Fostul detinut politic Nicolae Itul, in bratele caruia a murit Valeriu Gafencu, povesteste cum l-a cunoscut pe Sfantul inchisorilor la Aiud. Cum i-a cedat Gafencu streptomicina lui Wurmbrand (VIDEO)

Coordonatorul revistei Veghea, Florian Palas, a realizat un interviu cu fostul detinut politic Nicolae Itul. Bun prieten cu Sfantul Valeriu Gafencu, dl Nicolae Itul a acceptat sa ne povesteasca intamplari minunate petrecute alaturi de acesta. In aceasta prima parte, fostul detinut politic ne povesteste cum l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu in inchisoarea Aiud.

• Nu va jucati cu Sfintii Inchisorilor! Parintele Justin Parvu si Profesorul Radu Ciuceanu in apararea lui Valeriu Gafencu, Sfantul Inchisorilor
• Scrisoarea lui Valeriu Gafencu catre Parintele Arsenie Boca
• Monahul Filotheu: Îndemn la mărturisirea sfinţeniei lui Valeriu Gafencu

Recenzie. “Urlă haita”- o carte de memorii ziditoare dăruită românilor, scrisă de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea. Frescă a generaţiei mărturisitoare de la 1948.

“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor '50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum  ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume.

Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.

Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”. 

După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi). 

Scrisoarea lui Valeriu Gafencu catre Parintele Arsenie Boca

Hristos a inviat!

Prea Cucernice Parinte iubit de sufletul meu, In lupta cu puterile intunericului, cu gandul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea in rugaciune. Si-ntotdeauna ma gandesc ca Bunul Dumnezeu, in dragostea-I nemarginita pentru oameni, ne trimite incercarea suferintei, ca prin ea sa ne purificam de pacate, sa ne invatam a renunta cu bucurie la tot ce-i trecator si sa ne indreptam cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.

In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om.

Si cand am privit in adancul inimii mele, am gasit acolo darul nepretuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtutilor, pe care Dumnezeu l-a sadit in om spre cultivare si desavarsire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viata intreaga acest dar (…).

Azi multumesc din tot sufletul pentru toate suferintele si umilintele prin care mi-a fost dat sa trec, caci ele m-au adus la constiinta pacatului si m-au facut sa inteleg ca singura cale care duce la mantuirea Neamului este Calea evanghelica: Hristos.

Cu fiecare mica jertfa de iubire traiesc o bucurie mare, unica. Din renuntari imi culeg multumirea si sufletul mi-i insetat de daruirea totala pentru Hristos (…). De multa vreme am luat hotararea de a trai curat, in Duh crestin.

Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, in schimb Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii – si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni (…).

Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca. Caci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar.

V-am marturisit, Parinte, gandurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Stiu ca sufletul Sfintiei Voastre le primeste pe toate cu bucurie si multumire in Domnul (…). Gandul meu de iubire vi-l transmit cu toata caldura sufletului, caci in rugaciunile Sfintiei Voastre imi gasesc odihna.

Aici, in Galda, suntem vreo 70 de detinuti. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mantuirii. In Aiud, anii acestia de suferinta si de grele incercari au contribuit in chip unic la zidirea launtrica a neamului, a omului nou: Crestinul. Numai Dumnezeu stie.

Aici la Galda sunt tocmai cei care inteleg si staruiesc pe calea mantuirii. Ar fi o bucurie sufleteasca rara daca Sfintia Voastra ar veni intr-o duminica aici. Ne-am folosi mult toti de cuvantul pe care ni l-ati marturisit. Cu dragoste in suflet, Va sarut mainile, Valeriu Gafencu

Galda, 19 Mai 1946

Monahul Filotheu: Îndemn la mărturisirea sfinţeniei lui Valeriu Gafencu

Monahul Filotheu îi roagă pe toţi cei ce au trăit întâmplări minunate petrecute prin şi pentru rugăciunile Sfântului Valeriu Mărturisitorul să i le comunice aici.

Vezi şi:

Marturia fostului detinut politic Nicolae Itul despre moartea Sfantului Valeriu Gafencu

 

Interviu cu Părintele Justin: Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor. Eu cred într-o renaştere spirituală a tineretului nostru, care se va ridica din toate aceste căderi.

Ce a făcut Mareşalul Ion Antonescu înainte de execuţie, detalii neştiute din culisele tragicului eveniment, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută. Nu Maresalul a respins impartasania, ci Mihai Antonescu (VIDEO)

Fostul şef al statului a decupat de pe o carte bisericească bucăţi din tricolor pentru a le pune în piept, lui şi colegilor săi

Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.

Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte,  acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania

Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian.  “În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania. Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici. 

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava

“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său - n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi. Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei, se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei - toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.

Cum a ajuns Totolici preot la Jilava

 “În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.

Ziua execuţiei

Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!

Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.

Tristeţea preotului din seara execuţiei

“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”. Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.

Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării. Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

 “Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complot mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii. “Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Marturia fostului detinut politic Nicolae Itul despre moartea Sfantului Valeriu Gafencu

De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia

Harta Europei la 1300. Formatiunile statale romanesti erau deja constituite. Singurele pete albe (triburi unde nu exista inca autoritate centrala) erau in zona baltica.

articol de Matei Udrea

Câteva afirmaţii făcute de Lucian Boia în cartea „De ce este România altfel“ nu corespund realităţii. Volumul încearcă să argumenteze că a) românii sunt o rasă inferioară, b) România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe, c) locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat.

În cele ce urmează, am redat cu bold câteva dintre argumentele şi concluziile inexacte / exagerate / inventate de care Boia, un istoric altfel rezonabil, s-a folosit în construcţia sa, apoi datele ştiinţifice care-l contrazic.

1. România e neguvernabilă încă de la începutul începuturilor, romanii, prin Traian, au făcut o greşeală când au cucerit Dacia, eroarea fiind repede reparată, în secolul următor, de Aurelian, care s-a retras pe linia Dunării.

Cucerirea Daciei a însemnat salvarea Imperiului Roman intrat în criză economică. De la cronicarii romani au rămas mărturii care spun că, după căderea Sarmizegetusei, o bogăţie nemaivăzută s-a revărsat asupra Romei. Conform arheologului britanic Julius Bennett, numai comoara lui Decebal luată de romani s-a ridicat la 226.800 kilograme de aur şi 453.600 kilograme de argint.
Se estimează că Dacia a contribuit apoi, anual, cu 700 de milioane de denari (monedă de argint care cântărea 3,1 grame) la economia romană. Echivalată cu valoarea banilor din 2011, suma pompată în venele imperiului de Dacia se cifra la peste 2,5 miliarde de dolari anual, istoricii remarcând că eroarea despre care vorbeşte Lucian Boia a dus la revitalizarea economiei în Europa romană şi la apariţia a numeroase noi oraşe pe parcursul întregului imperiu.

2. În Dacia cucerită nici măcar n-au ajuns romani adevăraţi. Majoritatea zdrobitoare a coloniştilor cu care a fost populată provincia au fost aduşi din regiuni periferice ale imperiului. De aceea legătura actualei populaţii din România cu latinitatea e mai degrabă una imaginară.
Istoricul Vlad Georgescu a inventariat cele 3.000 de nume descoperite în inscripţiile care corespundeau perioadei respective din Dacia romană şi a stabilit că 74% dintre acestea erau latine, 14% greceşti şi doar 12 la sută „barbare“ (ilirice, celtice, semitice etc). E greu de stabilit procentul de romani get-beget din Dacia ocupată, dar ideea (subliminală) a lui Boia, că alte provincii ar fi fost colonizate numai cu nativi italici, e absurdă. Nici o populaţie de zece ori mai mare decât cea din Roma la vremea respectivă n-ar fi ajuns pentru a coloniza toate teritoriile cucerite, mai ales că Imperiul Roman se estima că ajunsese, la 11 ani după cucerirea Daciei, la peste 88 de milioane de locuitori. În fapt, la ora la care Dacia a fost cucerită, romanii realizaseră deja prima globalizare din istorie, însuşi împăratul Traian fiind de origine spaniolă.

3. Limba română este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice.
În 1949, lingvistul italo-american Mario Pei, pornind de la părerea larg răspândită că limba română este cea mai apropiată de latină ca structură dintre toate urmaşele acesteia, a făcut un studiu bazat pe fonologie, inflexiune, sintaxă, vocabular şi intonaţie şi a ajuns la următoarea ierarhizare (cu cât este procentul mai mare, cu atât limba respectivă e mai îndepărtată de latină): 1. sardiniana – 8%, 2. italiana – 12%, 3. spaniola – 20%, 4. româna – 23,5%, 5. occitana – 25%, 6. portugheza – 31% şi 7. franceza – 44%. Aşadar, româna nu e nici „cea mai latină“, nici „cel mai puţin latină“, această poziţie revenind, de departe, francezei (lucru uşor sesizabil, de altfel, pentru oricine).
Lexicul limbilor română şi italiană (cea mai apropiată de latină dintre limbile romanice majore) este similar în proporţie de 77%.

4. Ţările române sunt ultimele apărute în Europa, în secolul al XIV-lea, întârziere care explică faptul că suntem la coada continentului din toate punctele de vedere.

Conform convenţiei generale, Voievodatul Moldavia s-a fondat la 1334 şi avea capitala la Baia. Cât priveşte Ţara Românească, Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la 1247, că pe acel teritoriu erau patru voievodate: ale lui Ioan, Farcaş, Seneslau şi Litovoi., Sunt, într-adevăr, printre ultimele formaţiuni statale apărute în Europa, dar, din punct de vedere strict statistic, nu ultimele. La începutul secolului al XIV-lea, cavalerii ordinului teuton luptau déjà, de multe decenii, împotriva triburilor baltice păgâne. Samogiţia a fost ultimul teritoriu creştinat din Europa, în secolul al XV-lea. Aşadar, acest argument nu este, istoric, valabil.
În plus, chiar dacă ar fi, nu explică nimic. În această logică, SUA, Canada şi Australia ar trebui să fie acum printre cele mai înapoiate state din lume, deoarece au fost colonizate şi au devenit independente de curând. În aceeaşi categorie ar trebui să intre Chile şi Uruguay, din America Latină. Şi invers, revenind pe Bătrânul Continent, ar trebui ca Grecia şi Italia să fie cele mai dezvoltate ţări din lume (la bătaie cu Iran, Egipt, India, Irak şi China), deoarece acolo s-au dezvoltat primele civilizaţii din istorie.