Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

- Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.

Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

- Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

1 mai: 4 ani de la trecerea la cele veşnice a cavalerului demnităţii româneşti, Ion Gavrilă Ogoranu. Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan.

Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti

În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.

Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare.

Vezi şi:

Text inedit Ion Gavrilă Ogoranu

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti îşi precizează punctul de vedere în cazul Ion Gavrila Ogoranu

Dr. Florin Mătrescu despre Aiud, Sighet şi rezistenţa armată anticomunistă (Gavrilă Ogoranu, Goma, Părintele Justin vs Tismaneanu, Oprea, Brucan).

Părintele profesor Mihai Valica protestează faţă de ereziile promovate de ziarul “Lumina”

Dupa scan­dalul cu lin­gu­rita de impar­tasanie care ar putea infecta pe cred­in­cios, provo­cat de un preot din Pitesti, urmeaza o alta aber­atie si blas­femie pusa ca dilema duhovniceasca in inima citi­to­rilor ziaru­lui Lumina.

Arti­colul „Un alcoolic imi spunea ca alcoolis­mul este mai grav decat can­cerul“ din ziarul Lumina din 20 aprilie 2010, reprez­inta dupa par­erea mea o grava eroare teo­log­ica intru­cat pune sem­nul egal intre vinul din pahar al alcoolicu­lui si „putinul vin” trans­for­mat prin put­erea Sf. Duh in insasi san­gele lui Iisus Hris­tos din sf. lin­gu­rita a preo­tu­lui, care a impar­t­a­sit un fost alcoolic…!

Iata tex­tul:

Spe­cial­is­tii au aratat ca, la cei depen­denti, pe creier apare o con­cres­centa, care nu dis­pare, chiar daca intra in remisie. La o per­soana care n-a mai con­sumat alcool de 30 de ani, de exem­plu, acea con­cres­centa poate fi reac­ti­vata printr-o can­ti­tate foarte mica de alcool. Zilele tre­cute am primit un tele­fon de la un preot din Pas­cani, care reusise sa ajute un alcoolic sa nu con­sume timp de un an. A con­sid­erat ca tre­buie sa-i dea impar­tasanie si a recidi­vat de la acel putin vin. Asadar, este foarte dificil.

Nu cre­deti D-lor jur­nal­isti si preoti ca prob­lema pusa in aceasta maniera este o blas­femie? Cum poate Sf. Impar­tasanie sa mijlo­ceasca recidiva alcoolis­mu­lui si nicide­cum vin­de­carea sau pe Iisus Hristos?

Sf. Ioan Gura de Aur spune ca prin vinul de la Sf. Impar­tasanie ni se mijlo­ceste insusi Iisus Hris­tos spre viata ves­nica. Nu cre­deti ca pacatul a revenit pen­tru ca pen­i­ten­tul s-a impar­t­a­sit cu nevred­ni­cie si fara pocainta sin­cera si hotararea put­er­nica ca nu va mai bea si nicide­cum putinul vin, care nu mai este vin, ci insusi San­gele lui Hristos?

Daca mai luam in dis­cutie si arti­colul din ziarul Lumina din 26 aprilie 2010 Bis­eri­cile Orto­doxe Vechi Ori­en­tale: isto­rie si prezent unde se pune sem­nul egal intre monofiz­itii eretici si Orto­doxie, atunci eu refuz sa mai platesc acest ziar si-l voi returna la biroul de presa al Patri­arhiei Romane cu men­tiunea: nu mai pro­mo­vati erezia prin aceasta pub­li­catie platita de credinciosi!

Pr. Mihai Valica

Sursa:

http://atitudini.com/

Prof. Ioan Vlăducă: Întrebări şi răspunsuri despre monofiziţi şi copţi.

Care este cea mai impor­tanta hotarare dog­mat­ica a Sin­odu­lui de la Calcedon?

Sfin­tii Par­inti, lumi­nati de harul Preas­fan­tu­lui Duh, au hotarat: „Urmand asadar Sfin­tilor Par­inti, noi invatam intr-un glas si mar­tur­isim pe Unul si ace­lasi Fiu, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, Insusi desavar­sit intru Dum­nezeire cat si intru omeni­tate, Insusi Dum­nezeu ade­varat si om ade­varat din suflet ratio­nal si din trup, de-o-fiinta cu Tatal dupa Dum­nezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omeni­tate, intru toate aseme­nea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de veci dupa Dum­nezeire si, la plinirea vremii, Ace­lasi nascut pen­tru noi si pen­tru a noas­tra man­tuire din Fecioara Maria, Nasca­toarea de Dum­nezeu, dupa omeni­tate, Unul si Ace­lasi Hris­tos, Fiul, Dom­nul, Unul Nascut, cunoscandu-se in doua firi, fara ameste­care, fara schim­bare, fara impar­tire, fara despar­tire, deose­birea fir­ilor nefi­ind nicide­cum stri­cata din pric­ina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusir­ile fiecarei firi intr-o sin­gura Per­soana si intr-un sin­gur Ipostas, nu impartindu-se sau despartindu-se in doua fete, ci Unul si Ace­lasi Fiu, Unul Nascut, Dum­nezeu Cuvan­tul, Dom­nul Iisus Hris­tos, pre­cum au vestit de la inceput proorocii, pre­cum El Insusi ne-a invatat despre Sine si pre­cum ne-a predanisit noua Crezul Par­in­tilor”[1].

Unii con­sid­era ca la Sin­odul al IV-lea de la Cal­cedon a fost o „nein­telegere de ter­meni”. De aceea, hotarar­ile nu au fost prim­ite de catre Dioscor si de cei impre­una cu el. Este adevarat?

Asa spun cei care vor sa mic­soreze impor­tanta Sfan­tu­lui Sinod de la Cal­cedon. In real­i­tate, toc­mai pen­tru a se depasi difi­cul­tatile ter­mi­no­log­ice, Dum­nezeu a aratat in chip min­unat care este invatatura cea ade­varata: „…si s-au adunat sase sute treizeci de Epis­copi, si alca­tuind si o parte si alta, adica drept­cred­in­ciosii si ereticii, doua tomuri, si deschizand racla Sfin­tei Mucen­ite Eufimia, le-au pecetluit si le-au pus pe piep­tul ei, si peste putine zile facand rugaci­une si, deschizand, au vazut si s-au spaiman­tat; pen­tru ca au vazut tomul ereti­cilor lep­a­dat sub picioarele Sfin­tei, iara al drept­cred­in­ciosilor tinandu-l in cin­stitele sale maini. Aceasta facandu-se s-au ingrozit toti, vazand o min­une ca aceasta. Si intorcandu-se mai var­tos spre cred­inta, au slavit pe Dum­nezeu Cel ce face in toate zilele min­unate, si peste fire lucruri, spre intoarcerea si folo­sul celor multi”[2].

Se zice ca actu­alii copti nu mai sunt monofiz­iti si ca ei accepta acum cele doua firi ale lui Hris­tos. In aceste con­di­tii este posi­bila unirea cu acestia?

Actu­alii copti nu sunt monofiz­iti euti­hieni, ci monofiz­iti sev­e­r­ieni. De aceea il cin­stesc pe ereticul Sever ca sfant[3]. Ei spun ca accepta cele doua firi ale Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, dar le con­sid­era ameste­cate intr-o noua fire. Ei con­sid­era ca uni­tatea celor doua firi poate fi numita „o fire”[4]. In plus, nu accepta hotarar­ile celui de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon[5].

Patri­arhul monofizit Shenouda al III-lea al cop­tilor a declarat in 1979 la intal­nirea de la Chambesy: „In ceea ce priveste Sinoad­ele Ecu­menice, noi nu accep­tam decat pe primele trei […]. Noi refuzam Sin­odul de la Cal­cedon. […]. Pot sa spun foarte deschis, nicio Bis­er­ica din Ori­ent nu poate sa primeasca Sin­odul de la Cal­cedon”[6]. Este gre­sit sa vor­bim despre „unirea cu cop­tii”. Se poate vorbi insa de venirea cop­tilor la Orto­doxie. Iar aceasta se poate real­iza numai intr-un sin­gur mod: sa anatem­atizeze monofizis­mul si pe susti­na­torii lui (Euti­hie, Dioscor, Sever si ceilalti de un cuget cu ei), sa accepte Hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice IV-VII, sa cin­steasca dupa cuvi­inta pe Sfin­tii Par­inti de la cel de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon (451) si pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia, sa primeasca invatatura Sfan­tu­lui Maxim Mar­tur­isi­torul, a Sfan­tu­lui Ioan Dam­aschin si a Sfan­tu­lui Ier­arh Grig­orie Palama; sa accepte si Sin­od­i­conul Orto­dox­iei. Apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox.

Continuare la

http://atitudini.com/intrebari-si-raspunsuri-despre-monofiziti-si-copti/

Prezenţa lui Iisus în poezia creştină de închisoare a lui Radu Gyr. Fostul deţinut politic Grigore Caraza recită din Gyr şi Crainic (VIDEO)

Categoria cea mai caracteristică a poeziei creştine de închisoare se cristalizează în jurul temei prezenţa lui Iisus. O putem numi „prezenţa Iui Iisus pe această talpă de iad", pentru că aceasta este semnificaţia ei profundă: coborârea Iui Iisus în iad. Iisus este acolo unde este omul. El a luat lotul asupra sa, tot ceea ce este omul, tot ceea ce trăieşte omul. Iisus este săracul printre săraci, cel bătut printre cei bătuţi, prizonierul de alături, şi cel care trăieşte moartea împreună cu cei care mor.

Voi da aici două exemple. Primul este poezia, cu statut clasic, a Iui Radu Gyr, „Iisus în celulă":

„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist...

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-Mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina dar zăbrelele groase,

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână...

Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: niciun răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui".

„Iisus în celulă" este poezia prezenţei Iui Iisus. Este aici un dublu proces, săvârşit în misterul credinţei. Pe de o parte, Iisus se identifică "cu suferinţa omului: intră in celulă, poart zeghe („zăbrelele groase, / lungeau pe zăpada Lui, vărgi"), are pe glezne urme de lanţuri, se întinde trudit - trudit ca orice prizonier-pe rogojina prizonierului. Este suferinţa pe care o ia asupra Sa - o suferinţă pe care o adaugă patimilor Sale sau, mai bine spus, care deja a făcut parte din patimile Sale. Îi sus poartă întreaga suferinţa omului, acesta este Iisus pe Golgota (Locul Căpăţânii). Iisus care rămâne, cum spunea Pascal, în agonie etemă. Pe de altă parte, Iisus îi dăruieşte omului propria Lui suferinţă („urmele cuielor" şi senzaţia suliţei în coaste), o suferinţă de o altă natură pentru că este suferinţa prin care a mântuit lumea. Îl iniţiază pe om în taina iubirii jertfelnice şi îl face părtaş la ea. Suferinţa omului şi suferinţa lui Dumnezeu se confundă în comuniune de iubire şi de jertfă.

Al doilea exemplu pe care îl voi da are aceeaşi calitate antologică. Este vorba de „Clopotele din Aiud" din oratoriul Calvar de Traian Popescu. „Clopotele din Aiud" sunt plasate central în oratoriu, ca o axă sau ca la o întretăiere de drumuri. Vin imediat după partea care se cheamă „Deznădejde" şi înaintea celei care descrie „Infernul Piteşti-Gherla".

„Bat clopotele-n turlă sus

La o biserică-n Aiud

Şi parcă glasul lui Iisus

De peste veacuri îl aud

Încet atâta de încet

Răsună şoaptele divine,

În ceruri sau în Nazaret

Cei osteniţi veniţi la Mine (Mt 11,281).

Bat clopotele altor vremi

Armonios ca şi acum,

Plângi, tristă mamă, şi mă chemi

În noaptea sfântă de Crăciun.

O! Blândule Mântuitor,

Cu Tine toţi cei dragi suspină,

Revarsă-n inimile lor

Potop de tihnă şi lumină

în calde melodii de-argint

Bat clopotele tot mai tare

Celor ce suferă alint

Iar celor ce nu cred, „chemare"!

„Clopotele din Aiud" sunt ca o poartă. Prin această poartă se va coborî în infern. Plasate la intrarea în infern, clopotele vestesc prezenţa Iui Iisus şi arată că omul care coboară în suferinţă şi moarte este însoţit de El, Cel care a fost acolo, cunoaşte iadul şi îl învinge.

Şi într-adevăr, la sfârşitul infernului se aude rugăciunea „O Doamne! Când noaptea vierii se lasă peste mine / Tu singur eşti nădejdea, ridică-mă la Tine!". O coborâre în iad şi o ridicare din iad, pe axa prezenţei Iui Iisus.

- fragment din conferinţa “Poezia şi muzica Gulagului românesc”, susţinută de doamna Monica Popazu în cadrul Colocviului “A intra în Împărăţia Cerurilor cântând”, organizat de Fundaţia Hjelmseryd, Suedia, în perioada 21-22 august 2006. Textul conferinţei (trades din limba daneză de autoare) ne-a fost pus la dispoziţie de regretatul luptător anticomunist Traian Popescu, invitat special al fundaţiei suedeze.

Francheţea ... sau despre sinceritate, spargerea cătuşelor şi frică. Dedublarea gândirii, ca efect al experimentului Piteşti.

Scopul vieţii noastre pământeşti este câştigarea vieţii veşnice, adică mântuirea.

Singura cale mântuitoare este trăirea creştină, îndrăznim să afirmăm că nu ne interesează morala nici chiar morala creştină atâta timp cât ea rămâne în plan teoretic!

Creştinul contemporan s-a falsificat, el are un dublu cod moral, un dublu gândit: una spune şi alta gândeşte! De ce? - De frică!

Această schizofrenie vine din necredinţa în Domnul nostru Iisus Hristos – care ştie inima noastră – şi din încrederea în sine. Nu credem că „fără de Mine nu puteţi face nimic” şi că nu se mişcă fir de păr fără voia Sa! Credem că noi, cu puterea, inteligenţa şi înţelepciunea noastră, facem şi dregem!

Acest dublu gândit este drăcesc, pe deoparte datorită necredinţei în Dumnezeu şi credinţei în sine, iar pe de altă parte datorită faptului că păgubeşte pe cel căruia i te adresezi, pe tine însuţi şi pe cei din jur.

Dublul gândit este un efect al Experimentului Piteşti[1] (ca varf al comunismului ) al cărui scop a fost mutarea cătuşelor de la mâini şi picioare la cap (autocenzura – cu corolarul său social, corectitudinea politică) şi apoi coborârea acestor cătuşe în inimă – ticăloşirea inimii, adică izgonirea lui Dumnezeu din lăcaşul Său, pe scurt: satanizarea.

Dublul gândit, ca orice lucru drăcesc, îmbracă o haină frumoasă: el este numit „diplomaţie”, înţelepciune...mai grav se vine cu argumente evanghelice ca de exemplu „fiţi înţelepţi ca şerpii...” uitând curăţia porumbeilor sau „capul ce se pleacă sabia nu-l taie...”, uitând completarea „dar nici soarele nu-l vede”.

Asta vrem noi pentru copiii noştri? un cap plecat sub umbra morţii?

Spargerea acestor cătuşe nu se va putea realiza fără francheţe!

Fii sincer cu aproapele tău, începând cu superiorul tău, fii sincer cu tine însuţi.

Spune prietenului tău defectele pe care i le vezi – poate sunt reale, poate nu!

Spune-i prietenului tău defectele tale! sau taci! cu nici un chip să nu minţi! Francheţea e folositoare aproapelui tău, celor din jur şi ţie însuţi, mai ales atunci când greşeşti în aprecierile tale, deoarece îi dai posibilitatea celuilalt să te corecteze.

Mărturisirea sau lepădarea de Hristos se vădeşte în lucruri mărunte, în viaţa noastră de zi cu zi.

Un om sincer e o lumină pentru el, pentru copiii lui, pentru soţul sau soţia lui, pentru aproapele său...

Câte aplecări ale creştinului, atunci când cere binecuvântarea preotului, sunt însoţite şi de aplecarea inimii? Are efect benefic binecuvântarea dacă tu îl judeci în inima ta? Dacă ai vreo îndoială, vreo tulburare în ceea ce-l priveşte, spune-i-o cu sinceritate şi îl vei ajuta astfel să se îndrepte sau vei constata că erai în înşelare. Dragostea nu poate fi adevărată decât în libertate....mă gândesc că dând omului liberul arbitru a avut şi Dumnezeu un „avantaj”: i-a dat omului posibilitatea de a-L iubi nelimitat!

Cât e respect şi cât obedienţă faţă de superiorii noştri? Cât e dragoste şi cât fariseism?

Câţi copii/elevi ascultă de părinţi/profesori şi în inima lor? Plânge inima mea pentru ei, că pe unii i-am omorât în pântece, iar pe ceilalţi îi omorâm de vii, inoculându-le prin atitudinea noastră frica şi „diplomaţia”; şi atunci ei nu-L mai pot auzi pe Hristos atunci când le strigă, fiecăruia în parte:”tinere ţie îţi zic, scoală-te!”

Redăm mai jos câteva din apoftegmele stareţului Dionisie de la Colciu privind sinceritatea:

1. „un sfat pentru copii, viitorul neamului: să-i invăţăm de mici că sunt creştini şi români. Ca român, trebuie să fii sincer; ca creştin, trebuie să fii sfânt”

2. „s-a schimbat lumea. Astăzi nu mai este dragoste pentru că nu mai este sinceritate.”

3. „mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru!”

Scoala Brancoveneasca/Marcel Bouros

---

[1] Aleksandr Soljeniţîn afirmă că „Experimentul Piteşti” a fost cea mai mare grozăvie a întregului gulag comunist. Citiţi cărţile scrise pe această temă de cei care au „beneficiat” de acest tratament şi veţi găsi un neam eroic sfinţit prin suferinţă!

Decăderea vieţii creştine în viziunea Părinţilor Deşertului (II)

“Zis-a avva Moise în Schit: de vom păzi poruncile părinţilor noştri, eu mă fac chezaş pentru voi către Dumnezeu, că barbarii nu vor veni aici: iar de nu le vom păzi, are să se pustiiască locul acesta.” (Avva Pimen 165)

“Şi a zis bătrânul: în astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz nu puţin. Năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând de seamă de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: de am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, desfrânare, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie. Şi a zis fratele: ce va face cineva în vremile şi anii aceia? Si a zis bătrânul: fiule, în acele zile, cel ce îşi mântuieşte sufletul său mare se va chema în Împărăţia Cerurilor.” (Avva Pamvo 15)

„Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mănăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu, precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stns dragostea între fraţi, fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.” (Pateric, cap.XII, 6)

- texte selectate din Pateric ca fragmente ale unei oglinzi în care se reflectă starea lumii creştine astăzi la două milenii d. Hs. şi propuse spre a fi meditate şi comentate