimic, atunci cînd ştii că Adevărul e de partea ta şi că eşti sub necontenita Sa purtare de grijă, cînd Harul Său nu lipseşte din sufletul tău. Mi se pare că răcirea credinţei a adus, în veacul acesta din urmă, neputinţa de a înţelege că aparţinem unei singure Biserici şi că din ea nu fac parte ereticii. Cu siguranţă, au existat şi în vechime Biserici locale care au primit mai tîrziu hotărîrea dogmatică a unui singur calendar. Cazul Irlandei este unul de acest fel, şi faţă de irlandezi au existat, pînă în secolul 8, cel puţin în Apus, mai multe abordări din partea ierarhilor ortodocşi (şi mai ales din partea unor Sfinţi ierarhi care au stat în primul mileniu pe scaunul Romei).

Am postat "mărturisirea de credinţă" a părintelui Nichita ca să se lămurească motivul plecării sale. Nu îndemn pe nimeni să-i urmeze. şi, din cîte am citit, nici p. Nichita nu îndeamnă la asta, nici chiar pe fiii săi duhovniceşti, care sînt mulţi la număr, şi pentru care această plecare este cea mai dureroasă.

Cei cu care a ales să fie în comuniune rebotează pe cei ce vin la ei. Degeaba se invocă legăturile cu ROCOR. Am fost vieţuitor în cadrul ROCOR vreme de un an şi cinci luni şi am prins tocmai momentul scindării sale. Cei ce s-au unit cu Patriarhia Moscovei, deşi ne consideră vrednici de milă pentru că sîntem pe noul calendar, ne primesc la împreuna slujire. Dar ceilalţi, cu care nu sîntem în comuniune, nu cer vreo Mirungere, cu atît mai puţin Botezul. Aşadar sărmanul părinte a ajuns unde era mai rău. Probabil îi vor cere să se reboteze, dacă nu a făcut-o deja, şi acceptarea acestui pas aberant va însemna lepădarea de preoţie şi de monahism, lepădarea de toată lucrarea pe care Sfînta Treime a făcut-o prin el, mai ales cu sutele de fii duhovniceşti. Dacă va face acest pas, sărmanul părinte nu poate fi decît vrednic de mila noastră, a tuturor. Mai mare cădere nu ştiu dacă poate fi. Să primeşti să fii
rebotezat după ce o viaţă întreagă ai slujit Sfînta Liturghie este erezie, e deopotrivă cu apostazia, deopotrivă cu împreună slujirea cu ereticii, iar motivaţiile dezlegării sale de ecumenismul oficial al BOR cad şi se anulează cu desăvîrşire. Cam atît am avut de spus despre "cazul p. Nichita de la Brîncoveni".

Mila Domnului să fie cu acest părinte şi cu maicile sale, ca să-i lumineze şi să-i întoarcă la Adevăr.

Sursa: Grupul Ortodoxia

Sa zicem si noi, impreuna cu Parintele Aldea: Acesta este un răspuns care într-adevăr zideşte! Amin! Amin!

Teologie iudaica aplicata. Rabinii spun ca adulterul si crima sunt binecuvantate daca scopul este salvarea poporului evreu

Fiecare zi aduce noi dimenisuni în arta războiului anti-terorist: agentelor Mossad li s-a dat dezlegare la sex cu teroriştii, scriu ziarele israeliene Ha'aretz şi Jediot Achronot.

Vestea, anunţată de rabinul Ari Shvat, expert în studii juridice şi specializat în interpretarea legislaţiei ritualice, este, de fapt, rezultatul reinterpretării unor texte sacre ale iudaismului.

Dezlegarea dată de rabinul Shvat a fost publicată în studiul intitulat "Sex interzis pentru securitatea naţională", realizat de către Institutul Tzomet, o organizaţie non-profit israeliană specializată în analizarea raporturilor dintre religie şi modernitate şi în adaptarea înaltei tehnologii în folosul respectării codexului juridic evreiesc halakha.

Într-un interviu acordat unui post de radio din Columbia, Ari Shvat a ţinut să sublinieze că una dintre cele mai importante porunci în iudaism este salvarea poporului evreu - dar că, în schimb, adulterul sau crima nu sunt permise în cazul în care scopul final este salvarea unei singure persoane.

Pe de altă parte, absolvirea de păcatul preacurviei nu se face în cazul în care relaţia amoroasă nu se concretizează într-o culegere de informaţii care pot duce la capturarea inamicului sau consolidarea securităţii naţionale a Israelului, a explicat rabinul. Autorul studiului mai precizează că pentru această "armă" sunt de preferat agentele necăsătorite şi care, eventual, au antecedente licenţioase.

Relaţiile sexuale extra-conjugale nu sunt încurajate - dar rabinul Shvat a găsit o soluţie şi pentru situaţia în care agenta secretă este măritată: întru binele naţiunii, cei doi ar trebui să divorţeze înaintea comiterii adulterului, urmând că, ulterior, soţul încornorat să o ceară din nou de soţie.

Preţul salvării naţiunii - oricare ar fi această naţiune, a explicat Ari Shvat, în interviul radiofonic - poate fi chiar şi tragedia individuală a adulterului. Shvat nu a făcut, în schimb, nici o referire la libertăţi sau interdicţii de natură sexuală în cazul agenţilor bărbaţi.

Directorul Institutului Tzomet, rabinul ortodox Yisrael Rozen, a susţinut punctul de vedere al colegului său, precizând, totodată, că nu se aşteaptă ca "agentele Mossadului să vină să se consulte cu un rabin" înaintea unei misiuni.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Ovidiu Suciu

Sursa: Deutsche Welle

Eseu Gheorghe Fedorovici: Primejdia marturisirii. Martirii nu sunt un episod al istoriei. Firea mucenicului crestin. Vor fi reeducati mucenicii?

„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”

1 Ioan, 4, 3.

Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”, Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb, sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi vorba în continuare.

*

Am aflat zilele acestea de pe internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html). Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion, dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl. Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4] Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie, este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.

Căci ce este mucenicul? Este cel care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit. 15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor. Mucenicul este omorît pentru că a înviat.

Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi: ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos.

„Ortodoxia e firea omului” este o cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.

Spre deosebire de erou sau de martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]

Sigur că în planul unei ameninţări fizice, reacţia este şi instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte, conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă), cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie ameninţat în chiar firea sa. Din punct de vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte, luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa 12, 11).

Şi cum au biruit mucenicii? Prin acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni, 13, 6).

NOTE:

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.

[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai participat ştiind dar tăcînd?)

[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)

[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400), unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.”

[5] Sorin Lavric, „Simţul pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept. 2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/