1 mai: 4 ani de la trecerea la cele veşnice a cavalerului demnităţii româneşti, Ion Gavrilă Ogoranu. Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan.

Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti

În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.

Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare.

Vezi şi:

Text inedit Ion Gavrilă Ogoranu

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti îşi precizează punctul de vedere în cazul Ion Gavrila Ogoranu

Dr. Florin Mătrescu despre Aiud, Sighet şi rezistenţa armată anticomunistă (Gavrilă Ogoranu, Goma, Părintele Justin vs Tismaneanu, Oprea, Brucan).

Părintele profesor Mihai Valica protestează faţă de ereziile promovate de ziarul “Lumina”

Dupa scan­dalul cu lin­gu­rita de impar­tasanie care ar putea infecta pe cred­in­cios, provo­cat de un preot din Pitesti, urmeaza o alta aber­atie si blas­femie pusa ca dilema duhovniceasca in inima citi­to­rilor ziaru­lui Lumina.

Arti­colul „Un alcoolic imi spunea ca alcoolis­mul este mai grav decat can­cerul“ din ziarul Lumina din 20 aprilie 2010, reprez­inta dupa par­erea mea o grava eroare teo­log­ica intru­cat pune sem­nul egal intre vinul din pahar al alcoolicu­lui si „putinul vin” trans­for­mat prin put­erea Sf. Duh in insasi san­gele lui Iisus Hris­tos din sf. lin­gu­rita a preo­tu­lui, care a impar­t­a­sit un fost alcoolic…!

Iata tex­tul:

Spe­cial­is­tii au aratat ca, la cei depen­denti, pe creier apare o con­cres­centa, care nu dis­pare, chiar daca intra in remisie. La o per­soana care n-a mai con­sumat alcool de 30 de ani, de exem­plu, acea con­cres­centa poate fi reac­ti­vata printr-o can­ti­tate foarte mica de alcool. Zilele tre­cute am primit un tele­fon de la un preot din Pas­cani, care reusise sa ajute un alcoolic sa nu con­sume timp de un an. A con­sid­erat ca tre­buie sa-i dea impar­tasanie si a recidi­vat de la acel putin vin. Asadar, este foarte dificil.

Nu cre­deti D-lor jur­nal­isti si preoti ca prob­lema pusa in aceasta maniera este o blas­femie? Cum poate Sf. Impar­tasanie sa mijlo­ceasca recidiva alcoolis­mu­lui si nicide­cum vin­de­carea sau pe Iisus Hristos?

Sf. Ioan Gura de Aur spune ca prin vinul de la Sf. Impar­tasanie ni se mijlo­ceste insusi Iisus Hris­tos spre viata ves­nica. Nu cre­deti ca pacatul a revenit pen­tru ca pen­i­ten­tul s-a impar­t­a­sit cu nevred­ni­cie si fara pocainta sin­cera si hotararea put­er­nica ca nu va mai bea si nicide­cum putinul vin, care nu mai este vin, ci insusi San­gele lui Hristos?

Daca mai luam in dis­cutie si arti­colul din ziarul Lumina din 26 aprilie 2010 Bis­eri­cile Orto­doxe Vechi Ori­en­tale: isto­rie si prezent unde se pune sem­nul egal intre monofiz­itii eretici si Orto­doxie, atunci eu refuz sa mai platesc acest ziar si-l voi returna la biroul de presa al Patri­arhiei Romane cu men­tiunea: nu mai pro­mo­vati erezia prin aceasta pub­li­catie platita de credinciosi!

Pr. Mihai Valica

Sursa:

http://atitudini.com/

Prof. Ioan Vlăducă: Întrebări şi răspunsuri despre monofiziţi şi copţi.

Care este cea mai impor­tanta hotarare dog­mat­ica a Sin­odu­lui de la Calcedon?

Sfin­tii Par­inti, lumi­nati de harul Preas­fan­tu­lui Duh, au hotarat: „Urmand asadar Sfin­tilor Par­inti, noi invatam intr-un glas si mar­tur­isim pe Unul si ace­lasi Fiu, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, Insusi desavar­sit intru Dum­nezeire cat si intru omeni­tate, Insusi Dum­nezeu ade­varat si om ade­varat din suflet ratio­nal si din trup, de-o-fiinta cu Tatal dupa Dum­nezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omeni­tate, intru toate aseme­nea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de veci dupa Dum­nezeire si, la plinirea vremii, Ace­lasi nascut pen­tru noi si pen­tru a noas­tra man­tuire din Fecioara Maria, Nasca­toarea de Dum­nezeu, dupa omeni­tate, Unul si Ace­lasi Hris­tos, Fiul, Dom­nul, Unul Nascut, cunoscandu-se in doua firi, fara ameste­care, fara schim­bare, fara impar­tire, fara despar­tire, deose­birea fir­ilor nefi­ind nicide­cum stri­cata din pric­ina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusir­ile fiecarei firi intr-o sin­gura Per­soana si intr-un sin­gur Ipostas, nu impartindu-se sau despartindu-se in doua fete, ci Unul si Ace­lasi Fiu, Unul Nascut, Dum­nezeu Cuvan­tul, Dom­nul Iisus Hris­tos, pre­cum au vestit de la inceput proorocii, pre­cum El Insusi ne-a invatat despre Sine si pre­cum ne-a predanisit noua Crezul Par­in­tilor”[1].

Unii con­sid­era ca la Sin­odul al IV-lea de la Cal­cedon a fost o „nein­telegere de ter­meni”. De aceea, hotarar­ile nu au fost prim­ite de catre Dioscor si de cei impre­una cu el. Este adevarat?

Asa spun cei care vor sa mic­soreze impor­tanta Sfan­tu­lui Sinod de la Cal­cedon. In real­i­tate, toc­mai pen­tru a se depasi difi­cul­tatile ter­mi­no­log­ice, Dum­nezeu a aratat in chip min­unat care este invatatura cea ade­varata: „…si s-au adunat sase sute treizeci de Epis­copi, si alca­tuind si o parte si alta, adica drept­cred­in­ciosii si ereticii, doua tomuri, si deschizand racla Sfin­tei Mucen­ite Eufimia, le-au pecetluit si le-au pus pe piep­tul ei, si peste putine zile facand rugaci­une si, deschizand, au vazut si s-au spaiman­tat; pen­tru ca au vazut tomul ereti­cilor lep­a­dat sub picioarele Sfin­tei, iara al drept­cred­in­ciosilor tinandu-l in cin­stitele sale maini. Aceasta facandu-se s-au ingrozit toti, vazand o min­une ca aceasta. Si intorcandu-se mai var­tos spre cred­inta, au slavit pe Dum­nezeu Cel ce face in toate zilele min­unate, si peste fire lucruri, spre intoarcerea si folo­sul celor multi”[2].

Se zice ca actu­alii copti nu mai sunt monofiz­iti si ca ei accepta acum cele doua firi ale lui Hris­tos. In aceste con­di­tii este posi­bila unirea cu acestia?

Actu­alii copti nu sunt monofiz­iti euti­hieni, ci monofiz­iti sev­e­r­ieni. De aceea il cin­stesc pe ereticul Sever ca sfant[3]. Ei spun ca accepta cele doua firi ale Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, dar le con­sid­era ameste­cate intr-o noua fire. Ei con­sid­era ca uni­tatea celor doua firi poate fi numita „o fire”[4]. In plus, nu accepta hotarar­ile celui de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon[5].

Patri­arhul monofizit Shenouda al III-lea al cop­tilor a declarat in 1979 la intal­nirea de la Chambesy: „In ceea ce priveste Sinoad­ele Ecu­menice, noi nu accep­tam decat pe primele trei […]. Noi refuzam Sin­odul de la Cal­cedon. […]. Pot sa spun foarte deschis, nicio Bis­er­ica din Ori­ent nu poate sa primeasca Sin­odul de la Cal­cedon”[6]. Este gre­sit sa vor­bim despre „unirea cu cop­tii”. Se poate vorbi insa de venirea cop­tilor la Orto­doxie. Iar aceasta se poate real­iza numai intr-un sin­gur mod: sa anatem­atizeze monofizis­mul si pe susti­na­torii lui (Euti­hie, Dioscor, Sever si ceilalti de un cuget cu ei), sa accepte Hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice IV-VII, sa cin­steasca dupa cuvi­inta pe Sfin­tii Par­inti de la cel de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon (451) si pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia, sa primeasca invatatura Sfan­tu­lui Maxim Mar­tur­isi­torul, a Sfan­tu­lui Ioan Dam­aschin si a Sfan­tu­lui Ier­arh Grig­orie Palama; sa accepte si Sin­od­i­conul Orto­dox­iei. Apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox.

Continuare la

http://atitudini.com/intrebari-si-raspunsuri-despre-monofiziti-si-copti/

Prezenţa lui Iisus în poezia creştină de închisoare a lui Radu Gyr. Fostul deţinut politic Grigore Caraza recită din Gyr şi Crainic (VIDEO)

Categoria cea mai caracteristică a poeziei creştine de închisoare se cristalizează în jurul temei prezenţa lui Iisus. O putem numi „prezenţa Iui Iisus pe această talpă de iad", pentru că aceasta este semnificaţia ei profundă: coborârea Iui Iisus în iad. Iisus este acolo unde este omul. El a luat lotul asupra sa, tot ceea ce este omul, tot ceea ce trăieşte omul. Iisus este săracul printre săraci, cel bătut printre cei bătuţi, prizonierul de alături, şi cel care trăieşte moartea împreună cu cei care mor.

Voi da aici două exemple. Primul este poezia, cu statut clasic, a Iui Radu Gyr, „Iisus în celulă":

„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist...

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-Mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina dar zăbrelele groase,

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână...

Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: niciun răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui".

„Iisus în celulă" este poezia prezenţei Iui Iisus. Este aici un dublu proces, săvârşit în misterul credinţei. Pe de o parte, Iisus se identifică "cu suferinţa omului: intră in celulă, poart zeghe („zăbrelele groase, / lungeau pe zăpada Lui, vărgi"), are pe glezne urme de lanţuri, se întinde trudit - trudit ca orice prizonier-pe rogojina prizonierului. Este suferinţa pe care o ia asupra Sa - o suferinţă pe care o adaugă patimilor Sale sau, mai bine spus, care deja a făcut parte din patimile Sale. Îi sus poartă întreaga suferinţa omului, acesta este Iisus pe Golgota (Locul Căpăţânii). Iisus care rămâne, cum spunea Pascal, în agonie etemă. Pe de altă parte, Iisus îi dăruieşte omului propria Lui suferinţă („urmele cuielor" şi senzaţia suliţei în coaste), o suferinţă de o altă natură pentru că este suferinţa prin care a mântuit lumea. Îl iniţiază pe om în taina iubirii jertfelnice şi îl face părtaş la ea. Suferinţa omului şi suferinţa lui Dumnezeu se confundă în comuniune de iubire şi de jertfă.

Al doilea exemplu pe care îl voi da are aceeaşi calitate antologică. Este vorba de „Clopotele din Aiud" din oratoriul Calvar de Traian Popescu. „Clopotele din Aiud" sunt plasate central în oratoriu, ca o axă sau ca la o întretăiere de drumuri. Vin imediat după partea care se cheamă „Deznădejde" şi înaintea celei care descrie „Infernul Piteşti-Gherla".

„Bat clopotele-n turlă sus

La o biserică-n Aiud

Şi parcă glasul lui Iisus

De peste veacuri îl aud

Încet atâta de încet

Răsună şoaptele divine,

În ceruri sau în Nazaret

Cei osteniţi veniţi la Mine (Mt 11,281).

Bat clopotele altor vremi

Armonios ca şi acum,

Plângi, tristă mamă, şi mă chemi

În noaptea sfântă de Crăciun.

O! Blândule Mântuitor,

Cu Tine toţi cei dragi suspină,

Revarsă-n inimile lor

Potop de tihnă şi lumină

în calde melodii de-argint

Bat clopotele tot mai tare

Celor ce suferă alint

Iar celor ce nu cred, „chemare"!

„Clopotele din Aiud" sunt ca o poartă. Prin această poartă se va coborî în infern. Plasate la intrarea în infern, clopotele vestesc prezenţa Iui Iisus şi arată că omul care coboară în suferinţă şi moarte este însoţit de El, Cel care a fost acolo, cunoaşte iadul şi îl învinge.

Şi într-adevăr, la sfârşitul infernului se aude rugăciunea „O Doamne! Când noaptea vierii se lasă peste mine / Tu singur eşti nădejdea, ridică-mă la Tine!". O coborâre în iad şi o ridicare din iad, pe axa prezenţei Iui Iisus.

- fragment din conferinţa “Poezia şi muzica Gulagului românesc”, susţinută de doamna Monica Popazu în cadrul Colocviului “A intra în Împărăţia Cerurilor cântând”, organizat de Fundaţia Hjelmseryd, Suedia, în perioada 21-22 august 2006. Textul conferinţei (trades din limba daneză de autoare) ne-a fost pus la dispoziţie de regretatul luptător anticomunist Traian Popescu, invitat special al fundaţiei suedeze.

Francheţea ... sau despre sinceritate, spargerea cătuşelor şi frică. Dedublarea gândirii, ca efect al experimentului Piteşti.

Scopul vieţii noastre pământeşti este câştigarea vieţii veşnice, adică mântuirea.

Singura cale mântuitoare este trăirea creştină, îndrăznim să afirmăm că nu ne interesează morala nici chiar morala creştină atâta timp cât ea rămâne în plan teoretic!

Creştinul contemporan s-a falsificat, el are un dublu cod moral, un dublu gândit: una spune şi alta gândeşte! De ce? - De frică!

Această schizofrenie vine din necredinţa în Domnul nostru Iisus Hristos – care ştie inima noastră – şi din încrederea în sine. Nu credem că „fără de Mine nu puteţi face nimic” şi că nu se mişcă fir de păr fără voia Sa! Credem că noi, cu puterea, inteligenţa şi înţelepciunea noastră, facem şi dregem!

Acest dublu gândit este drăcesc, pe deoparte datorită necredinţei în Dumnezeu şi credinţei în sine, iar pe de altă parte datorită faptului că păgubeşte pe cel căruia i te adresezi, pe tine însuţi şi pe cei din jur.

Dublul gândit este un efect al Experimentului Piteşti[1] (ca varf al comunismului ) al cărui scop a fost mutarea cătuşelor de la mâini şi picioare la cap (autocenzura – cu corolarul său social, corectitudinea politică) şi apoi coborârea acestor cătuşe în inimă – ticăloşirea inimii, adică izgonirea lui Dumnezeu din lăcaşul Său, pe scurt: satanizarea.

Dublul gândit, ca orice lucru drăcesc, îmbracă o haină frumoasă: el este numit „diplomaţie”, înţelepciune...mai grav se vine cu argumente evanghelice ca de exemplu „fiţi înţelepţi ca şerpii...” uitând curăţia porumbeilor sau „capul ce se pleacă sabia nu-l taie...”, uitând completarea „dar nici soarele nu-l vede”.

Asta vrem noi pentru copiii noştri? un cap plecat sub umbra morţii?

Spargerea acestor cătuşe nu se va putea realiza fără francheţe!

Fii sincer cu aproapele tău, începând cu superiorul tău, fii sincer cu tine însuţi.

Spune prietenului tău defectele pe care i le vezi – poate sunt reale, poate nu!

Spune-i prietenului tău defectele tale! sau taci! cu nici un chip să nu minţi! Francheţea e folositoare aproapelui tău, celor din jur şi ţie însuţi, mai ales atunci când greşeşti în aprecierile tale, deoarece îi dai posibilitatea celuilalt să te corecteze.

Mărturisirea sau lepădarea de Hristos se vădeşte în lucruri mărunte, în viaţa noastră de zi cu zi.

Un om sincer e o lumină pentru el, pentru copiii lui, pentru soţul sau soţia lui, pentru aproapele său...

Câte aplecări ale creştinului, atunci când cere binecuvântarea preotului, sunt însoţite şi de aplecarea inimii? Are efect benefic binecuvântarea dacă tu îl judeci în inima ta? Dacă ai vreo îndoială, vreo tulburare în ceea ce-l priveşte, spune-i-o cu sinceritate şi îl vei ajuta astfel să se îndrepte sau vei constata că erai în înşelare. Dragostea nu poate fi adevărată decât în libertate....mă gândesc că dând omului liberul arbitru a avut şi Dumnezeu un „avantaj”: i-a dat omului posibilitatea de a-L iubi nelimitat!

Cât e respect şi cât obedienţă faţă de superiorii noştri? Cât e dragoste şi cât fariseism?

Câţi copii/elevi ascultă de părinţi/profesori şi în inima lor? Plânge inima mea pentru ei, că pe unii i-am omorât în pântece, iar pe ceilalţi îi omorâm de vii, inoculându-le prin atitudinea noastră frica şi „diplomaţia”; şi atunci ei nu-L mai pot auzi pe Hristos atunci când le strigă, fiecăruia în parte:”tinere ţie îţi zic, scoală-te!”

Redăm mai jos câteva din apoftegmele stareţului Dionisie de la Colciu privind sinceritatea:

1. „un sfat pentru copii, viitorul neamului: să-i invăţăm de mici că sunt creştini şi români. Ca român, trebuie să fii sincer; ca creştin, trebuie să fii sfânt”

2. „s-a schimbat lumea. Astăzi nu mai este dragoste pentru că nu mai este sinceritate.”

3. „mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru!”

Scoala Brancoveneasca/Marcel Bouros

---

[1] Aleksandr Soljeniţîn afirmă că „Experimentul Piteşti” a fost cea mai mare grozăvie a întregului gulag comunist. Citiţi cărţile scrise pe această temă de cei care au „beneficiat” de acest tratament şi veţi găsi un neam eroic sfinţit prin suferinţă!

Decăderea vieţii creştine în viziunea Părinţilor Deşertului (II)

“Zis-a avva Moise în Schit: de vom păzi poruncile părinţilor noştri, eu mă fac chezaş pentru voi către Dumnezeu, că barbarii nu vor veni aici: iar de nu le vom păzi, are să se pustiiască locul acesta.” (Avva Pimen 165)

“Şi a zis bătrânul: în astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz nu puţin. Năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând de seamă de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: de am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, desfrânare, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie. Şi a zis fratele: ce va face cineva în vremile şi anii aceia? Si a zis bătrânul: fiule, în acele zile, cel ce îşi mântuieşte sufletul său mare se va chema în Împărăţia Cerurilor.” (Avva Pamvo 15)

„Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mănăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu, precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stns dragostea între fraţi, fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.” (Pateric, cap.XII, 6)

- texte selectate din Pateric ca fragmente ale unei oglinzi în care se reflectă starea lumii creştine astăzi la două milenii d. Hs. şi propuse spre a fi meditate şi comentate

Decăderea vieţii creştine în viziunea Părinţilor Deşertului.

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, pentru că eşti căldicel – nici rece, nici în clocot – am să te vărs din gura mea.”

Apoc. III, 15-16

“A zis iarăşi, că Dumnezeu nu sloboade războaiele pentru neamul acest ca peste cei vechi, căci ştie că sunt slabi şi nu pot suferi.” (Avva Antonie 25)

“Zis-a avva Ioan, că a văzut oarecare din bătrâni în vedenie cum trei călugări stau de această parte de mare. Şi s-a făcut glas către dânşii din cealaltă parte, zicând: luaţi aripi de foc şi veniţi la mine! Şi doi au luat şi au zburat de cealaltă parte; iar celălalt a rămas; şi plângea foarte şi striga. Apoi, mai pe urmă s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi cu osteneală cufundându-se şi ridicându-se, cu necaz mult a venit de cealaltă parte. Aşa şi neamul acesta, deşi ia aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase.” (Avva Ioan Colov 14)

“Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul dintre ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii au zis: dar cei de după noi, oare ce vor face? Şi a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: dar cei de după dânşii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla.” (Avva Ishirion 1)

- texte selectate din Pateric ca fragmente ale unei oglinzi în care se reflectă starea lumii creştine astăzi la două milenii d. Hs. şi propuse spre a fi meditate şi comentate de către un părinte drag

Atitudinea studenţilor şi a cadrelor didactice de la Istorie faţă de proiectul legii educaţiei naţionale.

Postez scrisoarea studenţilor şi profesorilor de la Istorie pentru atitudinea curajoasă (chiar dacă e curioasă detaşarea lor de naţionalism: adică om fi noi de diverse orientări politice, dar naţionalişti nu suntem, asta e ceva rău, că aşa ne-au învăţat Zoe Petre şi Lucian Boia) în ce priveşte scoaterea din programă a istoriei patriei din majoritatea liceelor româneşti şi dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ, aşa cum prevede proiectul Legii Educaţiei Naţionale (sic, educaţie naţională fără istorie naţională?). O tentativă similară a avut loc acum câţiva ani în Franţa, însă protestele viguroase ale liceenilor şi studenţilor i-au determinat pe experimentatori să-şi retragă proiectele nefaste, care vizează desfiinţarea identităţilor naţionale. Acum a venit rândul României să fie testată la poligonul de încercări. Ce facem? Rezistăm sau ne lăsăm călcaţi în picioare? "Fi-vom noi generaţia debilă şi laşă?" (Florin Palas)

Pledoarie pentru viitor

Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor membri ai Parlamentului României,

Vă adresăm această scrisoare în calitatea pe care o aveţi, de depozitari ai încrederii oferite de societatea românească prin votul care v-a fost acordat. În spaţiul public s-a extins progresiv, în ultimii douăzeci de ani, un discurs care tinde să diminueze şi să marginalizeze în conştiinţa publică importanţa trecutului societăţii româneşti.

Departe de a contesta dreptul la liberă gândire şi expresie, noi înşine fiind membri ai unui corp profesional ce îşi fondează existenţa pe gândirea critică, atragem aici atenţia asupra riscurilor pe care le prezintă devalorizarea studierii sistematice şi a cunoaşterii istoriei naţionale, precum şi a istoriei în general. Punctul de vedere pe care îl susținem nu este unul politic şi partizan, diversitatea afilierilor noastre în acest sens fiind evidentă, nu este nici unul naţionalist, ci izvorăşte din perspectiva pe care ne-o oferă profesiunea şi din datoria pe care o avem ca intelectuali și cetățeni.

România contemporană traversează o criză de identitate care o împiedică să-şi definească obiectivele şi să atingă un minim consens necesar oricărui progres. Lipsa de echilibru a ideologiei oficiale comuniste în tratarea istoriei a fost urmată, după 1990, în discursul public, de un exces simetric în sensul erodării oricărui simţ al încrederii în sine, în valorile şi modelele pe care le-ar putea avea poporul nostru.

Suntem alarmaţi de faptul că această viziune riscă să fie favorizată prin diminuarea constantă a rolului istoriei în educaţia generaţiei tinere, sugerată de unele poziţii mai mult sau mai puţin oficiale venite din partea unor reprezentanți ai Ministerului Învăţământului.

Nu este vorba numai despre posibila reducere a numărului de ore dedicat disciplinei, dar şi de dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ. Vă invităm să reflectaţi alături de noi la importanţa pe care o au studiile istorice: departe de a fi nepractice, acestea sunt o sursă de coeziune socială, oferă repere morale şi identitare în absenţa cărora nici o societate nu poate avansa. Pentru viitorul României, inclusiv în contextul european în care, pe bună dreptate, considerăm că se află destinul nostru, apărarea acestor repere este una dintre îndatorile pe care trebuie să le asumăm noi ca intelectuali şi profesionişi şi dumneavoastră ca lideri şi responsabili politici.

Toate momentele importante ale fondării statului modern, toate deciziile hotărâtoare care au făcut România să progreseze în ultimii două sute de ani s-au bazat, la fel ca în cazul oricărei alte naţiuni, pe conştiinţa istorică, pe credinţa în dreptul nostru de a avea un destin. Oricare ar fi proiectele pe care le propuneţi societăţii româneşti astăzi, ele nu pot porni de la ignorarea acestui trecut, cu toate momentele sale, constructive sau controversate. Proiectarea viitorului cere solidaritate socială, or tocmai aceasta nu se poate obţine prin erodarea valorilor pe care le avem în comun.

Abandonarea educaţiei istorice, diminuarea rolului său în şcoală, va conduce la adâncirea crizei valorilor, cu efecte auto-distructive. Nici una dintre naţiunile membre ale Uniunii Europene nu a ales o asemenea cale şi nu a abdicat de la valorile sale definitorii, ci a căutat modalităţi de a le asocia identităţii europene aflată astăzi în plină construcţie. Documentele europene 94/C229/01 şi 2006/962/EU consideră studierea istoriei naţionale, europene şi universale în şcoală ca element fundamental pentru constituirea solidarităţii europene, cu un rol esenţial în formarea competenţelor civice ale cetăţenilor uniunii (una dintre cele 8 competenţe–cheie caracteristice educaţiei durabile). Două recomandări ale Consiliului Europei, 1283/1996 şi 15/2001 sunt dedicate numai predării istoriei în şcoală în secolul XXI.

Noi, semnatarii acestei scrisori, precum şi dumneavoastră, destinatarii săi, aparţinem unor generaţii variate. Unii dintre noi am fost martorii unor schimbări radicale de regim politic, ai unor evoluţii dramatice ale lumii, care ne semnalează valoarea formatoare pe care o are studiul istoriei într-o societate cuprinsă de globalizare. Înţelegerea mecanismelor schimbării şi a diversităţii culturale reprezintă un instrument util şi o resursă indispensabilă pentru cei care, putem anticipa, vor trăi în deceniile viitoare transformări accelerate şi frecvente ale realităţii.

Pledoaria noastră nu este una în favoarea trecutului, ci în favoarea utilizării înţelepte a trecutului pentru câştigarea dreptului la viitor. Acesta a fost dintotdeauna rolul principal al studierii istoriei, iar o simplă privire asupra sistemelor de educaţie în ţări pe care le admirăm, din Europa sau din afara sa, ne arată că rolul ei nu s-a epuizat, ci este permanent revalorizat. Vă adresăm această scrisoare având încredere în dorinţa dumneavoastră de a face alegerile cele mai bune pentru societatea românească. Nu există viitor fără solidaritate şi identitate, iar identitatea unei naţiuni nu poate fi construită fără cele trei repere fundamentale din care se compune: istoria, limba şi cultura. Diminuarea statutului lor în şcoală nu va conduce la un învăţământ care să ne reconstruiască societatea, ci la unul care să-i adâncească alienarea şi confuzia.

Sursa: Romania Vorbeste

Lupii şi vulturii din România, executaţi ca duşmani ai poporului în anii '50.

In anii '50, animalele şi păsările de pradă din România au fost trecute în categoria "duşmanilor poporului" şi exterminate fără milă, cu otrăvuri, bâte şi pietre. Printre speciile care au avut de suferit: lupul, vulturul bărbos, dropia şi chiar pelicanul.

Campania de ucidere în masă a lupilor, începută în 1950, a durat nu mai puţin de zece ani. După cum am aflat de la Dumitru Murariu, directorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa", motivaţia autorităţilor a fost că lupii omorau vânatul - cerbi, căprioare. Aşa că au fost puse în pădurile patriei bucăţi de carne cu otravă, drept capcane pentru temutele carnivore. Se folosea cianura de potasiu. S-a ajuns astfel ca populaţia de lupi din ţara noastră să fie exterminată în scurt timp.

Zăganul - victimă colaterală

Dar nu s-a întâmplat doar atât, pentru că la "prinzătoare" mai veneau şi păsări răpitoare, precum zăganul, vulturul pleşuv şi codalbul. Au muşcat şi ele din "prada" otrăvită. A fost o lovitură cumplită mai ales pentru zăgan - o specie aflată, la vremea aceea, în declin. A şi dispărut, la scurt timp după aceea, din ţara noastră. Vulturul bărbos, cum i se mai spunea, era cea mai frumoasă dintre răpitoarele cerului din România, susţin biologii. Un adevărat "avion" cu pene multicolore. Când îşi deschidea aripile, ajungea la o anvergură de aproape trei metri.

Premii pentru uciderea lupilor

Se organizaseră în toate judeţele centre speciale pentru colectarea pielilor de lup. Dar acolo se puteau aduce şi gheare ale unor păsări răpitoare. Se considera că nu doar lupul este nociv pentru patria noastră, ci şi unele păsări, precum cioara, uliul şi vulturii. Acuzaţia pentru vulturi era că răpeau pui

de animale - capră neagră, de pildă, în timp ce uliul dădea iama în gospodăriile oamenilor, printre orătănii. Mai-marii vremii promiteau chiar şi premii - bani sau alte favoruri - celor care aduceau mai multe piei de lup sau gheare de păsări răpitoare, ca dovadă că uciseseră "infractorii". Trebuie menţionat aici că lupul e considerat un "sanitar" al pădurii. El vânează, în primul rând, animalele bolnave

sau degenerate. "S-a observat, după dispariţia lupului, un număr tot mai mare de căpriori cu anomalii", arată Dumitru Murariu. Din fericire, lupul a reapărut, mai târziu, în România, azi populaţia fiind aproape refăcută, datorită migraţiei acestor animale din Ucraina. "Dacă acum ţara noastră are locuri fruntaşe, pe plan mondial, la trofee de căprior şi cerb, este datorită selecţiei naturale pe care lupii o fac, ca sanitari ai pădurii", conchide academicianul.

Pelicanul - luat în cătarea puştii

S-ar putea spune că românii şi-au decimat singuri bogăţiile naturii, de-a lungul vremii. Există mărturii ale unui "război" similar, de data asta purtat în Delta Dunării, împotriva păsărilor care, vezi-Doamne, mâncau prea mult peşte, făcând pagubă în producţia piscicolă a ţării. Lotul vinovaţilor era mare - pelicanul, cormoranul, lopătarul, stârvul cenuşiu şi stârvul de noapte. N-a avut nicio importanţă opinia oamenilor de ştiinţă, care susţineau că aceste păsări mânâncă doar peşte de talie mică, într-o cantitate infimă. "Conform studiilor, aceste păsări consumă câteva sute de grame de peşte, şi asta nu în fiecare zi", arată directorul Muzeului "Antipa". Dar parcă a contat aşa ceva pentru paznicii crescătoriilor de peşte din Deltă! Ei împuşcau fără milă păsăretul. Alţii incendiau vegetaţia, chiar în locurile în care se ştia că sunt colonii de păsări, pentru a fi alungate. Asemenea "eroi" primeau diverse recompense, fie alcool, fie câte un cartuş pentru fiecare gheară de pasăre răpitoare pe care o prezentau drept trofeu - semn că omorâseră acea necuvântătoare. Urmele masacrului din trecut se mai văd şi azi - pelicanul creţ e pe cale de dispariţie în ţara noastră.

Dropia - exterminată cu bâte şi pietre

Alt "inamic" a fost dropia. O înaripată de mărimea unui curcan, cu penaj frumos, trăind în zonele de câmpie ale României, mai ales în Bărăgan. Toamna, când dădea primul îngheţ, aripile acestor păsări atârnau din cauza gheţii, aşa că nu mai puteau zbura. Atunci ieşeau ţăranii la atac, cu pietre şi bâte, să le omoare. Victimele erau apoi băgate la cuptor şi mâncate, pentru că aveau carnea foarte gustoasă. Ultimele dropii au fost ucise în judeţul Teleorman, în anii '70. E o specie practic dispărută la noi. Cu toate astea, în ultimii ani au fost semnalate asemenea păsări în câmpia vestică a României. Dar sunt exemplare venite din Ungaria.

Statistici oficiale

Ce a mai rămas azi din fauna României? Am primit răspuns de la Ministerul Mediului. La noi

mai sunt 100 de specii de mamifere, din care 70 ocrotite de lege. Mai bine arată statistica la păsări - avem 400 de specii, dintre care numai 72 necesită protecţie. La capitolul reptile putem să bifăm existenţa a 23 de specii, peste 80% dintre acestea fiind protejate. La amfibieni situaţia arată aşa - 19 specii, aproape 90% ocrotite. Se mai ştie că 16% din suprafaţa României este reprezentată de arii protejate, în care păsările şi animalele ar trebui să nu fie deranjate în niciun fel de om. Dar oare aşa se întâmplă? "Avem o legislaţie bună. Important e să fie şi aplicată. Problema e că în parcurile naţionale continuă defrişările. Se distruge habitatul animalelor şi păsărilor. Ce fel de refugiu mai poate fi acolo unde se aude drujba? La care se adaugă şi pericolul braconierilor", spune academicianul Dumitru Murariu. Din cauza defrişărilor, încă o vedetă a meleagurilor are, de mai mult timp, securea deasupra capului - cerbul carpatin.

Sursa: România liberă

Părintele Ilie Cleopa: Minunea de la scaldatoarea Vitezda.

Hristos a inviat!

Iubiti credinciosi, Dumnezeiasca Evanghelie de astazi este de asa fel, ca parca n-are nevoie de talcuire. Dar cuvintele dumnezeiestilor Scripturi se aseamana cu ierburile cele binemirositoare, cu menta, sau cu busuiocul, sau cu altele, care din ce le freci mai mult in palma, tot mai frumos miros, sau cu obiectele de aur sau de argint, care, daca le frecam si le curatim, tot mai tare stralucesc si tot mai mult isi arata frumusetea si podoaba lor.

De aceea si cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, cu cat se talcuiesc mai mult, raspandesc o mireasma tot mai mare a Duhului Sfant si reflecteaza o lumina tot mai puternica. Ati auzit cum incepe dumnezeiasca Evanghelie: "In vremea aceea S-a suit Iisus in Ierusalim". De unde S-a suit? Din Galileea neamurilor. In Galileea, la Cana, facuse prima minune. Tot acolo facuse si ultima minune, cu sluga sutasului imparatesc, pe care il vindecase, iar vestea aceasta venise pana la Ierusalim. Deci Mantuitorul S-a suit din Cana Galileii in Ierusalim, la sarbatoarea evreilor, care se cheama Cincizecime.

Si acolo - zice dumnezeiasca Evanghelie - S-a pogorat la o scaldatoare numita scaldatoarea oilor. De ce S-a dus Stapanul Iisus in acel loc? Pentru ca stia mai dinainte ce are de facut acolo.

Si de ce se numea scaldatoarea aceea a oilor? Pentru ca acolo, cand se aduceau jertfele sangeroase la templu, se spala carnea oilor si a mieilor, care era taiata prin junghiere, si maruntaiele lor, care se aduceau arderi-de-tot. Aceasta scaldatoare a oilor se mai chema evreieste Vitezda, care inseamna "casa facerii de bine" . Si pentru ce se chema asa? Pentru ca la acel izvor se facea mare facere de bine celor bolnavi, desi foarte rar. Aceasta scaldatoare era inconjurata de cinci pridvoare, cum ati auzit in Evanghelia de astazi. Scaldatoarea era in mijloc, iar imprejur se aflau pridvoarele pentru cei bolnavi. Pe ele zaceau orbi, schiopi, uscati si slabanogi, asteptand miscarea apei. Cum se misca apa aceasta? Ne-o spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe: "Ingerul Domnului la vreme se pogora si tulbura apa". Ingerul se pogora o data pe an si tulbura apa, si cei ce erau in pridvoarele acelea, pe paturi, toti bolnavii si uscatii, se sileau sa intre indata in apa. Si care avea putere sa intre cel dintai in apa, dupa tulburarea ei, acela se facea sanatos.

Dar de ce numai unul se facea sanatos in scaldatoarea aceea? Si de ce ingerul Domnului se cobora numai o data pe an, sa tulbure apa? Si care era vremea acelei tulburari? Vremea n-o stia nimeni. Dar faptul ca numai unul se vindeca, sau numai unul se curata de pacatele sale si se vindeca, era simbol pentru Legea Darului, ca n-avem voie niciodata sa botezam doi oameni deodata, ci numai unul. Ar fi o hula si o calcare a legilor crestine ortodoxe, daca s-ar boteza doi deodata. Coborarea ingerului peste scaldatoare era simbolul coborarii Duhului Sfant peste cel ce se boteaza in apa sfintita de El.

Dar ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Venind Mantuitorul la aceasta scaldatoare, a aflat acolo un slabanog de 38 de ani. Vazandu-l Mantuitorul pe acela, I S-a facut mila si-l intreba: "Vrei sa te faci sanatos?". Dar oare de ce il intreaba? Nu stia Dumnezeu ca el voia sa se faca sanatos? Sau care dintre bolnavi nu vrea sa se faca sanatos? Auzi, sa mai intrebi un bolnav de 38 de ani daca vrea sa se faca sanatos! De ce il intreaba, deci, Hristos? Iata de ce intreaba. La orice vindecare pe care a facut-o Hristos, mai intai cerea credinta de la cei pe care voia sa-i vindece. Iar acestuia, care era un om pacatos si pentru pacatele lui zacea acolo de 38 de ani, ii era de trebuinta vointa tare ca sa se caiasca. Deci nu se putea vindeca decat daca se hotara cu toata vointa lui sa puna inceput bun, ca de azi inainte sa se faca sanatos si cu sufletul. Deci Hristos il intreaba, de fapt: "Vrei sa urmezi lui Dumnezeu si sa nu mai faci pacate?". Aceasta il intreaba Hristos, cand il intreaba daca vrea sa se faca sanatos. Nu vorbea de sanatatea trupului, ci a sufletului.

Iar el, saracul, n-a mai apucat a spune ca vrea, ci a inceput a marturisi amaraciunea sufletului sau cea de 38 de ani: "Doamne, n-am om care sa ma bage in scaldatoare!". Vezi cata rautate aveau aceia care treceau pe langa un bolnav sau aceia care ajutau pe cei bolnavi? Poate vor mai fi fost acolo bolnavi, dar nici unul de 38 de ani. Acesta suferea cel mai demult si nu voia nimeni sa-l ajute sa intre in scaldatoare. Si el Ii spuse Mantuitorului: "Doamne, n-am un om cu tragere de inima, n-am un om cu inima buna, n-am un om sa-i fie mila de mine, si de aceea, pana sa merg eu, intra altul, si eu am ramas aici de 38 de ani si m-am uscat netamaduit!".

Iar Mantuitorul n-a mai asteptat sa-L roage nimic, ci i-a zis imediat: "Scoala-te, ridica-ti patul si umbla!". Vezi ce ne invata Mantuitorul? Cand vedem un om in necaz, in scarbe, in pagube si-n boala, sa n-asteptam sa ne roage mult timp sa-i facem bine, ci chiar mai inainte de a ne ruga el, sa facem indata fapta cea buna trebuitoare lui. Si la cuvantul lui Hristos Dumnezeu - Care a zis la inceput sa se faca lumina si s-a facut lumina, sa se faca taria si s-a facut, sa se dea apele in laturi si sa se arate uscatul si celelalte - slabanogul s-a sculat deplin sanatos, si-a luat patul sau pe umeri si umbla. Si l-au vazut fariseii si carturarii si legiuitorii Legii Vechi, si au inceput sa-l mustre, zicand: "Nu se cade in ziua sambetei sa ridici patul tau!". Iata zavistia si rautatea, iata viclenia celor ce conduceau atunci poporul Legii vechi! De aceea ii mustra Mantuitorul: "Morminte varuite, si orbi, si nebuni!". N-au intrebat: "Omule, cum de te-ai facut sanatos asa de repede, ca te-am vazut zacand 38 de ani si acum ai putere sa ridici patul tau si sa umbli?!". De sub masca Legii celei vechi, il mustra ca-si ridica patul sambata.

Continuare la:

http://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminicile-peste/minunea-la-scaldatoarea-vitezda-71627.html

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului: Despre rugăciunea lui Iisus.

Cuvânt înainte sau călăuză celor ce vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească în privinţa a ceea ce este în ea. S-a făcut şi alcătuit din sfintele scrieri cele de la Duhul Sfânt insuflate de Prea cuviosul schimonah Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească.

Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat aşa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici şi în înţelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învăţătura lui şi despre povăţuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni.

Sf. Paisie Velicikovski, despre duhovnicul său – Sf. Vasile de la Poiana Mărului

Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci de se goleşte cineva numai de vedere, de auzire şi de vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile cele rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile cele rele şi va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin rugăciunea minţii şi prin luare aminte, când va depărta mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia în camera cea dinăuntru şi firească, sau în pustie. (notă Părintele Stăniloae – Pustia din afară e un chip al lăuntrului golit de orice gânduri. Numai aşa se poate mintea concentra exclusiv spre Dumnezeu; sau poate face o rugăciune curată. Dar trebuie observat că năzuind spre această golire de gânduri, omul duhovnicesc nu vrea să devină indiferent. Prin aceasta el dobândeşte din unirea cu Hristos o covârşitoare bunătate şi unire curată faţă de toţi şi de toate. Propriu-zis el se goleşte numai de atitudinile pătimaşe, egoiste faţă de oameni şi lucruri, nu de orice atitudine. Se recomandă să nu se mai vadă toate în ele însele, deci dispersate, ci unite cu Dumnezeu.). Căci precum sabia cea cu două tăişuri, oriîncotro o vei întoarce, tai cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile veşnice. (notă Părintele Stăniloae – S-ar părea că e o contrazicere între recomandarea ca mintea să fie golită pentru a se face rugăciunea curată şi afirmarea că rugăciunea aceasta însăşi produce această golire, tăind orice conţinut din ea pentru a săvârşi rugăciunea curată. De fapt, golirea minţii începe prin rugăciune şi pe măsură ce înaintează spre starea de rugăciune curată, goleşte mintea mai deplin de alte conţinuturi. Se cere numai ca omul să nu se împace cu o convieţuire continuă între rugăciune şi alte gânduri)

Iar de va voi cineva, fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea cântată şi cu simţurile cele din afară şi cu împotrivirea cea din afară, să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte, aici i se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îşi bate joc de el, făcându-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie şi făcându-l să se socotească păstor oilor şi învăţător.

Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice: „Nu poate mintea noastră să biruiască prin sine singură nălucirile diavoleşti. Să nu nădăjduiască niciodată că va putea face aceasta, căci (vrăjmaşii) sunt foarte vicleni şi se prefac că se supune. Şi aşa te împiedică cu slava cea deşartă. Dar nu suportă niciun ceas să se împotrivească chemării lui Hristos” (Isihie I, 24; Filoc. rom. IV, p.46). şi iarăşi: „vezi să nu te asemeni lui Israil celui de demult, ca să fii dat vrăjmaşilor celor gândiţi cu mintea. Că acela fiind izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi, ca ajutor, idoli de lut. Iar prin idoli de lut să înţelegi mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor cele viclene, uşor le izgoneşte şi cu ştiinţă măiastră biruieşte atacurile cele nevăzute ale vrăjmaşilor. Dar când se bizuieşte pe sine însuşi, fără socoteală, se sfarmă cu lăstunul ce se rostogoleşte” (Isihie I, 25-26; Filoc. rom. IV, p.47).

(...) căci zice apostolul: „voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba” (1 Cor 14,10). Deci se cade, mai întâi, a ne curăţi mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând într-u adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi aşa a ne urca la cântarea înţelegătoare. Deoarece tot cel începător şi încă pătimaş poate săvârşi cu înţelegerea această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până nu se va curăţi, mai întâi, mintea cu această rugăciune. (nota Părintelui Stăniloae – avem aici o altă ordine decât la stareţul Gheorghe. La cel din urmă e întâi cântarea şi apoi rugăciunea inimii (ca şi la Sf. Grigorie Sinaitul şi la ceilalţi Părinţi vechi). La Vasile de la Poiana Mărului e întâi rugăciunea lui Iisus şi apoi cântarea. De fapt, amândouă au diferite trepte. Cu cât urcă cineva în săvârşirea mai duhovnicească a rugăciunii lui Iisus, cu atât rosteşte sau cântă mai duhovniceşte şi celelalte rugăciuni. În orice caz, ele trebuie îmbinate pentru ca credinciosul să rămână pe de o parte în Biserică, pe de altă parte pentru a se înduhovnici în mod treptat. Pentru aceasta, Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul şi cercetând vieţile şi scrierile şi experienţa cea duhovnicească a tuturor Sfinţilor mai mult decât toţi, prin Duhul Sfânt ce locuia într-însul, cere să se pună toată silinţa pentru rugăciune. Iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe Pământ ca numele lui Iisus Hristos”.

Sursa: Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română

Pomenirea sfinţilor ierarhi transilvăneni, apărători ai dreptei credinţe.

Pomenirea sfântului ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului.

Acest sfânt ierarh, mărturisitor al dreptei credinţe pe pământul românesc, a fost mitropolit al Ardealului între anii 1640 şi 1643. S-a născut în Ţara Ardealului, din părinţi dreptcredincioşi. Din copilărie a intrat în Mănăstirea Putna din Moldova. Aci a deprins meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii de icoane.

Primind apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.

Tot în această zi săvârşim şi pomenirea fericitului ierarh Sava din neamul Brancovici, mitropolitul Ardealului.

Fericitul părintele nostru Sava s-a născut în întâiul pătrar al veacului al XVII-lea, în Inăul Ardealului, din părinţi de neam bun şi creştini evlavioşi, Ioan şi Maria.

Din botez a primit numele Simeon. Mai multe din rudele sale, după tată, au fost episcopi sau protopopi ai cetăţii Inăului. Mai bine cunoscut este episcopul Longhin, fratele lui Ioan Brancovici. Tânărul Simeon a început învăţătura de carte în casa părintească, iar adâncirea în Sfintele Scripturi şi pravila vieţii mănăstireşti le-a deprins în Mănăstirea Comana din Ţara Românească, de la unchiul său, arhiereul Longhin, care se aşezase în această mănăstire. Murind tatăl său de năpraznica molimă a ciumei, Simeon a fost chemat acasă şi rugat să se căsătorească. El a împlinit dorinţa mamei sale şi după puţin timp a fost ales protopop al Inăului, primind darul preoţiei. Rămas însă văduv după scurtă vreme, frumoasele sale însuşiri sufleteşti, dovedite în vrednicia de protopop, precum şi viaţa sa pilduitoare l-au înălţat pe scaunul Mitropoliei Ardealului, văduvit prin adormirea întru Domnul a mitropolitului Simeon Ştefan, în anul 1656. Măritul Sava a păstorit Biserica Ortodoxă din Ardeal cu neînfricată bărbăţie şi cu mare vrednicie timp de 24 de ani, în împrejurări grele.

În tot timpul păstoriei sale, sfântul s-a străduit necontenit să ridice Biserica şi să o ţină în albia dreptei credinţe a Răsăritului, ferind-o de toate uneltirile eresului calvinesc. Râvna cea mare a sfântului Sava pentru Ortodoxie i-a adus duşmănia şi prigoana căpeteniilor calvineşti şi a craiului de atunci al Ardealului. Aceştia voiau să strecoare cu vicleşug, în cărţile bisericeşti ale românilor, învăţături rătăcite şi pierzătoare de suflet.

Sava Brancovici e primul mitropolit despre care se ştie că a cerut expres în Transilvania ca să se introducă limba română în cult.

Iubirea fierbinte şi grija pentru Biserică, precum şi durerea pentru suferinţele credincioşilor l-au călăuzit pe osârduitorul vlădică să călătorească în anul 1668 până la Moscova pravoslavnică. La curtea ţarului, sfântul Sava a stăruit pentru mântuirea creştinilor asupriţi de turci. De la Moscova, sfântul s-a întors cu multă cinstire. Câţiva ani mai târziu s-a pornit asupra sa cumplită prigoană din partea căpeteniilor calvine şi a craiului. El a fost trimis în judecată, osândit împotriva canoanelor, pentru nişte vini născocite. Cu silnicie şi mărturii mincinoase soborul nelegiuit l-a osândit pe nedrept, scoţându-l din scaunul vlădicesc. A fost aruncat apoi în temniţa craiului şi a suferit batjocuri, biciuiri şi loviri de toiege.

Neclintit a rămas sfântul în credinţa sa, ca o stâncă bătută de valurile mării. A suferit şi a pătimit pentru Ortodoxie. După cumplite chinuri, sfântul a fost slobozit din temniţă, dar aşa de slăbit, că s-a mutat curând către Domnul, în luna aprilie 1683.

Sfântul s-a săvârşit, având cugetul împăcat că el s-a luptat lupta cea bună, a păzit credinţa şi a apărat turma. Pentru jertfa lui curată, Domnul l-a învrednicit de cununa neveştejită a sfinţeniei.

Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox alături de Mitropoliţii Transilvaniei Iorest şi Sava este episcopul Iosif al Maramureşului. 'Aşadar, vlădica Iosif a fost un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în Maramureş. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinţilor ca 'mărturisitor' al credinţei ortodoxe', conform pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Vezi şi: http://www.sfintii-ardeleni.ro/