8 ani de la trecerea la vesnicie a lui Ion Gavrila Ogoranu (+1 Mai). VIDEO - Marturisitorul Nicolae Purcarea si fratele sau din Ceruri Teofil Mija intr-o convorbire despre rezistenta armata din Muntii Fagarasului cu regretata jurnalista Maria Petrascu

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Presvitera Adriana Calciu s-a săvîrşit în Domnul

Ieri, 29 Aprilie 2014, la ora 20:30 a Bucureştiului, preoteasa Adriana Calciu s-a săvîrşit întru Domnul, sufletul ei mutîndu-se la cele cereşti, cu mijlocirile Părintelui Gheorghe Calciu, pe care atît de mult l-a iubit. Cu o oră înainte de a se săvîrşi părintele ieromonah Mina i-a citit rugăciuni pentru iertarea păcatelor, iar la scurtă vreme după săvîrşire Părintele Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, i-a săvîrşit primul trisaghion. Pentru a facilita venirea rudelor şi prietenilor săi din Statele Unite, s-a stabilit ca înmormîntarea să fie Sîmbătă, 3 Mai 2014, la ora 11 dimineaţa.
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să odihnească sufletul ei atît de greu încercat. Veşnica ei pomenire!

Sursa: Manastirea Petru-Voda

Academicianul Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Humanitas Lucian Boia: „Istoricul nu are voie sa minta deliberat“. CITITI “Istoria, Adevarul si Miturile”

La Librăria Humanitas Cişmigiu, Gabriel Liiceanu a lansat noul volum al lui Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“. La fel ca si celalalte carti ale fostului propagandist comunist Lucian Boia, si aceasta este o mostra de falsificare a istoriei nationale a Romaniei. Antiromanismul gruparii Humanitas a starnit un protest inedit (foto mai sus si video mai jos). Reproducem aici doua puneri la punct ale falsificatorului Humanitas, Lucian Boia, realizate stiintific de academicianul Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai. 

Studiile stiintifice sunt postate de catre Ziaristi Online

29 aprilie. 39 de ani de la nasterea in Ceruri a lui Radu Gyr. Baladele din detentie ale poetului suferintei romanesti din inchisorile comuniste

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.

O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.

Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.

Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2]. 

Dan Tanasă pune la zidul ruşinii rezidenţa GDS: Oare din prea mult naționalism am ajuns aici?

de Dan Tanasă

Observ tot mai multe voci în spațiul public românesc care au alergie la naționalism. În viziunea multora dintre acestea naționalismul e ceva retrograd, mizer chiar, ceva ce trebuie cât mai repede condamnat, poate chiar și pedepsit. Marea majoritate sunt incapabili (sau pur și simplu nu vor) să facă diferența între naționalism/patriotism, pe care-l susțin, și șovinism/naționalism extremist/xenofobie, pe care le condamn ferm.

Evident, ceea ce le miroase urât intelectualilor rafinați este naționalismul românesc, pentru că naționalismul maghiar, care este extremist și șovin, propagat de elita politică și intelectuală a maghiarilor din România, e ceva benefic, este o simplă expresie a dorinței lor de păstrare a identității. Dacă un român vrea să fie român în Covasna atunci el e extremist. Dacă un secui vrea să fie secui în Covasna el e automat european pentru că vrea să-și păstreze identitatea.

Un ultim caz pe care l-am remarcat este cel al redactorului-șef al Revistei 22, publicație a Grupului de Dialog Social. Armand Goșu îi ia un interviu președintelui UDMR Kelemen Hunor în care îl face extremist și naționalist pe deputatul Bogdan Diaconu. Evident, nici Goșu și nici Kelemen nu remarcă situația ridicolă în care s-au plasat vorbind despre naționalismul românesc în condițiile în care la Budapesta partidul neo-fascist și anti-semit Jobbik, de care este speriată întreaga Europă, are peste 20% în Parlamentul Ungariei.

În martie eram contrariat de igoranța înfiorătoare a realizatorului TV Moise Guran, care făcea o comparație stupidă între steagul secuiesc și un steag al Olteniei. Guran încerca să facă pe intelectualul rafinat și european comparând mere cu pere pe o temă la care nu doar că nu se pricepe dar se și complace într-o ignoranță crasă.

Aș îndrăzni să-i întreb pe acești intelectuali, pe cei de la Grupul de Dialog Social sau pe Moise Guran spre exemplu, cărora le pute naționalismul românesc, dacă au cumva impresia că România se zbate în acest marasm care durează de aproape un sfert de secol din prea mult naționalism. Oare din prea mult naționalism am ajuns datori vânduți la FMI și la alte instituții financiare? Oare din prea mult naționalism am ajuns să cumpărăm usturoi din China și cartofi din Franța în magazinele noastre? Oare din prea mult naționalism a clasei politice românești peste trei milioane de români au luat calea străinătății în ultimii 25 de ani în căutarea unui trai mai bun? Oare excesul de patriotism al politicienilor care ne conduc de 25 de ani a distrus unitățile de producție pe care România le avea la momentul decembrie 1989 de am ajuns acum să importăm cuie și sârmă ghimpată, carne și grâu? Oare patriotimsul românesc al politicienilor noștri îi îndeamnă pe aceștia să tolereze arborarea drapelului Ungariei în Transilvania sau tolerarea cultului personalității scriitorului fascist Nyiro Jozsef în zonele controlate de UDMR și PCM?

Sursa: Dan Tanasa Blog via Ziaristi Online

Revista 22, pistolul kominternist pus la tampla poporului roman, sau cum a putut deveni un ziar manualul de baza al politicienilor care au distrus o tara.

Revista 22, pistolul kominternist pus la tampla poporului roman, sau cum a putut deveni un ziar manualul de baza al politicienilor care au distrus o tara.

In ianuarie 1990, apare primul numar, cu Stelian Tănase redactor-șef şi Gabriela Adameșteanu - redactor-șef adjunct. Paginile publicatiei ii gazduiesc pe Silviu Brucan, Gabriel Liiceanu, Andrei Pippidi, Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Mihai Sora ,Vladimir Tismaneanu, Sorin Lavric. Cu alte cuvinte, ideologii lojii satanice care au dat Romania pe mana celor de alt sange. De remarcat este faptul ca publicatia DEBUTEAZA cu ranjetul sovietic al lui Silviu Brucan, tartorul dracilor, cel care in anii ’50 cerea in Scanteia condamnarea la moarte, printre altii, a lui Iuliu Maniu si a lui Petre Tutea. In ’90 apare ca ideolog al revistei 22, in primul numar al revistei exprimandu-si nelinistile despre soarta socialismului mondial, la nici o luna de cand tineretul roman a spus prin jertfa de sange un NU hotarat comunismului. Grupul pentru Dialog Social a fost infiintat tot sub obladuirea batranei carpe kaghebiste, prin intermediul lui Mihnea Berindei.

Ca o adevarata rezidenta Komintern, "22" demoleaza tot ceea ce reprezinta esenta romaneasca, arealul agresiunii cuprinzand, in principal, desfiintarea resurselor spirituale (atacul constant impotriva lui Mihai Eminescu si a nationalismului interbelic, coroborat cu demitizarea voievozilor romani, atac transpus mai apoi in cartile de istorie si literatura). Reteaua merge mai departe, Brucan a transmis stafeta „noilor” comisari. De aceasta data, acestia ne executa in numele corectitudinii politice. (Mihai Tirnoveanu)

IN MEMORIAM. Un an de la moartea discreta a lui Dumitru Iuga, unul dintre putinii militanti anticomunisti reali ai epocii Ceausescu

“Te consideri martir! Ţi-a cerut cineva asta? Ţi-a cerut societatea? Nu. (…) Dumneata eşti ca un microb care a venit pe corpul socialismului, care te-a anihilat şi te termină!” - Col. Vasile Deleanu, din cadrul SMB, către deţinutul Iuga Dumitru, în ziua eliberării acestuia din Penitenciarul Bucureşti-Jilava – ACNSAS.

Saptamana aceasta, chiar a doua zi de la Invierea Domnului, s-a implinit un an de la moartea anticomunistului Dumitru Iuga, primul presedinte al Sindicatului Liber al TVR si fost detinut politic al regimului Ceausescu. Trecerea sa, discreta, la Domnul, nu a fost urmata de ceremonii oficiale si nici macar de cuvenitele regrete din partea TVR sau a colegilor din mass-media. Practic, a ramas necunoscuta, inclusiv pentru Wikipedia. Este normal. Dumitru Iuga a deranjat prin faptul ca era un militant anticomunist pur-sange, nu unul contrafacut in laboratoarele serviciilor secrete comuniste, fie ele de la noi sau de aiurea, de la rasaritul si apusul Romaniei. Si nu a ezitat, niciodata, sa spuna lucrurilor pe nume, in privinta celor desemnati sa ocupe spatiul “anticomunist” din Romania, in detrimentul autenticilor luptatori impotriva comunismului, de multe ori cu arma in mana, fostii detinuti politic. Dumitru Iuga, dupa ce a infiintat inainte de 1989 “Mişcarea pentru libertate şi dreptate socială din România” si a luptat pentru o Televiziune nationala libera dupa 1989, nu a ezitat sa puna la zidul rusinii impostorii, fie ca era vorba de presedintele “pe viata” al GDS, Radu Filipescu, pus in antiteza cu bunul Parinte Gheorghe Calciu Dumitreasa, sau de penalul instalat in fruntea AFDPR, Constantin “Ticu” Dumitrescu, al carui caz nu a fost elucidat complet nici pana azi. Cine sa-l comemoreze, asadar, cand presa “centrala” de la Bucuresti este in continuare condusa de agentii Moscovei si Budapestei?
Nascut in 21 aprilie 1942, la Mateesti, in judetul Valcea, Dumitru Iuga a murit chiar de ziua lui, pe 21 aprilie 2013, cand implinea varsta de 71 de ani. Redactia Ziaristi Online, al carei colaborator benevol a fost Dumitru Iuga inca din primele zile ale lansarii portalului, incepand cu 21 decembrie 2010, a aflat intamplator despre tragicul eveniment, cautandu-l acasa pe regretatul militant anticomunist, in cursul anului trecut. Ii comemoram azi trecerea la cele vesnice, printr-o serie de articole In Memoriam, dintre  care unele ne-au fost remise in exclusivitate. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Cititi si:

Dumitru Iuga face Reconstituirea loviturii de palat din decembrie 1989
Dumitru Iuga: Cu fata la perete. Diversiunea “teroristii” si dispozitivul de aparare la TVR in decembrie 1989
Dumitru Iuga il acuza pe seful GDS, Radu Filipescu, ca a colaborat cu Securitatea. EXCLUSIV/DOC
EXCLUSIV. Dumitru Iuga “Cu fata la perete”: marturii din iadul detentiei. Anticomunismul in anii ’80 la Aiud si Rahova
EXCLUSIV. Dumitru Iuga se judeca pentru anii de puscarie si propune un Fond special pentru fostii detinuti politic
IN MEMORIAM. Dumitru Iuga despre evenimentele din Decembrie 1989. Fragment din cartea “Cu fata la perete”. EXCLUSIV
IN MEMORIAM Dumitru Iuga. Procesul Comunismului: Cronologia luptei militantului anticomunist cu succesorii lui Ceausescu. Un epitaf al anului 1990
 
Dumitru Iuga, o viata de luptator anticomunist: TVR, Rahova, Jilava, Aiud, Jilava, Rahova, TVR. Miscarea lui Iuga, in Dosarele Securitatii
de Florin Mihai

În iunie 1989, Dumitru Iuga, tehnician angajat la Studiourile Centrale de Televiziune, îşi ispăşea pedeapsa de şase ani de închisoare la Spitalul Peni­tenciar Jilava. În 1983, el organizase, după modelul Solidarităţii, “Mişcarea pentru libertate şi dreptate socială din România”, vizând nici mai mult, nici mai puţin decât înlăturarea regimului comunist. Acuzat de “crime contra securităţii statului”, a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru infracţiunea de complot. Alte şapte persoane au primit pedepse în acelaşi proces şi alte 80 anchetate.
Cine era omul care avusese curajul de a complota împotriva regimului? Născut la 21 aprilie 1942, în comuna Mateeşti (jud. Vâlcea), într-o familie ţărănească, cu mulţi copii, Dumitru Iuga venise la 18 ani în Bucureşti. S-a angajat la Întreprinderea de Construcţii şi Montaje nr. 5, unde s-a calificat în meseria de zugrav-vopsitor. A studiat apoi la şcoala tehnică “Unirea”, absolvind cursurile cu specializarea tehnician electronist (1969). Încă din timpul anului III de studii s-a angajat ca operator la TVR. La acea dată nu figura în registrele Securităţii ca un “element periculos”. În schimb, anumite personaje cu funcţii de răspundere în Televiziune îi remarcaseră, cu indignare, “ţinuta capilară necores­punzătoare”, căci tânărul Iuga purta păr lung.
MLDSR, DUPĂ MODELUL “SOLIDARITĂŢII”
Impresionat de apariţia sindicatului “Solidaritatea”, Iuga a încercat să aplice modelul polonez şi în România. În 1982, tehnicianul a redactat platforma-program a “Mişcării pentru libertate şi dreptate socială din România” (MLDSR), a cărei ţintă era “transformarea României într-un stat demo­crat dezvoltat, nealiniat şi în graniţele sale istorice”. Printre altele, Iuga cerea înfiinţarea de sindicate libere, reforme în economie, învăţământ, cultură, asistenţă socială.
“Am intrat în rândurile MLDSR încă de la începuturile sale, îmbrăţişând cu toată fiinţa mea ideile sale”, scrie fondatorul mai târziu. “Performanţa spirituală realizată de mine în clipa când am spus «Da, vin!» a fost faptul că am eli­minat din existenţa mea cuvântul «frică», acest atavism la care ar trebui să renunţe toate fiinţele umane de pe faţa pământului spre binele şi gloria speciei care se vrea stăpână pe infinitele spaţii cosmice.”
Din declaraţiile oferite în timpul procesului, reiese că liderul MLDSR era pregătit pentru orice rău. “Scopul grupării era de a se confrunta cu conducerea ţării şi de a folosi eventual şi violenţa împotriva conducerii în cazul când şi conducerea ar fi folosit violenţa împotriva noastră, afirma Dumitru Iuga în 1983. (…) După ce am iniţiat gruparea subversivă şi am redactat planul pentru programul de acţiune, am purces la recrutarea unor elemente care să militeze pentru atingerea scopurilor propuse în programul ce l-am întocmit.”
“Elementele” erau Gabriel Beianu (33 de ani, inginer), Viorel Vicovan (27 de ani, desenator), Grigore Dorin Mîndrilă (29 de ani, muncitor), Cornel Tomescu (26 de ani, student), Ion Nicolici (47 de ani, lăcătuş), Daniel Mitrache (27 de ani, desenator tehnic), Cristian Haltrich (23 de ani, tehnician electronist), Ştefan Chişcă (25 de ani, profesor de Limba română).
La începutul verii anului 1983, pla­nul secret al lui Dumitru Iuga a ajuns la “urechile” Securităţii, prin reţeaua informativă din Televiziune. Imediat, ofiţerii de la Securitatea Municipiului Bucureşti (SMB) au declanşat procedura de urmărire a membrilor MLDSR. De la dosar mai lipseau doar probele.
La 31 august, Securitatea a descins în secret la domiciliul lui Iuga, din Bucureştii Noi. A descoperit documentele organizaţiei clandestine şi alte dovezi “incriminatoare”: platforma-program, un caiet studenţesc, intitulat “Socialism ştiinţific – utopia? Nu”, o ştampilă cu sigla “NC (Nucleul Central – n.r.) al MLDSR”, două benzi magnetice cu înregistrări de emisi­uni ale postului de radio Europa Liberă, cinci librete CEC reprezentând “cotizaţii” ale membrilor grupării.
La 27 ianuarie 1984, după instrumentarea cazului şi amânarea succesivă a verdictului, Tribunalul Militar Teritorial din Calea Plevnei a pronunţat sentinţa. Mai “blândă” decât se aşteptau acuzaţii, care puteau fi încadraţi, după legile vremii, la pedeapsa maximă – condamnarea la moarte. În calitate de lider al  organizaţiei “contrarevoluţionare”, Dumitru Iuga a primit cea mai aspră pedeapsă: “12 (doisprezece) ani închisoare, degradarea militară şi inter­zicerea drepturilor prevăzute de articolul 64 li­tera a şi b, C. pen. pe timp de 5 (cinci) ani pentru infracţiunea de complot, prevăzută de articolul 167 alineatul 1 şi 3, teza a II-a”.
Ulterior, prin aplicarea Decretului 11 de la 26 ianuarie 1988, pedeapsa i-a fost înjumătăţită.
LA AIUD A FĂCUT UN AN DE “RESTRICTIVĂ”
Timp de şase ani, Dumitru Iuga a trecut, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, prin mai toate închisorile destinate deţinuţilor politici. Mai întâi, a fost anchetat la Penitenciarul Rahova, apoi “depus” la Aiud (1984-1985). Până la sfârşitul pedepsei, a făcut de multe ori “naveta” Rahova-Aiud, cu scurte internări la Penitenciarul Spital Jilava, din cauza ulcerului de care suferea.
La Aiud, în vechea temniţă înfiinţată încă din timpul Imperiului Habsburgic, a fost închis în  secţia “pedepse” şi în “zarcă”. Pentru “manifestări ostile”, a fost pedepsit cu un an de “restrictivă”, regim prin care deţinutul era izolat total. În ciuda preve­derilor legale, Dumitru Iuga a fost lipsit de dreptul la muncă. A primit doar cinci “vorbitoare” cu familia şi 42,3 kg de alimente din afara închisorii (dintre care 20 în timpul anchetei). Informatori ai Securităţii, microfoane instalate în celule, respingerea eliberării condiţionate completau cotidianul deţinutului Iuga.
Cazul său a devenit cunoscut Occidentului abia în 1987. Jan Debrouwere, membru în Biroul Politic al Partidului Comunist Belgian, a trimis atunci Ambasadei române de la Bruxelles o scrisoare. Din conţinutul ei reieşea că organizaţia “Amnesty International” cerea informaţii despre Dumitru Iuga. Ocolind răspunsul, statul român “preciza”: “Cel în cauză, în scopul de a crea motive de denigrare a realizărilor obţinute de poporul român şi pentru a afecta prestigiul de care se bucură RS România în străinătate, a organizat distrugerea, prin explozii şi alte mijloace care prezintă pericol pentru ordinea publică, a unor importante monumente istorice aflate pe teritoriul ţării noastre”.
Postul de radio Europa Liberă a dezbătut situaţia tehnicianului de la TVR în cadrul emisiunii “Programul politic”, difuzată în seara zilei de 20 august 1987. Şi publicaţia germană Frankfurter Allgemaine Zeitung a amintit cazul Iuga, printre cele de încălcare a drepturilor omului în România. Atenţia de care se bucura, în sfârşit, în presa occidentală i-a permis deţinutului să “joace” tare cu Securitatea cartea contactării ziariştilor străini.
Astfel, în ultimii doi ani de detenţie, comportamentul lui Dumitru Iuga a fost supus unei atenţii speciale. În iunie 1989, într-o notă-sinteză despre Iuga, întocmită de ofiţeri ai Securităţii, era caracterizat drept deţinut cu “poziţii ostile duşmănoase”.
Cu câteva luni înainte de eliberare, Iuga a pus pe jar conducerea Direcţiei Securităţii Statului (DSS): “Deţinutul Iuga Dumitru intenţionează să organizeze în detenţie acţiuni de răzvrătire în cazul când unul dintre deţinuţii CSS (crime contra securităţii statului – n.r.) este pedepsit disciplinar sau se întreprind alte măsuri. De asemenea, intenţionează să organizeze o «grevă a foamei» în zilele de desfăşurare a Congresului al 14-lea al partidului de către toţi deţinuţii CSS, iar obiectivul, întrucât se află în libertate în această perioadă, va face cunoscut posturilor străine de radio şi organizaţiilor care se ocupă de drepturile omului despre acţiunea «deţinuţilor politici» de la Aiud.
Cel care a fost desemnat pentru a conduce acţiunea a fost deţinutul Scaletschi Florentin. Acţiunea va fi adusă la cunoştinţa organismelor internaţionale pentru drepturile omului prin intermediul soacrei sale, Budoace Paraschiva, care preconizează să facă o vizită în ţară în toamna acestui an. Discută frecvent despre o eventuală stabilire cu domiciliu în SUA, dar numai în situaţia când va fi «lăsat în pace de organele de securitate».
Pentru stabilirea în străinătate, în situaţia când nu i se va aproba plecarea, va apela tot la organismele internaţionale pentru drepturile omului. Există preocuparea în continuare din partea deţinutului de a redacta un document în care să se cuprindă o istorie a tuturor condamnaţilor CSS cu care a intrat în contact şi pe care să o publice în exterior.
Întrucât până la punerea în libertate deţinutul s-a exprimat că va desfăşura numai acţiuni negative, a fost luată măsura izolării complete a acestuia faţă de masa de condamnaţi CSS şi de ceilalţi deţinuţi de drept comun. Deţinutului Iuga Dumitru îi expiră pedeapsa în termen la data de 9 septembrie 1989. Până la această dată, deţinutul va fi izolat de restul condamnaţilor CSS, acţionându-se pentru a preveni orice contact cu aceştia”.

Continuarea la 



Ziaristi Online

PARINTELE ARSENIE BOCA: MOARTEA CARE DOBANDESTE INVIEREA

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.

Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi - cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.

Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.

Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.

Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.

Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.

Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.

Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva nu noi.

Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea de la căpătâi: „Aştept învierea morţilor”.

Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.

Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creştinism, se desăvârşeşte cu botezul cu care s-a botezat Iisus; şi că sfânta noastră împărtăşanie se împlineşte cu paharul pe care 1-a băut Iisus.

Spre aceste sfârşituri: Botez şi Pahar, - convingeri ca munţii -, fireşte că trebuie nevoinţă, trebuie virtuţi. Dar unde sfârşesc virtuţile, unde duc ?

Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuţile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului. Şi Dumnezeu e Adevărul.

Aşa înţelese virtuţile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ţi primejdui viaţa pentru Dumnezeu şi oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere şi bucurie a învierii.

De ce nu ne temem noi de moarte ?

Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învăţătura celui dintre sfinţi, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morţii.

Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.

Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai dat decât păcatul lui.

Primul dintre oameni care a fost sustras morţii, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii „astăzi” (- „vei fi cu Mine în Rai !”) adică din însăşi această viaţă.Cu stricarea împărăţiei morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice sfântul Pavel: „Toţi cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi !”

Dar credinţa a fost superioară celor mai înfricoşate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în faţa vieţii sfinţilor. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Aşa ca şi Iisus: că deşi oricare dintre chinurile prin care a trecut, omeneşte puteau să-L scoată din viaţă, totuşi a supravieţuit tuturora, şi a murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus aşa şi la sfinţi vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinţei asupra morţii, când mucenicii supravieţuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind - spre a pune capăt ruşinii pe care o mâncau prigonitorii - să le taie capul cu sabia.

Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.

Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a învierii Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.

Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta toată. Iar de vom fi vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedeşte.

Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit. Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morţi!

Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre!

Prislop, 25 martie 1949

Lumina Sfanta a Invierii a coborat si in acest an la Mormantul Domnului si Mantuitorului Iisus Hristos

Un text exceptional al Parintelui Staniloae: Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce. Acea­sta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului consti­tuie impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua mo­mente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai para­doxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantui­torului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai. Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

Existenta faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.

Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, exprima acest adevar in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind ideea ca inca in ziua rastignirii sale, Vineri, Domnul biruieste moartea si iadul. "Infricosate sunt tainele bataliei acesteia. Infricosate trofeele razboiului de sub pamant. Mai presus de orice cugetare e biruinta Celui ce s-a rastignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un mort: dar a jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic... Astazi iadul din nestiinta a inghitit veninul. Astazi moartea a primit pe mortul pururea viu. Astazi s-au dezlegat lanturile oe care le-a faurit sarpele in rai. Astazi s-au slobozit robii cei din veac. Astazi talharul a patruns in raiul pazit de 5500 de ani de sabia inflacarata. Astazi "lumina in intuneric lumineaza" (Ioan I, 5) si a golit toata vistieria mortii. Astazi s-a savarsit intrarea cea noua a imparatului in inchisoare. Astazi "a sfaramat portile de arama si a frant lanturile de fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a fost inghitit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvantu. Astazi Hristos, piatra cea din capul unghiului, a clatinat temelia stramoseasca a mortii, a smuls pe Adam si a surpat toata cladirea iadului. Astazi si cei ce plangeau inainte, pe care moartea ii inghitise biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruinta ta? Unde este, iadule boldul tau?" (I Cor. 15. 55).

Ar fi gresit sa se creada ca Sfantul Proclu foloseste cuvantul "astazi" numai, ca expresie a sigurantei pentru niste lucruri care se vor intampla de-abia mai tarziu. E o invatatura clara a Bisericii ca Domnul indata ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, si nu ca sa continuie sa patimeasca, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un imparat biruitor, cu slava dumnezeiasca iesita din ascunsul Sau la aratare. Nu e fara semnificatie faptul ca iconografia ortodoxa infatiseaza invierea Dom­nului prin scena coborarii Lui la iad intru slava, aratand ca viata invierii incepe in El inca din clipa mortii, ca tasnind din ea o putere de viata facatoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa invierii Lui. Scriitorii bisericesti rasariteni socotesc ca aceasta se arata in faptul ca din coasta Domnului curge, la cateva ore dupa moar­tea Lui, sange cald si apa calda, ceea ce e o minune asa de mare, ca evanghelistul Ioan tine s-o adevereasca prin intarirea sa de martor ocular (Ioan XX, 23). Si in aceasta vad ei motivul, pentru care Biserica foloseste caldura la Sfanta Impartasanie. Fara indoiala, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decat in timpul dina­intea mortii, o putere prin Duhul Sfant, care - aratandu-se intr-un grad ne­asemanat mai redus, si in moastele sfintilor - se afla din momentul mortii in umanitatea lui Hristos, intr-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericesti din Rasarit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viata facator. In acest spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socoteste ca orcine se impartaseste de Domnul, pune gura sa, la insasi coasta trupului Dom­nului de pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infatiseaza un inger tinand un potir langa coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primeasca sangele cu care se impartasesc credinciosii. De aci s-a nascut tema Graalului, care a aparut intai in Rasarit, in Siria. Dar, desigur, ca apa si sangele ce curg din trupul Domnului de pe cruce, nu sunt de viata facatoare ca apa si sangele natural, ci ca pline de puterea Duhului Sfant.

Pe de alta parte, noi si acum band sangele Domnului in Euharistie, il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fara indoiala, acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului inca mort pe cruce are in el puterea de viata facatoare a Duhului, asa si acum in cer e intr-o stare de jertfa tainica, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.

Aceasta impletire a mortii si a puterii de viata in Domnul, se arata si in faptul ca altarul de pe care ne impartasim cu Hristos, viata noastra, este vazut in Rasarit ca mormantul Domnului. Din mormant ne rasare viata.

Spiritualitatea rasariteana nu cunoaste acel trup daramat, contorsionat al lui Iisus pe cruce, pe care-l intalnim in iconografia apuseana, care a separat parca cu totul evenimentul mortii Domnului de viata ce se va dezvolta in inviere; dar tot asa, spiritualitatea rasariteana nu slabeste ideea continuarii starii de jertfa a Mantuitorului dupa inviere, cum face teologia catolica, urmata de cea protestanta, care a eliminat cu totul aceasta idee si deci si aspectul Euharistiei ca jertfa.

Sunt numeroase textele patristice si cele din cantarile bisericesti, care confirma atat ideea vietii celei noi, rasarita in umanitatea Domnului inca in timpul mortii, cat si ideea despre starea Lui de jertfa de dupa inviere.

Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste si minunile lui Dumnezeu

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

-fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

Marturisitorul Nicolae PURCAREA: “Slujba Invierii te facea sa evadezi din cadrul stramt al inchisorii!”.

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.

- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?

- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?

- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

Profesorul Radu Ciuceanu, martor la uciderea studentului-martir Corneliu Niţă de către Eugen Ţurcanu . “Prea mult întuneric, Doamne!”

Profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), membru al rezistentei armate anticomuniste si fost detinut politic cu 15 ani de inchisoare executati, a implinit, azi, 86 de ani, aflam din presa online. Radu Ciuceanu, unul dintre putinii supravietuitori ramasi ai Experimentului Pitesti, si-a lansat recent un nou volum din memoriile sale, intitulate “Prea mult intuneric, Doamne!“. Redam din acesta marturia impresionanta a uciderii studentului-martir Corneliu Nita.

Cornel Niţă

(31 mai 1927 – 28 Februarie 1950)

Treceau zilele nebune, ca şi cum ar fi fost înşiruite pe un mosor care nu se mai oprea. Odinioară aveam câteva repere sigure, precum năierii pe întinsul apelor, o stea polară combinată cu Carul mic sau cu cel mare, cu un Luceafăr sau mai ştiu eu ce stele din diadema galaxiei noastre.
Acum pierdusem nu numai ritmul unei zile marcate de o deschidere sonoră, de un număr, de tărşâitul unui hârdoi, de scoaterea în pas alergător pentru nevoile fizice, dar, ceea ce mi se părea cel mai grav şi ameninţător pentru psihicul meu, era absenţa alternanţei între zi şi noapte. Mă simţeam cufundat într-o noapte permanentă, însă cu un întuneric străveziu, de unde puteam să văd, ca pe nişte năluci, trupurile camarazilor mei, nemişcate, în poziţie de veghe şi meditaţie – după cum li se ordonase, spre a ne aduce aminte de blestemăţiile părinţilor noştri, îmbinate cu fapte şi nelegiuiri pe care nu avusesem curajul să le mărturisim la anchetă!!
În dimineaţa aceea nimic nu părea să se fi schimbat în atmosfera camerei 4 Spital. Nu ne mai surprindea faptul că Ţurcanu Eugen lipsise peste noapte. Sau poate s-o fi întors, cum obişnuia, din periplul său penitenciar să se odihnească o oră-două şi o fi plecat odată cu săvârşirea numărului.
Luase fiinţă un petit comitet, compus din cei mai zeloşi locotenenţi ai săi: Alexandru Popa, Mihai Livinschi, Maximilian Sobolevschi, Alexandru Mărtinuş şi alţi năvrapi care intrau în funcţie automat în lipsa domnului Ţurcanu.
Cu timpul, începusem să mă obişnuiesc şi nu mai dădeam importanţă demascărilor de orice fel: interioare, exterioare, toate având acelaşi sfârşit şi consecinţe. Indiferent dacă ajungeai să declari că părinţii tăi fuseseră depravaţi – asta însemna o mamă curvă şi un tată alcoolic şi sabotor – şi fraţii şi surorile fugiseră de-acasă, nemaisuportând atmosfera, judecata şi, mai ales, sancţiunea erau aceleaşi. Și, după cum ţi-era norocul, puteai să pici pe labele de urangutan ale lui Vasile Puşcaşu sau să capeţi o porţie bună de ciomăgeală de la Leonard Gebac, Livinschi sau Aristotel Popescu, zis Aligo.
Nu-mi făceam prea multe iluzii asupra succesului obţinut la prima confruntare cu domnul Eugen şi impresia pe care a produs-o demascarea mea interioară. Fusese doar un episod cu sfârşit fericit pe care Ţurcanu, dacă îl mai păstra în memorie, l-ar fi putut continua cu uşurinţă… şi în mod contondent.
Plantonul din faţa mea, un sucevean cu ochi blajini, minune mare, mi se părea absent mai tot timpul. Avea însă grijă, atunci când se apropia câte unul din conducere, să pară vigilent, cu ochii pe noi şi cu sudalma pe buze. Îl lăsam să doarmă cu ochii deschişi şi mă bucuram şi eu de o relaxare pe care mi-o îngăduia paznicul cu puţin zel.
Se făcuse lumină afară şi cred că soarele, pe bolta sa, arunca raze domoale pe crusta zăpezii, când capo di tutti capi, Ţurcanu, a intrat vijelios şi ne-a anunţat:
− Bandiţilor, mişcaţi-vă! Uitaţi-vă unul la altul şi vedeţi dacă mai aveţi borş pe faţă… că vă văd cam spoiţi! Pe urmă, după ce v-aţi dres la faţă, aranjaţi-vă hainele că n-oţi vrea să vi le dau eu la călcat. Care dintre voi e mai pocit să stea în spate!! Şi să nu aud cumva pe vreunul că plânge sau se plânge la cei care vor veni acum. Aţi înţeles, bandiţilor? Executarea!!
Cu gesturi tremurânde şi folosind scuipat ne-am şters unii pe alţii pe faţă, pe mâini, pe ochi.
− Ia zâmbeşte, mă, Călinescule, nu face pe mortul viu!! Hai, Plapşa, că eşti cât un taure, fii mai vioi! Fii vesel! Gândiţi-vă toţi că libertatea pe care o cerem partidului trebuie s-o dovedim zi de zi, ceas de ceas, prin sinceritate şi lepădarea de trecut. Bă, bandiţilor, astăzi dăm un examen. Toţi de aici, cu mine în frunte! Poate de el depinde cât om mai sta pe aici. Ultimele cuvinte le rostise parcă pentru sine.
Ne-a trecut pe urmă în revistă. Cinic, recomanda lui Sebeşan să stea în rândul doi şi dacă este întrebat de ce are capul aşa de mare să spună că are o infecţie pe care o tratează la infirmerie. Lui Iosif I. Iosif i-a zis:
− Bă, banditule, întoarce capul la stânga să nu se vadă că ai bucile obrazului negre.
Auzeam din depărtare cum se deschideau şi se închideau uşile pe celular. După ritmul lor, inspectorii păreau grăbiţi. I-am auzit când s-au oprit în faţa camerei 4 Spital. Au şuşotit ceva imperceptibil. Cred că şi-au împărţit rolurile pentru laborator. Au intrat trei şi la uşă rămăseseră alţi trei. Înăuntru, ticăloasa gazdă, comandantul Alexandru Dumitrescu, însoţit de un bărbat la vreo cincizeci şi ceva de ani, solid, care a început să se uite la noi cu ochi ce respirau satisfacţia. Celălalt, mai în vârstă, mai scund şi uscăţiv, a mers către masa neagră din centru şi discret i-a şoptit ceva directorului care, cu glas molcom, a întrebat:
− Are cineva ceva de zis?
Întrebarea mi s-a părut stupidă şi formală. Dumitrescu ne bătuse zdravăn în ziua de Crăciun şi încă o dată în ianuarie, cu două-trei săptămâni în urmă, cu aceeaşi sălbăticie, până îl trecuseră sudorile, iar acum, feciorelnic, dar cu o vădită îngrijorare, ne invita să ne prezentăm doleanţele! Toţi trei au aruncat ca la comandă, ca nişte actori, o privire semicirculară circumspectă. Noi însă, am tăcut şi cel mult ne-am plecat ochii în jos, provocator. Eu cel puţin asta am făcut. Pe tăcute, s-a înfiripat o discuţie între cei trei. Căpitanul parcă le făcea o prezentare şi de câteva ori şi-a îndreptat privirile către Ţurcanu, care stătea smirnă şi cu ochii pe ei. A urmat parcă o încheiere concluzivă:
− Ee, dacă aşa stau lucrurile şi v-aţi liniştit, e… bine. S-au întors şi au păşit agale spre uşă.
Glasul subţire al celui pe care l-am descoperit ulterior i-a surprins pe cei trei în cadrul uşii.
− Domnilor inspectori, mă numesc Cornel Niţă, sunt condamnat la trei ani şi sunt la jumătatea pedepsei. Permiteţi-mi să vă aduc la cunoştinţă fapte pe care camarazii mei de puşcărie nu îndrăznesc să vi le comunice. Am fost condamnat şi mi-am pierdut libertatea, dar nu sunt condamnat să-mi pierd şi viaţa! Acest lucru se petrece aici, la Piteşti, sub ochii domnului comandant. Uitaţi-vă la camarazii mei şi veţi vedea cât de cumplit am fost bătuţi toţi, fără excepţie. S-au rupt mâini și s-au frânt coaste cu o sălbăticie fără margini.
M-am uitat către cel care cutezase să le spună călăilor ce se petrecea cu noi. Inima începuse să-mi bată cu putere şi-mi venea să-i strig acestui tânăr curajos că se expune degeaba. Cornel Niţă, un puşti de nouăsprezece-douăzeci de ani, de prin părţile Moldovei, cu ochii mari, visători, a mai încercat să continue, dar fraza i-a fost tăiată de o înjurătură ţâşnită de pe buzele individului în vârstă.
− Bandiţilor, f…’tu-vă mamele voastre, să vă intre în cap la toţi că, pentru ce aţi făcut voi, aţi merita să vă împuşcăm fără milă ca pe nişte câini turbaţi.
− Pentru ce am făcut am luat o pedeapsă, domnule inspector!… a îndrăznit Niţă să-i replice. Individul era deja întors cu spatele şi depăşise uşa. Cuvintele au rămas în aer.
În pragul uşii, înainte de a se închide, l-am văzut pe comandantul Dumitrescu făcându-i semn discret lui Ţurcanu că totul a ieşit bine! Criminalii de sus erau mulţumiţi de ucenicii lor. Zgomotul ivărelor trase a continuat, dar din ce în ce mai rar, semn că vizita avusese un scop: testarea rezultatelor de la camera 4 Spital, unde peste o sută douăzeci de deţinuţi politici studenţi fuseseră supuşi unor torturi ce sporeau de la o zi la alta în intensitate şi victime.
După prânzul pe care l-am înghiţit porceşte, fără lingură şi cu mâinile la spate, a urmat ceea ce am considerat a fi o judecată. E drept, o judecată sui generis, completul având numai un preşedinte care, evident, a fost Ţurcanu şi care îndeplinea şi funcţia de procuror; avocatul era absent, întrucât inculpatul nu l-a solicitat!
Rechizitorul procurorului a fost presărat de toate organele genitale personale şi familiale, asta pentru a crea atmosferă.
− Nu v-am spus eu vouă, a zis Ţurcanu cu glas domol, că nu aveţi voie nici unul să ieşiţi în faţa inspectorilor? Nici să vă plângeţi, nici să ne lăudaţi? A rânjit şi a completat: Nu v-am spus eu, că au venit să ne vadă dacă ne-am schimbat opiniile, credinţele, dacă am înţeles în fine cât rău am făcut partidului şi clasei muncitoare de afară prin comportamentul nostru? Dar voi, bandiţilor, nu aţi înţeles lucrul ăsta! Şi aţi vrut să mă loviţi pe mine! Ceea ce a spus nenorocitul ăsta e adevărat şi ştiţi prea bine. Dar eu, şi alţii ca mine – îi aveţi în faţa ochilor – vrem să convingem partidul că poate mai suntem de folos. Şi în loc să putrezim aici ani de zile, să ne gândim la răul pe care l-am făcut şi mai ales la ceea ce am lăsat afară, la ceea ce nu am declarat organelor Securităţii. V-am spus de atâtea ori că a venit momentul când nu mai aveţi cale de întors şi va trebui fiecare dintre voi să-şi facă de-mas-ca-rea. Şi nimeni să nu-şi închipuie că ar putea să o ocolească şi mai ales să ne înşele spunând sau scriind scorneli.
Ţurcanu – începusem să-l cunosc – era decis să dea un exemplu. Îl vedeam după cum îşi încorda muşchii, după cum îşi rotea ochii furioşi spre noi şi-şi agita pumnii în sus.
− Paştele mamii voastre! V-arăt eu vouă acuma ce păţeşte cel care îmi calcă ordinele şi-şi bate joc de mine. A răcnit cu o nuanţă de paternitate: Ia vino la mine aici, Corneluş, în faţă, să te judec!
L-am observat cu atenţie şi după cum îi erau încordaţi maseterii feţei, momentul declanşării represaliilor era iminent.
− Ce credeai tu, că domnii inspectori o să te asculte pe tine şi o să mă pedepsească pe mine? Pe mine, care vreau să vă aduc pe calea cea bună? Ia dezbracă-te tu în pielea goală, aşa cum te-a făcut mă-ta!
Ţurcanu se automonta:
− Ce-ai vrut, mă, ce-ai vrut?! Nenorocitule, crucea mă-tii… Sau ai crezut, dobitocule, că ai să-mi iei locul? Nu l-ai văzut pe director că mi-a dat dreptate?
Nu puteam zări chipul lui Cornel. Cred că din priviri îl înfrunta pe Ţurcanu. N-a scos niciun cuvânt, decât un geamăt prelung atunci când bestia l-a lovit drept în moalele capului.
Execuţia lui Cornel Niţă s-a consumat în mai puţin de cinci minute. Cu o măciucă scurtă, s-a aruncat peste trupul firav, într-o dezlănţuire de fiară. La loviturile în burtă, care erau specialitatea lui Ţurcanu, Cornel Niţă era deja pe ciment. Pocnetele oaselor alternau cu gemetele muribundului. După ce i-a zdrobit cu o mişcare rapidă şi frontală tâmpla s-a auzit un pârâit de oase asemănător cu dezghiogarea unei nuci. Pe urmă i-a măcinat pur şi simplu scheletul, iar ultimele lovituri i le-a dat jos, când deja trupul rupt al lui Cornel ajunsese în bucăţi, într-o baltă de sânge. A urmat o scenă demoniacă: Ţurcanu parcă a încremenit într-o privire fixă asupra cadavrului. Am încercat să surprind pe faţa lui o reacţie de groază pentru ceea ce săvârşise. Nimic din toate acestea! Părea că nu înregistrează crima; era chiar calm şi numai ochii îi erau injectaţi. Mişcările execuţiei victimei nu ieşiseră din şablonul său bestiar, căruia îi găsise însă acum o neagră încununare. Sfârşitul însă fusese provocat şi îl așeza în rândurile călăilor autentici ai lagărelor bolşevice sau naziste.
Agonia lui Cornel Niţă a fost scurtă pe cimentul inundat de sânge. Poate câteva minute. Un horcăit scurt, ca o uşurare, a punctat ieşirea din puţina lui viaţă. Cu mişcări automate, nebunul s-a dus la uşă, a bătut puternic în geamurile galbene şi în prag a apărut un miliţian de statură potrivită – cred că era sergentul major Dina –, căruia Ţurcanu i-a şopotit ceva la ureche. Peste un minut, două, o pătură a fost aruncată în interior. Ţurcanu, împreună cu Livinschi şi Puşcaşu sau Sobolevschi – oricum am reţinut că au fost trei – l-au înfăşurat în pătura de cai. L-au târât apoi pe culoar. Cornel Niţă lăsase o logodnică, studentă şi ea, şi o familie iubitoare!
Am şoptit în gând o rugăciune şi l-am urmărit cu coada ochiului pe Ţurcanu. S-a întors cu acelaşi pas precipitat, aruncând o privire circulară în care parcă intram noi toţi ca viitoare victime. Şi-a luat locul pe patul cu saltea − el o avea! – şi timp de aproape un ceas a stat absent, într-o cameră în care orice zgomot se stinsese şi nimeni nu mai îndrăznea să facă vreo mişcare. Iar eu aveam toate motivele să mă simt ca într-un cavou.
În liniştea funebră ce a urmat – în care am certitudinea că majoritatea studenţilor torturaţi îl purtau în gând şi în inimă pe tânărul nostru camarad asasinat sub ochii noștri – m-am străduit să judec la rece cele petrecute şi cele ce pot urma. Vizita fusese premeditată, categoric, la nivel instituţional, dar Dumitrescu şi ai lui aflaseră în ultima clipă că vor fi inspectaţi, de unde şi toată forfota ce precedase intrarea delegaţiei pe celular.
A doua concluzie pe care o puteam trage, după zgomotul ivărelor deschise şi închise, era că nu toate celulele fuseseră călcate, iar a noastră, faimoasa cameră 4 Spital, se număra printre primele.
Ieşirea lui Cornel Niţă din rând, privită sub aspect administrativ, nu depăşea normalul unui regulament al penitenciarelor, cel mult în măsura în care raportul se adresa unei autorităţi sosite în control. De zeci de ori, în penitenciarul din Craiova, avusesem prilejul să mă consider ieşit la raport şi să aduc la cunoştinţă, chiar în faţa directorului, neajunsurile administraţiei sale ori, mai bine zis, încălcările abuzive ale regulamentului!
Cuvintele sale nu depăşiseră cu nimic posibilitatea oricărui deţinut cu mandat de execuţie să se adreseze decent organelor de control. Ceea ce se petrecuse cu noi, în Ajunul Crăciunului, era o flagrantă încălcare a regulamentului interior, ca să nu mai pomenesc de cel general, care presupunea obligaţia să primim vizita procurorului de serviciu al parchetului cel puţin o dată pe lună. Or, nimic din cele de mai sus nu se petrecea, ci tocmai inversul: bătaia şi tortura din noaptea de 24 spre 25, continuarea de a doua zi şi, fapt foarte grav, participarea directă, deschisă a administraţiei penitenciarului în pedepsirea unei culpe deja sancţionate prin sentinţa de condamnare. Pentru Cornel Niţă şi pentru noi toţi, deţinuţii politici de la Piteşti, indiferent dacă unii mai aveau câteva luni de temniţă sau ani mulţi, bătaia sălbatică de-a lungul a zeci de ore însemna mai mult decât o răzbunare pentru fapte de indisciplină născocite; era o încercare de distrugere şi eliminare fizică a sute şi sute de studenţi aflaţi în penitenciarul Piteşti.
Răspunsul primit de la inspectori a fost pe de-a-ntregul uluitor. Supus unei analize, el demonstra două realităţi.
Una, cea mai terifiantă, era că toţi, absolut toţi, cunoscuseră faptele petrecute la camera 4 Spital, de aceea elementul de surpriză a fost înlocuit cu unul constatatoriu. Post festum, ei sosiseră în penitenciar nu să inspecteze, ci să constate efectele acţiunii din Ajunul Crăciunului. De aceea, indiferenţa şi nepăsarea le-au slujit privirilor pentru a nu încerca vreun act emoţional; feţele noastre, trupurile noastre purtau încă semnele unor lovituri puternice. Cei mai mulţi aveam capetele umflate ca nişte baniţe, iar câţiva cu membrele fracturate zăceau pe priciuri. Ba mai mult, Nicolschi, pe care îl identificasem de la început și care parcă se mai îngrăşase de un an de zile de când nu-l mai văzusem, s-a uitat la Călinescu şi la Soare, cu atenţia unui anatomist. Poate, după expresiile lor, nici nu au perceput intervenţia deţinutului Cornel Niță.
Al doilea fapt care mi se părea devastator şi pe care îl citeam pe feţele lor, cu excepţia lui Dumitrescu, care era livid, era satisfacţia faptului împlinit: nicio reacţie din partea noastră şi o tăcere de mormânt pe întreg celularul. Pe bună dreptate, puteau raporta ministrului şi acoliţilor un prim succes asupra celor pe care îi considerau coloana vertebrală a rezistenţei din penitenciare: studenţii. Pentru noi, asasinatul reprezenta o nouă înfrângere, incomparabilă prin gravitate cu sinuciderea studentului Şerban Constantin sau cu tentativa eşuată a studentului Barbă. De data aceasta, crima se petrecuse sub ochii neputinţei noastre şi, mult mai târziu, m-am întrebat dacă nu era mai onorabil să fi sărit cu toţii asupra călăilor şi să fi murit cu ei de gât. Din păcate, din nou, socoteala celor care aveau condamnări reduse tripla numărul celor condamnaţi, iar cei din prima categorie, cea mai numeroasă, nu gândeau să-şi piardă viaţa printr-un act de sinucidere colectivă.
Spre noapte se pornise o viforniţă ce scutura geamurile ritmic. Parcă şi natura se revoltase împotriva asasinilor care îi dăduseră lui Cornel Niţă cununa martiriului, acolo sus, alături de primul mare mucenic similar al creştinătăţii, Arhidiaconul şi tânărul Ştefan Mărturisitorul.

Radu Ciuceanu, “Prea mult întuneric, Doamne!” – Memorii, Vol IV, Editura INST, 2012

Sursa: MARTURISITORII