Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu, însoţit de repere cronologice ale vieţii şi operei ierarhului cărturar. Mioriţa - istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Scriitorul Valeriu Anania, dublat de monahul Bartolomeu ajuns până la treapta de mitropolit, reprezintă un reper al culturii româneşti contemporane, a cărui operă literară nu s-a bucurat de o prea mare atenţie din partea criticii (cu excepţia criticilor clujeni), deşi validarea sa ca scriitor autentic a fost făcută de nume ca Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu, iar opera este substanţială atât cantitativ cât şi calitativ. Chiar dacă s-a autocaracterizat drept un „monah fără vocaţie“ şi mai degrabă scriitor, se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog. Abia publicarea Memoriilor, cu aproximativ doi ani înaintea morţii, a resuscitat interesul criticii literare, cronicile apărute remarcând calităţile estetice ale acestei opere, dincolo de valoarea de radiografie a unor evenimente din istoria recentă a României.

Cronologia vieţii şi a operei

Valeriu Anania[1] se naşte în 1921 pe 18 martie în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea, ca fiu al lui Vasile şi al Anei, născută Mărgăritărescu. Între 1927-1933 urmează şcoala primară în comuna natală, iar apoi, până în 1941, este elev al Seminarului Central din Bucureşti. În clasa a doua de seminar are loc întâlnirea cu Anton Holban, profesor de limba română, în care va găsi sprijinul şi îndrumarea necesară pentru formarea viitorului scriitor şi om de cultură.

În 1935 debutează, poetic, cu versurile Pământ şi cer, în revista teologică „Ortodoxia.“ În 1937 debutează, publicistic, cu articolul Camaradul Anton, în revista „Vremea.“ Pe 26 noiembrie 1938 debutează, dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri, Jocul fulgilor, în regia lui Atanasie Mitric. Aceeaşi piesă, adaptată pentru decor de Eugenia Brebenaru, e reprezentată pe scena Operei Române în februarie 1939.

Pe 2 februarie 1942 intră în monahism la mânăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. În primăvara acelui an îl cunoaşte pe Tudor Arghezi, devenind un apropiat al său. Legătura de prietenie s-a păstrat până la moartea poetului.

Între 1941-1944 urmează studii superioare de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiane“ din Sibiu. Între 1945-1946 urmează studii incomplete de medicină la Sibiu şi Cluj şi de muzică instrumentală la Cluj. Aici frecventează şi participă activ la cenaclul literar al lui Victor Papilian, reactivat – după întoarcerea din pribegie a Universităţii clujene – în casa protopopului ortodox Florea Mureşanu. În iunie 1946, fiind student al Universităţii din Cluj şi preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior,“ conduce greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă. În urma acestui demers este expulzat din Cluj.

În toamna lui 1948, fiind la mânăstirea Bistriţa vâlceană, îl cunoaşte pe Patriarhul Justinian, căruia îi va fi colaborator apropiat timp de peste 25 de ani. Acesta îl ia cu sine la Bucureşti şi îi dă mai întâi funcţia de intendent al palatului patriarhal, iar apoi pe cea de inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, pe care a deţinut-o între anii 1949-1950. Între 1950 şi 1951 este asistent al profesorului Teodor M. Popescu, la Catedra de Istorie Bisericească Universală din cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. Din 1952 până în 1958, deţine funcţia de director al bibliotecii patriarhale. În această calitate îl cunoaşte în 1952 pe Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu André Scrima, Barbu Slătineanu. În 1958 este condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinei sociale.“ Este închis la Jilava, Piteşti şi Aiud; fiind eliberat după şase ani şi două luni, în 1964, prin decret general de graţiere. Între 1962 şi 1964, în detenţie, la Aiud, sub prohibiţia hârtiei şi creionului, „scrie“ pe creier şi fixează în memorie piesele de teatru Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, precum şi numeroase poezii, toate însumând peste zece mii de versuri. După eliberare este numit, din nou, director al bibliotecii patriarhale.

Între 1965 şi 1976 funcţionează, în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, ca secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Cancelariei eparhiale, director al Departamentului Publicaţiilor, reprezentant al relaţiilor interbisericeşti. Este membru în două comisii ale Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America de Nord şi de Sud: Comisia Ecumenică şi Comisia de Studii şi Proiecte. Susţine conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor şi Honolulu. Redactor al revistei şi almanahului Credinţa şi al casetei de literatură Noi.

În 1966 debutează în volum cu poemul dramatic Mioriţa, la Editura pentru Literatură; volumul apare cu o Predoslovie de Tudor Arghezi. În 1967, pe 29 octombrie, primeşte harul preoţiei, fiind hirotonit de episcopul Victorin al Americii; ceva mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi acordă rangul de arhimandrit. Tot în 1967 Teatrul „Barbu Delavrancea“ din Bucureşti îi pune în scenă poemul dramatic Mioriţa, regia şi scenografia fiind semnate de Marietta Sadova, Mircea Marosin şi Zoe Anghel-Stanca. În anul următor îi apare poemul dramatic în versuri Meşterul Manole, la Editura pentru Literatură. În 1969, pe 30 martie, la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti are loc premiera poemului dramatic Meşterul Manole, în regia Mariettei Sadova; partitura muzicală fiind interpretată de Corul Madrigal. În turneu, piesa este jucată şi pe scene dramatice din Polonia. În acelaşi an publică poemul dramatic Du-te vreme, vino vreme!, la Editura Tineretului, iar la Editura Ion Creangă, publică Păhărelul cu nectar, fantezie dramatică în versuri, pentru copii.

În 1971 volumul de versuri Geneze este publicat de Editura Cartea Românească. În acelaşi an apare poemul dramatic Steaua Zimbrului, la Editura Eminescu. Tot în acest an, la Editura Cartea Românească, îi apare volumul de teatru Poeme cu măşti. În 1976 apare volumul File de acatist, versuri, colecţia caietelor „Noi,“ ediţie bibliofilă, hors comerce, Detroit. Tot în acest an publică volumul Istorii agrippine, versuri, la Editura Cartea Românească.

Între 1976 şi 1982 este directorul Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul următor, la Editura Cartea Românească, apare romanul Străinii din Kipukua.

În 1982, la Editura Eminescu, în seria „Teatru comentat,“ apare Greul pământului, o pentalogie a mitului românesc, în două volume, pentru care a primit premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. În acelaşi an se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratic, obosit de fricţiunile dintre el şi noul patriarh, Iustin Moisescu.

În 1983 îi apare volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi, la Editura Cartea Românească. În anul următor, publică volumul Anamneze, versuri, la Editura Eminescu.

Anul 1990 marchează publicarea volumului de istorie şi exegeză iconografică Cerurile Oltului. Scoliile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice ale lui Dumitru F. Dumitru, la Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu versiuni în limbile română, franceză şi engleză. Tot în acest an, la Cartea Românească, apare volumul de nuvele şi povestiri fantastice Amintirile peregrinului apter.

Pe 24 decembrie 1990 începe munca de revizuire în limba română şi de comentare a Bibliei, începând cu textul Noului Testament, acţiune extinsă ulterior asupra întregii Sfintei Scripturi, pe o perioadă de unsprezece ani.

În 1991 refuză calitatea de „membru de onoare“ al Academiei Române. În 1992, publică Imn Eminescului, poem în stil bizantin, pe care îl publică la Editura Cartea Românească. Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Tot în acest an îi apare Noul Testament. Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi Hoţul de mărgăritare, parabolă în patru acte, la Casa de Editură Dokia, în Cluj-Napoca, editată la aproape cinci decenii de la scriere. Publicarea în volume separate a cărţilor Vechiului Testament se va face între 1997 şi 2000.

În 1995 publică volumul de eseuri, Din spumele mării. Pagini despre religie şi cultură, la Editura Dacia, în Cluj-Napoca. În 1998 apare volumul Poeme alese, la Editura Dacia, cu o prefaţă de Liviu Petrescu. În 2001 publică Apocalipsa Sfântului Ioan. Traducere, introducere şi note de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Paralela 45, în Cluj-Napoca, cu ilustraţii de Albrecht Dürer. Şi tot acest an marchează publicarea integrală a proiectului la care a lucrat 11 ani: Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, prima versiune adnotată.

În 2005 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, îi publică volumul consistent de exegeză – pasaj cu pasaj – a Liturghiei ortodoxe, sub titlul Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni.

În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 noiembrie 2005 de înfiinţare a unei Mitropolii la Cluj, iniţiativă validată de Adunarea Naţională Bisericească la 1 martie 2006, Bartolomeu Anania este instalat la 25 martie 2006, de către Patriarhul Teoctist al României, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

În 2008 Editura Polirom din Iaşi publică volumul de Memorii, iar începând cu anul 2009 deschide o serie pentru publicarea operei sale integrale. S-a mutat la cele veşnice în data de 31 ianuarie 2011, la Cluj-Napoca, fiind înmormântat în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane.

            Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu

Deşi nu apare nicăieri în Memorii precizarea că se consideră membru al „Rugului Aprins,“ legătura sa cu mănăstirea Antim (unde a şi fost iniţiat în monahism) şi cu activităţile derulate aici, continuate în case particulare după desfiinţarea asociaţiei în 1948, relaţiile cu unii dintre membrii acesteia, sunt evidenţiate în volumul Rotonda plopilor aprinşi. Voi cita un amplu fragment care ilustrează o înţelegere a fenomenului din interior, ca participant la întrunirile acestui grup: „Următor al unor îndemnuri lăuntrice mai vechi, el – Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al unei şcoli superioare în centrul căreia se situa literatura filocalică, în parte cunoscută prin traducerile tipărite ale profesorului Dumitru Stăniloae şi în parte recoltată de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina Antimului, zelosul neofit ţinea lungi şi stufoase prelegeri despre doctrina palamită, noutatea - mai întâi tematică – menită să atragă interesul nu numai al celor din tagmă, dar şi pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi, pentru foarte scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că atunci şi acolo a avut Voiculescu revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a deprins noile sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acestui început de iniţiere isihastă, Ion Barbu s-a speriat şi a fugit, Alexandru Mironescu şi Ion Marin Sadoveanu s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalţi s-au păstrat în limitele decente ale onorabilităţii, cât despre Danii Sandu Tudor, care ştia foarte multe lucruri şi vorbea enorm, el nu a izbutit niciodată să fie pe deplin convingător, poate şi din pricina temperamentului său aproape imposibil, de duhovnic arţăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate şi intoleranţă. Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat întru ea de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură a spiritului. Aceasta a durat câţiva ani buni, în timpul cărora l-am cunoscut eu, când a scris şi Ultimile sonete..., adevărata şi marea lui poezie.“[2]

Precizarea referitoare la prelegerile despre doctrina palamită ţinute de Sandu Tudor ne ajută să stabilim momentul despre care vorbeşte Bartolomeu Valeriu Anania. Întrunirile pe acest subiect se ţineau în vara anului 1952, la Antim, când asociaţia deja nu mai exista din punct de vedere juridic, însă activitatea ei continua protejată de monahii acestei mănăstiri.

 Mioriţa

Istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Având drept sprijin mărturiile lui Bartolomeu Valeriu Anania, considerăm că textul său reprezentativ, care a fost citit şi rescris în mijlocul unora dintre cei mai importanţi membri ai Mişcării „Rugului Aprins,“ este poemul dramatic Mioriţa,[3] cu o gestaţie lungă şi o publicare îndelung amânată din cauza condiţiei sale de fost deţinut politic. Istoria manuscrisului său oglindeşte destinul plin de turbulenţe al însuşi creatorului său. Început în vara anului 1950, acest vast poem va fi definitivat într-o primă variantă în iulie 1953, textul fiind cunoscut de către Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu.

O primă lectură făcută în cadrul unei întruniri din chilia palatului patriarhal, unde locuia la acel moment Bartolomeu Valeriu Anania, este consemnată cu amănunte de autor: ,,Miorița am isprăvit-o atunci, în vara lui 1953, am bătut-o la mașină și… așteptam. […] Am făcut o lectură, la mine acasă, în fața lui Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, părintele Benedict Ghiuș. I-o citisem și mitropolitului Firmilian Marin și dacă am izbutit să-l impresionez pe el, nu l-am mișcat deloc pe fratele André Scrima.“[4] După ce, vreme de câteva ceasuri, le citise întreaga dramă, la sfârșit între Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu a început o aprigă dispută asupra piesei. Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de «păgânismul» unui mit pe care nu îl aştepta, cel puţin de la mine, plutind într-o aură de transfigurare creştină,“[5] i-a reproşat că piesa este lipsită de „dimensiune creştină.“[6] Vasile Voiculescu s-a împotrivit viziunii amicului său, pronunţându-se tocmai în favoarea acestui „păgânism.“ „Ceva mai târziu – mărturisește Bartolomeu Valeriu Anania – a trebuit să înţeleg că atitudinea sa se sprijinea nu numai pe respectul faţă de libertatea scriitorului, ci şi pe aderenţa sa organică la întreaga spiritualitate a poporului român, a cărui creştinism originar, făcând casă bună cu moştenirea geto-dacă şi elină, nu a alungat din palma mortului bănuţul destinat lui Charon, nici din drumul său «podurile» de pânză menite să-i uşureze trecerea Styxului, le-a îngăduit descântătoarelor să amestece numele Precistei în incantaţiile magice, nu a deschis tribunal pentru zodieri şi solomonari, şi a fost bucuros , de-a lungul a două mii de ani, că în Sâmbăta Moşilor cireşele să fie «împărţite»  în vasul de lut ce se pogoară, în neam şi în neam, din datina îndepărtaţilor noştri strămoşi. Din această aderenţă s-au născut cele mai valoroase din povestirile lui Voiculescu.“[7]

Să ne rugăm pentru Părintele Justin, operat de urgenţă după ce a suferit o fractură de şold.

Părintele Iustin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ţării noastre, a fost operat, în această dimineaţă, de urgenţă, la Clinica de Ortopedie a Spitalului Judeţean Constanţa. Arhimandritul a suferit o fractură de şold iar medicii au fost nevoiţi să-i fixeze oasele cu o placă şi şuruburi. Cadrele medicale spun că, deşi are o vârstă apreciabilă, 93 de ani, a trecut foarte bine peste intervenţia chirurgicală. Imediat după operaţie şi-a revenit, a stat de vorbă cu doctorii iar acum este atent monitorizat. De săptămâna viitoare va începe recuperarea pentru a putea merge normal. Părintele Iustin s-a născut în anul 1919, în satul Poiana Largului din judeţul Neamţ. La doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, iar după război îşi petrece 16 ani prin închisori. Între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele construieşte în localitatea Petru Vodă, din judeţul Neamţ, o mănăstire şi se stabileşte aici. Părintele a ajuns la Constanţa şi urma să sfinţească astăzi locul viitoarei mănăstiri ridicate la Poarta Albă, în cinstea foştilor deţinuţi politici de la canal, martirizaţi în perioada 1949 – 1953.

Autor: Madalina Pavel

Sursa:  ReporterNTV

2011 – an cu record negativ absolut de natalitate în România! Ne piere neamul? Soluţie nefericită oferită de experţii Jurnalului Naţional: încurajarea imigraţiei şi crearea de mecanisme prin care imigranţii să se integreze cât mai uşor, să devină… români.

                                                                   Foto: Dragos Stoica / Intact Images

În anul 2011 s-au născut, în România, doar 195.000 de copii, ceea ce reprezintă un record negativ de natalitate, din 1930 (primul an pentru care există date oficiale) încoace, conform Yahoo.ro, care citează Institutul Naţional de Statistică.

Prin comparaţie, în anul 1967, când, datorită decretului 770 din 1966, care a interzis avorturile, s-a consemnat un record pozitiv al naşterilor, cifra nou-născuţilor a fost 527.764. Populaţia ţării era, în 1967, tot de 19 milioane de locuitori, ca şi în prezent, ceea ce înseamnă că rata natalităţii s-a prăbuşit la aproape o treime din cea de atunci, când era de 27,4 nou-născuţi la mia de locuitori.

Chiar şi în 1930, când populaţia României era de 18 milioane de locuitori, s-au născut 482.084 de copii.

Populaţia României s-a împuţinat cu aproape 4 milioane de persoane recenzate în ultimii 20 de ani, în condiţiile în care natalitatea nu a mai coborât niciodată, de la constituirea României moderne, sub cifra 210.000.

Se consideră că suntem mai puţini, de fapt, cu două milioane, iar alte două milioane de români n-au mai fost recenzaţi, fiind stabiliţi peste hotare.

Cu o speranţă de viaţă la naştere medie de 70 de ani şi o rată a mortalităţii net superioară celei a natalităţii, populaţia ţării continuă să fie într-un declin abrupt. În 2010 au murit 260.000 de români, iar pentru anul trecut cifra trebuie să fie asemănătoare, în condiţiile în care nu s-au produs evenimente deosebite, care să influenţeze rata mortalităţii, într-un sens sau altul.

Prin urmare, dacă tendinţa de descreştere a ratei natalităţii se va accentua, este posibil ca populaţia României să se mai împuţineze cu un milion de suflete, la fiecare zece ani. Asta, fără a socoti fenomenul emigraţiei, despre care se prezumă că se va accentua, pe măsura adâncirii crizei şi cu condiţia ca pieţele muncii din statele UE şi alte ţări precum Canada, Australia etc să îşi deschidă mai larg porţile muncitorilor români.

Nu luăm în calcul nici o accelerare a procesului de descreştere a populaţiei de pe urma efectelor inevitabile ale unor catastrofe precum prăbuşirea totală a sistemului public de pensii, văzută de mulţi ca inevitabilă în 20-30 de ani de aici înainte, în urma deteriorării continue a raportului dintre populaţia contributivă şi cea beneficiară a asigurărilor sociale.

Ce soluţii are România pentru a nu dispărea, ca naţiune, în 150-200 de ani? Opiniile diferă, de la un specialist la altul, dar câteva linii directoare se conturează:

1.      Creşterea economică, crearea de locuri de muncă. Când economia este în recesiune şi natalitatea urmează acelaşi curs. Şi invers.

2.    O politică de încurajare a natalităţii, prin stimulente reale acordate familiilor cu copii, cel puţin pentru primii trei copii.

3.     Stabilirea ca obiectiv strategic în următorii 4-5 ani a scăderii mortalităţii infantile spre media europeană (în prezent, rata mortalităţii infantile este dublă, în România, faţă de media UE).

4.    Scăderea ratei mortalităţii şi (implicit) creşterea speranţei de viaţă, prin politici de sănătate şi sociale care să îmbunătăţească situaţia existentă în Sănătate, Protecţie Socială.

5.     Încurajarea imigraţiei şi crearea de mecanisme prin care imigranţii să se integreze cât mai uşor, să devină… români (cel puţin la a doua generaţie).

Din păcate, în condiţiile adâncirii crizei financiare, care o antrenează, inevitabil, pe cea economică, nici una dintre aceste linii de acţiune nu poate fi pusă în practică.

Iar în ce priveşte reiterarea celebrului decret 770, dincolo de conflictul constituţional care s-ar crea, s-a demonstrat că, şi sub dictatură, creşterea demografică succesivă interzicerii avorturilor este doar pasageră. Între anii 1986 şi 1989, rata natalităţii revenise la cifrele de dinaintea interzicerii avorturilor.

Sursa: Jurnalul.ro

Razboiul europarlamentarilor români împotriva valorilor. Propaganda homosexuală. Agresiuni împotriva copiilor

UPDATE. Răspundem la întrebările privind materialul de mai jos ale câtorva cititori, nedumeriți de această stare de fapt și mai puțin cunoscători într-ale procedurilor politice și ale spoielii aurite cu pretenții democratice de la Bruxelles și Strasbourg.

Intergrupul LGBT din Parlamentul European cuprinde eurodeputați, din toate grupurile politice, cu interes în promovarea agendei homosexuale (sau, mă rog, „LGBT”). Secretariatul este asigurat de ILGA (International Lesbian and Gay Association, rețea internațională foarte influentă) și de funcționari ai P.E. Aceștia pregătesc material de propagandă pentru website-ul P.E. și proiecte de rezoluții pentru fiecare partid politic, în conformitate cu „sensibilitățile politice” ale fiecăruia – recte, documente radicale, „la vedere”, pentru Socialiști, Liberali și Verzi și mai „moi” pentru Populari (care, vezi Doamne, sunt „creștini”). Membrii intergrupului preiau și aduc aceste documente pe agenda plenară printr-o procedură „pe repede înainte” pentru a nu permite coagularea opoziției și obținerea de sprijin pentru amendamente care să neutralizeze prevederile pro-homosexuale cele mai radicale.

Spre exemplu, în ce privește rezoluția de mai jos, nimeni nu a știut despre ea până cu 2 zile înainte de plenară…

Oricum însă, acesta este doar un truc de procedură. Adevărul trist este că ideologia homofilă este puternic înrădăcinată în cercurile legiuitorilor europeni. Foarte mulți dintre aceștia sunt favorabili „căsătoriei” unisex și adopției de copii de către cuplurile de același sex, din lipsa sprijinului cultural, antropologic și etic al educației creștine autentice.

În condițiile în care chestiunile care privesc familia, bioetica, dreptul la viață etc. NU sunt de competență unională, adică statele membre au dreptul să decidă independent, scopul acestor rezoluții pro-homosexuale cu rol de recomandare este, așa cum am mai spus-o, 1). a pune presiune asupra parlamentelor naționale pentru a adopta legi anti-familie – de exemplu „căsătoria” unisex și 2). a servi „muniție” Comisiei Europene, organism ne-ales și incontrolabil de către cetățeni, de la care pornesc 80% din directivele UE (care sunt obligatorii!), pentru a emite legi care ocolesc legislația națională, având în același timp întâietate asupra acesteia!

Procesul, derulat întotdeauna în pași mici, pentru a evita rezistența în cazul unei legi directe și brutale, funcționează mai ales în cazul țărilor conformiste, așa cum este România, care a adoptat la grămadă legi cu parfum „european”, tembele și inaplicabile, doar pe criteriul „așa e în Europa”, sau, mai grav, „așa CERE Europa”.

Este o uriașa problemă faptul că cetățenii Uniunii, mulți dintre ei oricum dezinteresați și dezamăgiți de reprezentarea politică, iar acum, în plus, cu atenția captată de gravele probleme economico-sociale, nu cunosc, nu înțeleg și nu pot controla ceea ce se întâmpla la nivelul deciziilor la Parlamentul European și Comisia Europeană. Chiar și anumite think-tank-uri de la Bruxelles o recunosc, atunci când aduc în discuție democrația participativă ca alternativă la actualul sistem, complet căzut în mâna grupurilor de interese ideologice (homosexuali, feministe, seculari) sau financiare (corporații).

Pentru edificare, urmăriți înregistrarea de mai jos, în care Viviane Reding, Comisarul European pentru Justiție și Drepturi Fundamentale, vorbește despre cum, fără mare scandal („without making a big fuss”), Comisia și Parlamentul European pot interveni în aplicarea legilor naționale pentru a determina respectivul stat să schimbe o practică ce nu este în concordanță cu „regulile NOASTRE europene” (subl. ns.)

În contextul rezoluțiilor precum cea discutată mai jos, ținta este clară: predarea necondiționată a tuturor statelor UE în fața lobby-ului homosexual.

Câți dintre noi am știut și înțeles oare, la 1 ianuarie 2007, în ce „am intrat” cu adevărat, și chiar astăzi, la 5 ani și jumătate de la acel moment, câți înțeleg unde ne va duce acest drum? Lăsând la o parte catastrofa economică previzibilă, putem percepe că amenințarea reală este la adresa sufletelor și nu a buzunarelor sau nivelului nostru de trai?

Razboiul europarlamentarilor români impotriva valorilor

(Extras din buletinul informativ al Alianței Familiilor din România)

Iata ca europarlamentarii romani au facut-o din nou lata. I-am trimis la Bruxelles sa ne reprezinte, pe noi, Romania, valorile noastre, valorile Romaniei traditionale, valorile izvorite din credinta crestina. Si au dat din nou cu bita in balta. Au mai facut-o in trecut, am scris despre asta, si mereu repeta aceasi gafa. De data asta insa nu se mai poate vorbi de o gafa, ci de un comportament intentionat, o convertire ideologica, o practica ce ofenseaza si jigneste intreaga natiune romana. E vorba de sprijinul constant, repetat, fara discernamint, nemijlocit pe care il acorda homosexualilor si homosexualitatii, in detrimentul nostru, al valorilor, al viitorului si bunastarii morale a copiilor nostri. E vorba, nici mai mult nici mai putin, decit de un veritabil razboi impotriva valorilor.

I-am votat in 2009 nadajduind ca ajunsi la Bruxelles ne vor cauta binele, se vor identifica cu gindirea de acasa, cu interesele noastre, ale celor din Arad, Baia Mare, Bihor, Vaslui, Dobrogea, Bucuresti, Suceava, Mehedinti, Dolj, etc. Dar nu au facut-o. Si nici nu dau indicii ca intentioneaza sa o faca. Gindirea lor e imersata in secularismul paganizat si desacralizant al stingii europene. Asupra lor au mai multa inflenta un Zapatero socialist spaniol, modelul secular socialist scandinav, socialismul grec, gindirea ateista. Nu noi. Cetatenii tarii care i-am propulsat in pozitiile care le au.

Despre ce e vorba? Despre o Rezolutie adoptata de Parlamentul European pe 24 mai, cu un vot de 430 la 105, de condamnare „in termeni puternici a discriminarii pe baza de orientare sexuala si identitate de gen” si a „homofobiei.” Un document ideologic, o expresie a ideologiei sexuale radicale contemporane, fasonata si emisa in centrele homosexuale ale Europei si ale lumii, Amsterdam, San Francisco, Stockholm, Londra. In cele trei (3) pagini de text, Rezolutia condamna „homofobia” in Europa, manifestarile impotriva homosexualitatii si legislatiile impotriva propagandei homosexuale adoptate, sau in curs de adoptare, in Rusia, Ucraina, Moldova, Ungaria, Lituania, si Letonia. Moldova e vizata de doua ori. Rezolutia afirma, in mod eronat, ca discriminarea pe baza de orientare sexuala e interzisa de Conventia Internationala a Drepturilor Civile si Politice. Defineste „homofobia” ca o „teama irationala, sau aversiune, fata de homosexualitatea masculina si feminina…” Ungaria a adoptat o noua Constitutie anul trecut care defineste casatoria crestina, iar Lituania se pregateste si ea sa interzica casatoriile homosexuale in constitutie. Diferite municipalitati din Moldova au adoptat ordonante municipale care interzic propaganda homosexuala, intre ele Balti, Sorochi, Cahul, etc. Rusia deja a facut-o, si Ucraina dezbate legislatie similara la nivel national.

Dintre cei 33 de europarlamentari romani au votat 26, 25 pentru si unul impotriva. Impotriva a votat dl Sebastian Bodu, iar pentru, Ramona Manescu, Adina Valean, Renate Weber, Adrian Severin, Vadim Tudor, Elena Antonescu, Elena Basescu, Minodora Cliveti, Ioan Enciu, Petru Luhan, Monica Macovei, Marin Marinescu, Iosif Matula, Norica Nicolai, Ioan Pascu, Cristian Preda, Theodor Stolojan, Victor Bostinaru, Corina Cretu, George Cutas, Stefan Pascu, Daciana Sarbu, Csaba Sogor, Claudiu Tanasescu, si Silvia Ticau. Nu au votat Gigi Becali, Iulian Winkler si Lazlo Tokes.

In plus, grupul pro-homosexual al Parlamentului European a intocmit un material de promotie video a drepturilor homosexuale. Printre cele 53 de personaje care apar in clipul video e si dna Renate Weber.

Astăzi, 1 iunie (pomenirea Sf.Mucenic Justin Martirul si Filosoful), va fi pusă piatra de temelie a Mănăstirii de la Poarta Albă, închinată martirilor Canalului. La sfinţirea locului va participa şi Părintele Justin Pârvu

Intelectualii, preoţii şi deţinuţii politici care au lucrat la Canalul Dunăre - Marea Neagră între anii 1949 şi 1953 şi au murit îngropaţi de vii sub brazdele de pământ vor fi pomeniţi la liturghiile care se vor ţine într-un lăcaş de cult care va fi ridicat în amintirea lor.

IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, a anunţat lansarea proiectului construirii Mănăstirii de la Poarta Albă. Mănăstirea va fi închinată memoriei martirilor, deţinuţi politici, morţi la construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră în perioada 1949 - 1953. „Ceea ce s-a petrecut la canal a fost de neînchipuit. Muncă silnică, oameni îngropaţi intenţionat de vii sub pământ. Se ştie că la Poarta Albă au fost îngropaţi mulţi dintre cei care au lucrat la canal. De aceea, cu ajutorul Primăriei, am reuşit să primim un hectar de teren (între Poarta Albă şi Galeşu), unde vom ridica această mănăstire în amintirea martirilor. Această mănăstire este cel mai minunat lucru pe care îl fac de când am venit în Dobrogea", a declarat IPS Teodosie. Piatra de temelie va fi pusă pe 1 iunie, la ora 18.00. La ceremonie vor participa preotul Iustin Pârvu, de 93 de ani, care a fost unul dintre cei care au lucrat la Canalul Dunăre - Marea Neagră, dar şi urmaşii celor care au fost îngropaţi aici. 

Arhitectul viitorului lăcaş este Nicolae Tulban. „Mănăstirea se va ridica din donaţii. Va fi ridicată în memoria jertfelor din jertfe. Lucrările vor începe imediat după ce vom pune piatra de temelii. Sperăm că până la toamnă va fi gata Paraclisul de piatră. Până atunci, vom avea un altar de vară, unde se vor ţine slujbe", a mai spus arhiepiscopul Tomisului. Potrivit înaltului ierarh, mănăstirea va fi una de călugări. Din arhivele păstrate, reiese că la construirea Canalului, în perioada celor patru ani, au muncit peste 30.000 de deţinuţi politici, iar în mod oficial au fost înregistrate peste 2.000 de decese din rândul acestora. Desigur, numărul celor dispăruţi în această perioadă este cu mult mai mare. Poarta Albă a fost principala colonie a deţinuţilor dintre cele 14 care erau pe tot traseul canalului. În mod constant, aici erau circa 12.000 de deţinuţi care munceau în condiţii inumane.

Sursa: Ziua de Constanta

Un dialog despre neamul românesc cu Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

- Ce este neamul?
- Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce numim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumne­zeu a făcut multe experienţe. A făcut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în magie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lucrat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat neamurile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, împlineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deocamdată neamul româ­nesc, slavă Domnului, a trăit destul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească misiunea.

- Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?
- Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu – n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe răzătoare» şi aşa mai departe.” Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

- Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?
- Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o imagine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin material, şi de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – dar va fi o parte a neamului românesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe adevărate şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul… poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu în octombrie 2005 şi preluat din volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. 

Sursa: Foaie Nationala

Poeţi după gratii. Andrei Ciurunga: Canalul. "Acest cumplit Danubiu care varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge".

CANALUL

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,

aici am rupt cu dinţii din ţărână

şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,

câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene

am dat cu veacuri înapoi lumina.

Amare bezne-am aşternut pe gene

şi le-am purtat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,

bolnavi şi goi, pe ger şi pe ninsoare,

am presărat cu mii de oseminte

meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind flămânzi de cântec şi de pâine,

înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.

Să facem drum vapoarelor de mâine,

am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,

va ţine minte şi-ntre foi va strânge

acest cumplit Danubiu care varsă

pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie

vor ctitori, cu anii care vin,

în cărţile pe care le vom scrie,

o nouă Tristie la Pontul Euxin.