Moartea lui Mircea Vulcanescu – de Ion Halmaghi. 58 de ani de la sfarsitul martiric al filosofului. Marturie de la Aiud, loc sfant intinat de masoni

Pe MIRCEA VULCANESCU l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studentiei mele. Lectiile sale, Sâmbata după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esential, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plin şi fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă in care încadra orice problemă, ideie sau sistem filozofic. Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, in timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creiator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile in minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor. Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiatia ideilor, de a scoate la suprafată esentialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile in diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale in procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.

Vulcănescu urmărea cu stringenta logică şi pedagogică semnificatia conceptelor in toate planurile colaterale, dela economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într’o ierarhie de valori, in care puteau fi sezizate atât contradictiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s’o facă înţeleasă şi cuprinsă într’o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înteleaga valorile specifice româneşti, din viata şi opera lui Ion Creangă.

Era director al vămilor in Ministerul de Finante, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat in diferite structuri idiologice. Participa la şedintele Consiliului de Miniştri, însă, in acelaş timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi pozitia creştinului in lumea modernă.

Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toti membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovatia de a fi sustinut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. In terminologica comunistă se făcea şi el vinovat de «dezastrul României».

In închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună in pratică morala creştină, pe care o propăvăduise dela catedră şi in scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viată creiate de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toti prizonierii politici.

Două au fost împrejurarile din viaţa de detinut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia in care s’a găsit: una, in perioada detenţiei dela Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică in închisoarea dela Aiud.

Parintele Justin Parvu despre "martirologii" de la Hilton si despre martirii de la Aiud. VIDEO

Parintele Dumitru Staniloae despre asceza ortodoxa si falsa asceza. Asceza crestina nu este o tehnica artificiala si unilaterala

Unirea tainică cu Dumnezeu, spre care duce asceza, nu stă la bunul plac al oricui în orice clipă. Ea este cu totul altceva decât stările de confuză afectivitate, în care se poate transpune cineva când îi place, sau care pot veni peste cineva întâmplător". După parcurgerea drumului ascetic în care fiecare moment este aşezat, nu fără raţiune, la locul lui, mintea trebuie să treacă prin etapa cunoaşterii «raţiunilor» lucrurilor create, cum zice sfântul Maxim Mărturisitorul, şi abia după ce a străbătut şi această fază, însuşindu-şi raţiunile create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina unirii şi cunoaşterii tainice. Intrucât această fază de cunoaştere a raţiunilor reale şi de depăşire a lor se înşiră şi ea pe scara ascezei, este evident că unirea tainică cu Dumnezeu, situată la capătul final al acestui urcuş, nu este ceva iraţional, ci ceva supraraţional, nu este o stare dobândită de pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a unei ignorări a raţiunilor lucrurilor, ci de pe urma depăşirii tuturor posibilităţilor raţiunii, dusă la suprema forţă şi agerime, ca şi de pe urma cunoaşterii complete a înţelesurilor raţionale ale lucruri­lor.

Asceza, ca drum al celei mai riguroase raţiuni practice şi al celei mai depline cunoaşteri a raţiunilor lucrurilor, este dovada că la trăirea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea raţiunii, ci prin folosirea prealabilă a tuturor posibilităţilor ei, pentru ca şi din aceasta să se aleagă firea cu o supremă capacitate de a se face vas al înţelegerii supraumane, comunicate de harul Duhului Sfânt. Dumnezeu este Raţiunea supremă, izvorul raţiunilor tuturor lu­crurilor. Mintea care se ridică, în faza unirii cu Dumnezeu, la contemplarea nemijlocită a acestei Raţiuni, trebuie să se fi pregătit pentru înţelegerea acestui sân al tuturor raţiunilor, prin cunoaşte­rea cât mai multora din ele, deşi nemărginit-mai-multul pe care îl cunoaşte acum pune în umbră modul de cunoaştere de mai înainte.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că asceza creştină nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză falsă are ca urmare o încoronare falsă, care se caracterizează prin urmă­toarele semne:

a) ea nu implică nici o condiţie morală, ci este o chestiune de temperament

b) extazul este căutat pentru el însuşi, el fiind scopul suprem;

c) acest fel de extaz este steril, când nu este degradant; omul nu revine din el nici mai instruit, nici mai bun;

d) acest extaz se aseamănă cu o «mână întinsă în vid, din care nu aduce decât neant».

Prima cauză a acestor concepţii eronate despre asceză şi de­spre culminaţia ei în unirea cu Dumnezeu este părerea greşită că omul are în posesiunea sa toate «mijloacele care-1 pot duce la treapta spirituală supremă şi depinde numai de un anumit antre­nament, mai mult sau mai puţin ingenios, pentru a le scoate la iveală.

Spre deosebire de această concepţie falsă, creştinismul soco­teşte că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dăruit de El, iar pentru primirea acestui har este nece­sară o perfecţionare morală a întregii fiinţe umane prin neconteni­tul ajutor dumnezeiesc şi nu ajunge un antrenament pur omenesc pentru a trezi din somnul ei cine ştie ce putere adormită în firea noastră. In creştinism, Dumnezeu nu are o natură asemănătoare cu un obiect, pe care-1 putem cuceri printr-o incursiune ome­nească dirijată de o tactică bine pusă la punct; El este Persoană şi ca atare, fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate ti cunoscut. Iar pentru această autodescoperire a lui Dumnezeu într-o vedere tainică, trebuie să ne facem vrednici în mod sincer, curaţi şi buni. Căci El este mai presus de orice ofensiva ce uzează de forţă sau de şiretenie. Deci asceza creştină este un drum luminat de raţiune, dar nu numai de raţiune, ci şi de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, un drum de-a lungul căruia întreaga noastră fire se purifică de păcat şi se fortifică moral.

( Ascetica si mistica ortodoxa, pag. 13 ).

Inerviu cu reputatul istoric al comunismului, doctorul Florin Matrescu. Despre comunism, globalizare, KGB, Trilaterala si rolul lojilor masonice.

- Dumneavoastră, ca un om care aţi trăit în Occident, cum vă explicaţi susţinerea occidentală a acestor grupări care vor să falsifice istoria reală a comunismului din Europa de Est?

- Susţinerea occidentală trebuie tradusă altfel, mult mai simplu: susţinerea lojelor masonice occidentale sau a organizaţiilor paravan ale masoneriei. Absolut toate structurile internaţionale, de la cele militare la cele bancare, justiţia, sunt sub controlul masoneriei mondiale, fie că e vorba de Rit Scoţian, fie că e vorba de Marele Orient. În privinţa explicării comunismului, în cartea mea, Holocaustul Roşu, am descris, şi nu sunt singurul, rolul capital jucat de Marele Orient, însă şi rolul complice jucat de masoneria neagră sau Ritul Scoţian. Şi atunci, cum doriţi dumneavoastră ca un experiment care s-a făcut sub patronajul masoneriei mondiale, care la ora actuală deţine puterea lumii şi pregăteşte experimentul globalizator, cum vă puteţi imagina ca aceşti oameni să blameze comunismul sau să spună adevărul despre comunism? Vreţi să vă spună cum trupa lui Troţki a fost instruită pe terenul lui Rockefeller? Cum a traversat vasul conspiraţioniştilor Atlanticul? Dacă vasul, oprit de englezi, ar fi fost blocat, ar mai fi avut loc revoluţia sau asaltul Palatului de Iarnă? Trebuie spus că erau vreo 500 de oameni. Cu OK-ul dat din SUA, şi prin convorbiri între America şi Anglia, s-a dat drumul vasului lui Troţki şi acelor soldaţi de elită, care au făcut posibilă victoria revoluţiei în Rusia. Cum se explică sprijinul acordat lui Lenin şi lui Troţki? Occidentalii au refuzat azilul politic al familiei ţarului Rusiei - deşi aceştia erau rude cu regele Angliei – şi au finanţat comunismul. Rockefeller şi-a făcut bancă şi făcea forări de ţiţei în Transcaucaz, imediat după luarea puterii de către comunişti. Occidentul a strâns fonduri pentru susţinerea guvernului sovietic. Cum vă închipuiţi să vină astăzi şi să blameze un experiment fără de care împărţirea lumii între cele două sisteme nu era posibilă? Complicitatea Vestului nu este numai una verbală, este o complicitate financiară, din care Vestul a avut de profitat. Pentru asta am scris capitolul „Profitorii”, încercând o disecţie a experimentului comunist.

Vestul este atât de implicat, de la conceperea experimentului comunist şi până la finanţarea lui, punerea în aplicare, susţinerea etc., etc., încât e ca şi cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului.

- Vladimir Bukovski consideră că mulţi dintre liderii occidentali sunt de fapt oameni stipendiaţi de către KGB, care ocupă în acest moment poziţii foarte importante în cadrul Uniunii Europene.

- Cred că numărul agenţilor KGB, a celor cu trecut comunist, şi nu unul oarecare, e vorba de troţkişti, maoişti etc, este înfiorător. Este dovedită de exemplu identitatea KGB-istă a lui Romano Prodi, care este în continuare om public. Javier Solana, care la un moment dat a fost secretar general al NATO, are un trecut troţkist. O mulţime de oameni din lumea contemporană are un trecut mai mult decât dubios. Dovedit. Serviciile secrete ar putea să le deconspire identitatea. De ce nu o fac? Asta arată cârdăşia, care merge până la acceptarea totală.

Şeful Krupp-ului, vestitul Beitz, care era membru al Partidului Social Democrat din Germania, îşi făcea concediile la Neptun, şi îl însoţea pe Ceauşescu la vânătoare. Cum vă închipuiţi că Baitz ar fi blamat vreodată regimul comunist din România?

V-am arătat, printr-o scrisoare, demersul făcut către preşedintele Weiszeker şi protestul meu când l-a invitat pe Iliescu la o reuniune, în primul mandat al lui Iliescu. Vă spuneam ce politicos mi-a răspuns Weiszeker, însă nici vorbă de înfierare a trecutului lui Iliescu sau de a lua atitudine împotriva masacrelor lui Iliescu, din timpul revoluţiei sau al mineriadelor, de care tovarăşul Ilici Iliescu este vinovatul numărul 1.

Nişte ţări post-comuniste, infiltrate de agenţi KGB şi de forţe ale fostei nomenclaturi, au devenit peste noapte partenerii lor de alianţe politice (UE), militare (NATO), de organisme financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială, etc.). Pentru comportarea Vestului este un lucru absolut firesc. Şi nu uitaţi că oamenii cei mai importanţi la ora asta din România sunt membrii nu numai a unor loji masonice din România, ci sunt capacitaţi concomitent în loji internaţionale. Este imposibil de înţeles altfel longevitatea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR. Câţi oameni spun că Mugur Isărescu reprezintă Clubul de la Roma în România, că de curând a fost ales în Comitetul executiv al Trilateralei (organizaţie paravan a masonilor din America Centrală şi de Nord, Europa şi Asia) şi că, sub aceste auspicii, i se permite această longevitate extraordinară? Sau câţi oameni spun adevărul despre Călin Georgescu, despre care se ştie că este secretar general al Asociaţiei Române pentru Clubul de la Roma, căruia i se pregăteşte o catapultare către locurile cele mai înalte? Complicitatea este profitabilă pentru vest, chiar şi în ziua de azi.

- fragment dintr-un interviu acordat revistei VEGHEA, consemnat de Florin Palas

Mănăstirea Voroneţ este mult mai veche decât se credea. Primul aşezământ datează din perioada lui Alexandru cel Bun

Aşezământul monastic de la Voroneţ datează din perioada domniei lui Alexandru cel Bun, cel mai probabil din perioada 1400-1410, arată cercetările recente ale arheologilor suceveni, biserica actuală fiind construită în 1488 de Ştefan cel Mare peste temelia primei biserici distrusă de un incendiu.

O echipă de arheologi ai Muzeului Bucovinei, coordonată de Florin Hău şi Ştefan Dejan, a finalizat, sâmbătă, o cercetare arheologică preventivă la Mănăstirea Voroneţ, unde pe traseul vechilor chilii de pe latura de sud a monumentului se va ridica un nou corp de chilii în aceeaşi poziţie topografică.

Arheologul Florin Hău a declarat luni corespondentului MEDIAFAX că cercetările au fost făcute într-o zonă unde au mai fost făcute săpături în perioada 1961-1967 de Radu Heitel şi Nicolae N. Puşcaşu, care la acea dată au avut ca obiectiv principal să afle dacă biserica construită în 1488 de Ştefan cel Mare este prima sau dacă sub aceasta existase una anterioară.

Cercetările din 1967 au demonstrat că biserica lui Ştefan cel Mare este a doua biserică a aşezământului monastic întemeiat la Voroneţ, dar nu se ştia cât de timpurile era biserica anterioară şi se estima că putea data de la 1450.

“Faptul în sine era cunoscut pentru că exista un document din 22 ianuarie 1472 în care apare menţiunea expresă a mănăstirii şi a stareţului Misail”, a spus Hău.

Arheologul sucevean a arătat că cercetările finalizate recent într-unul dintre ansamblurile datând din perioade de dinainte de 1488 arată că acesta datează mult mai devreme decât s-a putut proba.

El a spus că o pivniţă cu laturile de 7,3 metri şi 6,1 metri, cercetată acum, datează de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, cel mai probabil din 1400-1410.

Hău a precizat că în urma analizei s-a stabilit că la Voroneţ a avut loc un incendiu devastator şi se presupune că acesta s-a produs în 1475 sau, cel mai probabil, în 1485, când Baiazid al II-lea a dat foc inclusiv târgului Suceava.

El a spus că la 1485 au ars nu numai biserica veche, cu temelie de piatră şi construcţia din lemn, dar şi construcţiile anexă şi chiliile.

Biserica nouă a fost construită de Ştefan cel Mare între 24 mai şi 24 septembrie 1488, iar în acelaşi an, sau cel mai târziu în 1489, se refac şi chiliile, a spus arheologul sucevean, care a precizat că Ştefan cel Mare nu a făcut decât să refacă, pe aceeaşi fundaţie ce data din perioada lui Alexandru cel Bun, întreaga construcţie, dar şi pivniţa, dar după orizontul tehnicii în care trăia.

Hău a arătat că pivniţa din perioada lui Alexandru cel Bun era acoperită cu grinzi de lemn, iar Ştefan cel Mare a reboltit-o cu două travee semicilindrice axate pe patru piloni de piatră cu cărămidă. Totodată, pivniţei i se adaugă două corpuri anexă la est şi vest.

Lucrările au continuat la Voroneţ în etape ulterioare, cea mai importantă fiind cea făcută de Grigorie Roşca în 1547, când bisericii i se adaugă pridvorul şi pictura exterioară de valoare universală.

Tot la 1547 s-au desfăşurat lucrări şi pe corpul de chilii, a mai spus Florin Hău.

Arheologul sucevean a mai declarat că cercetările evidenţiază că aşezământul monastic de la Voroneţ din vremea lui Alexandru cel Bun era un aşezământ boieresc, şi nu domnesc şi nu exclude ca acesta să fi fost construit de boierul Bîrlă de la Hârlău, un boier important din perioada de final a domniei lui Petru Muşat.

Florin Hău a mai spus că din primăvara anului 2011 vor fi continuate cercetările arheologice în zona Voroneţ pentru a se definitiva modul în care a evoluat planimetric, volumetric şi cronologic întregul ansamblu de pe latura de sud a monumentului.

Hău a explicat că nu se cunoaşte traseul zidului de incintă vechi al mănăstirii, nici unde a existat turnul care marca intrarea în incinta mănăstirii sau turnul original al clopotniţei ansamblului.

“Voroneţ rămâne o provocare maximă, întrucât zona incintei de vest, nord şi est au rămas necercetate din punct de vedere arheologic”, a adăugat Florin Hău.

Ştire Mediafax

Tropar de Duminică, icoană din Bucovina Profundă, cuvinte sfinte şi tâlcuiri româneşti

„Doamne, mort Te-ai numit, Cela ce ai omorât moartea;

în mormânt Te-ai pus, Cela ce ai deşertat mormintele.

Sus ostaşii au străjuit mormântul,

jos pe morţii cei din veac i-ai înviat;

întru tot puternice şi necuprinsule Doamne, slavă Ţie!”

(Sedelnele Glasului 5, de rând în această Duminică, a 23-a după Rusalii).

O reprezentare deosebită a Punerii in mormânt in pictura paleologă târzie a bisericii Sfânta Cruce din Pătrăuţi – Bucovina Profundă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Cele două sute de capete teologice, I, cap.66 şi 67 (Filocalia românească, vol. II)

(în tâlcuire românească şi cu notele Părintelui Dumitru Stăniloae, trecute în paranteze)

„66. Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor închipuirilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului a înţeles raţiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte (Întruparea Domnului este centrul, sensul şi scopul lumii, ba moartea şi învierea lui Hristos sunt numai forma concretă a legii universale în general. Legea întrupării se modelează după legea firii, ba aceasta este întocmită în sfatul dumnezeiesc în vederea aceleia. Lumea este prin natura ei destinată să fie jertfită lui Dumnezeu şi de aceea mântuirea lui Hristos are forma morţii ca jertfă; dar destinaţia aceasta s-a dat lumii în vederea «tainei lui Hristos». Sau pe un plan mai înalt, voluntar şi duhovnicesc, Hristos împlineşte o lege, pe care, involuntar şi natural, trebuie să o împlinească toată zidirea. E o lege supremă, după care tot ce e muritor trebuie să moară pentru a primi nemurirea, neputând coexista elementul muritor cu cel nemuritor în aceeaşi fiinţă, sau creatul cu funcţie activă cu necreatul primit ca dar. Sau altfel, orice făptură ori se mistuie duhovniceşte ca omagiu adus lui Dumnezeu, dacă vrea să trăiască prin El, sau e omorâtă de păcat şi de pedeapsă. Ea trebuie să aleagă o moarte: sau moartea spre viaţă, sau moartea spre moarte).

67. Toate cele văzute (fenomenele) se cer după cruce, adică după deprinderea de-a stăvili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele (este explicarea cuvântului paulin: «Mie lumea s-a răstignit». Dar nu numai prin voinţa mea de-a le socoti moarte, ci prin faptul că mă învaţă să constat că toate se veştejesc şi pier, ceea ce îmi domoleşte pasiunea faţă de ele. Lumea făpturilor mi se răstigneşte într-un mod foarte obiectiv: prin faptul că toate sunt prin ele însele moarte, prin aceasta vrea să creeze în mine deprinderea – aptitudinea – de a mă reţine de la afecţiunea faţă de ea, de-a ieşi din relaţia care mă leagă de ea, «se cere» după această deprindere a mea de-a o răstigni. Această deprindere e crucea prin care omor afecţiunea mea faţă de ele, sau prin ea le omor pe ele pentru mine).

Iar cele inteligibile (noumenele), toate au trebuinţă de mormânt, adică de nemişcarea totală a celor ce sunt purtaţi spre ele de minte (cele inteligibile se cer şi ele, prin caracterul lor definit şi relativ, după mormânt. Iar mormântul este nemişcarea minţii noastre către ele. După ce le-a cunoscut, mintea se opreşte de-a cugeta la ele. Toată activitatea ei naturală încetează, aşteptând în ea lucrarea lui Dumnezeu prin care să-L cunoască pe El nemijlocit. Pe acestea nu s-ar putea spune că le-a îngropat afară de sine, odată ce le-a cunoscut. Dar numai cugetând la ele, le-a îngropat în sine, fiindu-i totuşi bune la agerirea ei, prin care va cunoaşte mai uşor raţiunile lor în Dumnezeu). Căci împreună cu afecţiunea şi cu mişcarea aceasta fiind înlăturată şi lucrarea şi mişcarea naturală îndreptată spre cele create, răsare Cuvântul singur, existând de Sine, ca ridicat din morţi, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimeni nu mai e legat de El prin relaţie naturală, căci după har, dar nu după fire se efectuează mântuirea celor ce se mântuiesc (toate trebuie să moară pentru noi, realităţi fenomenale şi noumenale, pentru ca Hristos să se ridice pentru noi singur din toate aceste lucruri moarte. Învierea fiind o stare transcendentă întregii existenţe şi activităţi naturale, toată aceasta trebuie să moară în noi, aşadar întreg omul fenomenal şi noumenal, ca să putem ajunge la ea prin har. Hristos «le circumscrie» pe toate în sine, dar nu le desfiinţează; le ridică pe planul relaţiei prin har cu El, adică le mântuieşte prin iubirea Lui, nu prin puterile lor naturale) ”

sursa: Bogdan Bratu
via: Bucovina Profunda

Părintele Justin Pârvu despre ce înseamnă a fi român. VIDEO

Sursa: roncea.ro