ZILELE REZISTENTEI NATIONALE de la Sambata de Sus – 19-21 iulie 2013

Editia a 4-a, dedicata impinirii a 60 de ani de la parasutarile NATO in Romania comunista si executia celor 13 legionari parasutati de aviatia SUA (1953-2013).

In parteneriat cu Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti si Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania – Fagaras.

PROGRAM

SAMBĂTĂ 20.07.2013

- ora 10-12,oo - participare la Sf. Liturgie – Biserica Manastirii Brancoveanu
- ora 14,oo - Deschiderea lucrarilor simpozionului: “60 de ani de la parasutarile NATO in Romania comunista. 1953-2013.” – conducerea Fundatiei Ion Gavrila Ogoranu
- inaigurarea Centrului de Studii și Documentare asupra Rezistenței Anticomuniste
- cuvantul presedintilor AFDPR SI FRFDPLA
- sesiune de comunicari pe tema parasutarilor NATO in Romania anilor 1950-1953

- ora 15,3o-16,oo – Vernisarea expozitiei: “Mesagerii Libertatii. Zbor peste Cortina de Fier” cuprinzand documente ale procesului, extrase din presa vremii, imagini, obiecte personale ale celor 13 executati in lotul parasutistilor din 1953 si ale sustinatorilor acestora

- 16,oo-17,oo – lansarea cartilor “Mesagerii Libertatii. 60 de ani de la parasutarile NATO in Romania comunista”, Constantin Iulian – “Din lagarul Romania evadeaza mortii”, Virgil Velescu in arhivele Securitatii, Ilie Tudor – “Mlaștina deznădejdii” ș.a.
- 17,3o,-19,oo – Sesiune de comunicari a elevilor si studenti

DUMINICĂ 21.07.2013

- 11,3o – Comemorarea luptătorilor anticomunisti din muntii Fgarasului

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul

Ilie, în adevăr va veni şi va aşeza la loc toate (Matei 17, 11)  
Iubiţi credincioşi,  

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare prăznuieşte pe sfîntul, slăvitul şi marele prooroc al lui Dumnezeu, Ilie Tesviteanul, pe marele rîvnitor al adevărului, pe mustrătorul împăraţilor celor fără de lege. Astăzi cinstim pe cel mai rîvnitor prooroc al Legii Vechi, pe învăţătorul poporului celui depărtat de Dumnezeu, pe pedepsitorul proorocilor mincinoşi, pe marele făcător de minuni Ilie, căruia stihiile i s-au supus şi s-a învrednicit să vorbească cu Dumnezeu pe muntele Horeb şi cu Iisus Hristos pe Tabor.
Patria acestui mare prooroc a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan care se mărgineşte cu Arabia şi cu cetatea Tezvi, după care s-a chemat şi Tesviteanul. Acest prooroc era din seminţia lui Aaron şi, încă de la naştere, s-a arătat că va sufla cu focul dumnezeirii şi va arde pe cei fără de lege cu foc. La naştere, tatăl său, cu numele de Sovac, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe vorbind cu pruncul şi învelindu-l cu foc şi băgîndu-i foc în gură să mănînce.
Acestea văzîndu-le tatăl său, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia aceea, iar unul dintre preoţi, bărbat înainte văzător, i-a zis: "Nu te teme, omule, că vedenia pe care ai văzut-o pentru pruncul tău este spre slava lui Dumnezeu, căci acest prunc va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător. Rîvna lui către Dumnezeu va fi fierbinte şi el va judeca pe Israel cu sabia şi cu focul". Deci, crescînd pruncul şi ajungînd în vîrsta desăvîrşită, a devenit un mare prooroc şi propovăduitor al dreptei credinţe în Dumnezeu şi un prea rîvnitor al poruncilor Lui.
Pe vremea aceea împărăţea peste Israel împăratul Ahab. Acesta, urmînd în răutate celorlalţi împăraţi închinători la idoli care au fost de la Ieroboam, a ascultat de soţia sa, Izabela, şi a silit poporul să se închine idolului Baal adus de ea din Sidon, nelăsîndu-l să se închine adevăratului Dumnezeu, în templul din Ierusalim. Văzînd Ilie atîta rătăcire de la credinţă a poporului Israel şi atîta orbire şi întunecare, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea lui Ahab şi, după ce l-a mustrat pentru nebunia şi idolatria lui, l-a ameninţat, atît pe el, cît şi pe tot poporul cel orbit şi înşelat de el, că vor fi pedepsiţi cu mare pedeapsă de Dumnezeu.
Apoi i-a zis: Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decît numai cînd voi zice eu! (III Regi 17, 1). Acestea zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab.
Dar, o dată cu cuvîntul proorocului, s-a încuiat cerul şi s-a făcut mare secetă, încît nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, timp de trei ani şi jumătate. Apoi a urmat nerodirea pămîntului, lipsa de hrană şi foamete în tot poporul, încît sufereau şi oamenii şi animalele. S-a împlinit atunci cuvîntul marelui prooroc Moise către Israel, care zicea: "Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul sub tine, de fier".
În timpul acestei cumplite secete Domnul a zis lui Ilie: Du-te de aici, îndreptează-te către răsărit şi te ascunde la pîrîul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pîrîu, iar mîncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo (III Regi 17, 3-4). Domnul a făcut aceasta cu robul său cel iubit, pentru două lucruri: ca să-l păzească de răzbunarea Izabelei şi, pe de altă parte, ca să-l cruţe de foamete şi sete. Dar, Preabunul Dumnezeu care Se milostiveşte pururea spre cei păcătoşi şi nu voieşte să-i piardă, cînd s-a împlinit vremea pedepsei celei drepte, a început a-l trage pe Ilie rîvnitorul spre milă, ca să se roage Lui şi cu cuvîntul său să se deschidă cerul spre ploaie. Apoi a secat pîrîul din care bea apă Ilie şi corbii nu-i mai aduceau de mîncare. Văzîndu-se strîmtorat de foame şi de sete, a fost trimis de Dumnezeu la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă şi săracă, spre a cunoaşte cîtă lipsă este pe pămînt din cauza secetei, nu numai asupra celor bogaţi, ci şi asupra celor săraci şi astfel să-l întoarcă spre milă.


Proorocul şi rîvnitorul lui Dumnezeu, Ilie, ascultînd porunca, s-a dus la acea văduvă să-i ceară de mîncare. Şi fiind foarte flămînd şi însetat, a chemat-o şi i-a zis: Adu-mi puţină apă ca să beau! Apoi a strigat-o din nou şi i-a zis: Adu-mi şi o bucată de pîine să mănînc! Şi a răspuns femeia: Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nici o fărîmitură de pîine, ci numai o mînă de făină, într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat cîteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mîncăm şi să murim! Atunci i-a zis Ilie: Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis; dar fă mai întîi de acolo o turtă pentru mine, şi adu-mi-o, iar pentru tine şi fiul tău vei face mai pe urmă. Căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina, pînă în ziua cînd va da Domnul ploaie pe pămînt! Şi s-a dus ea şi a făcut aşa, cum i-a zis Ilie; şi s-a hrănit ea şi el şi casa ei o bucată de vreme. Deci s-a împlinit cuvîntul lui Ilie care l-a spus către văduvă: Căci făina din vas n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvîntul Domnului grăit prin gura lui Ilie (III Regi 17, 10-16).

Apoi s-a îmbolnăvit copilul văduvei şi a murit. Şi a zis văduva către Ilie: Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu! Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul! Iar Ilie i-a zis: Dă-mi pe fiul tău! Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi a strigat Ilie către Domnul şi a zis: Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el! Şi suflînd de trei ori peste copil l-a înviat şi l-a dat mamei sale, zicînd: Iată, copilul tău este viu! (III Regi 17, 18-24).

Vedeţi, fraţilor, că şi moartea copilului văduvei la care găzduia Ilie era o rînduială plină de înţelepciune a lui Dumnezeu, ca să-l silească pe rîvnitorul Ilie spre milă şi să dezlege Cerul cu cuvîntul său, ca să dea Domnul ploaie pe pămînt. După aceea a zis Dumnezeu lui Ilie: Mergi şi spune lui Ahab că voi da ploaie pe pămînt. (III Regi 18, 1).

Parintele Justin Parvu: Luptatorii din Muntii Fagarasului au facut adevarat martiraj!

Dacă nu erau poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic, se pierdea foarte mult din esența martirilor și a celor care au trecut prin închisorile comuniste din România. Toate astea au menținut duhul puternic al tineretului, al unui neam întreg! Duhul lor era atât de puternic în esența țăranului nostru, a omului nostru legat de viața frumoasă, de codru și de morții noștri. Numai așa s-a format rezistența la comunism în anii 1947-1950. 

 Sunt oameni din rezistență care au suferit mult mai mult decât cei din închisori. Luptătorii din Munții Făgărașului au făcut adevărat martiraj! Ăsta este eroismul, este mult mai mult decât ce a fost în închisorile de la Gherla, Pitești sau Aiud. Nu se vorbește despre asta, nu se prezintă în adâncime lucrurile. 

- consemnat de Florin Palas 

Vezi si:

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor 

 

Exclusiv. Manuscrisul Testamentului Grupului Carpatin-Făgărăşean, condus de Bădia Ion Gavrilă Ogoranu.

 

IN MEMORIAM. Doctorul Teofil Mija despre bunii sai prieteni. Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu. 

 

VIDEO - LUPTATORII ANTICOMUNISTI AI ROMANIEI. Marturisitorul Nicolae Purcarea si fratele sau din Ceruri Teofil Mija intr-o convorbire despre rezistenta romaneasca la comunism cu regretata jurnalista Maria Petrascu

 

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării. VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

 

 

 

 

Doi ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Arsenie Papacioc (+19 iulie). Rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra (VIDEO). Ganduri despre Romani.

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

- mărturie consemnată de Crina Palas
Sursa: revista VEGHEA 

Cum va rezista neamul românesc?

Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi ţara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Aţi uitat că sunt şi eu roman”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla. În trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta – Bucureşti – Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul… Deci pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre.

Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător – şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

[1] Interviu înregistrat în data de 13 martie, 2010.

cititi integral aici.

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor

Florin Palas: Cum vedeți astăzi sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?

Aspazia Oțel Petrescu: A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate, respectiv de SUA. Parașutiștii au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad - când am fost amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau.

F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu, partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război între ruși și americani.

A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai, dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii: propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost crezul partizanilor.

F.P.: Care ar fi principala învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența acestor luptători?

A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică, cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.

F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat pentru a continua lupta împotriva comunismului...

A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind că ăsta va fi prețul plătit.

F.P.: Știind chiar că a fost vândut dinainte de a pleca...

A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia în cazul în care erau prinși.

F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii...

A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie să fii special înzestrat. Nu poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi salvez pielea? Mi-am dat seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest fel.

Fiecare luptător a știut, când a mers în munți, unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte, având naș frunzișul de deasupra capului?

F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o lecție de cavalerism românesc.

A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțul îl încovoaie”.

- interviu realizat de Florin Palas

In memoriam: Parintele Alexandru Enache (+18iulie 2011). Despre Romania Mare (VIDEO).

În data de 18 iulie 2011 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 93 de ani, după o păstorire de aproape 70 de ani, părintele Alexandru ENACHE. Spunem părintele pentru că, pentru cei ce l-au cunoscut, preotul Alexandru a fost un adevărat părinte, cu o vocaţie preoţească excepţională. Din capul locului trebuie să arătăm că a fost un om de o mare modestie, care nu dorea să iasă în faţă cu niciun prilej, aceasta şi datorită împrejurărilor unei vieţi cu întâmplări zbuciumate pe care le-a consemnat într-o lucrare de dimensiuni şi răspândire foarte restrânse. 

Cu părintele Alexandru s-au împlinit în viaţă cuvintele Scripturii, şi anume: „Smeriţilor le dă Dumnezeu har”. În ce priveşte viaţa acestui mare duhovnic redăm mai jos câteva fragmente din conceptul autobiografic „Doamne, câte i se pot întâmpla bietului om!”:

„M-am născut în anul 1918, în cea de-a 12-a zi a lunii decembrie, în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna - din Basarabia - pe Nistru; din părinţii Andrei şi Nădejdea Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete. [...] Conform obiceiului religios respectat riguros pe atunci, mi s-a pus şi consacrat numele de Alexandru, după numele Sfântului indicat de calendarul zilei - Sf. Ierarh Alexandru [...]”. Urmează şcoala primară în satul natal, iar seminarul teologic în Chişinău, la dorinţa mamei: „De altfel, dacă ar fi fost după tata, mai practic şi mai realist decât mama, idealist -mistică, la şcoala normală de învăţători aş fi ajuns; parvenind cu patru ani mai devreme, la un salariu lunar. Dar a dat Dumnezeu să biruiască dorul mamei.” [...]

Mai departe părintele arată că în 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”.

În iulie 1943 s-a căsătorit, viitoarea preoteasă fiind Tamara Brânzan, şi a fost hirotonit pe data 12 august 1943, ambele taine fiind săvârşite în Catedrala Mitropolitană din Chişinău. 

Una din multele încercări prin care a trecut în timpul războiului o descrie chiar părintele:

„Imediat au trecut Prutul - la noi o grupă de cercetaţi înarmaţi până în dinţi şi, după ce ne-au necăjit cu o serie de comenzi de culcaţi-sculaţi, ne-au ordonat să ne înşiruim în flanc. Formaţie în care ne-a trecut de îndată în revistă - Comandantul Frontului II Ucrainean - stând în picioare, într-o maşină de front anfibie - trecând de pe malul stâng basarabean al Prutului pe cel de de-a dreapta - al Moldovei - la noi. Interesant...  şi până la urmă chiar senzaţional, că în momentul când a ajuns în dreptul nostru, al meu şi al Tamarei (mai mult moartă decât vie) a oprit maşina şi a întrebat «ce-i cu popa?» - , «?o za pop?», pe ucraineană. Imediat un ofiţer de-al său s-a apropiat de noi şi într-o perfectă românească ne-a cerut să-i explic ce-i cu noi. Mai ales după ce mareşalul a aflat că femeia de alături de mine e soţia - preoteasa - pe care mareşalul a căinat-o până la urmă. Poate că am fi trecut neobservaţi dacă aş fi dezbrăcat şi eu reverenda ca alţi doi confraţi, dar aşa, iată că am devenit caz dimpreună cu soţia. Ofiţerului de legătură i-am spus sincer că aveam însărcinarea de a asista religios ostaşii... şi că n-am putut să-i părăsesc.

Nu ştiu cum a reacţionat mareşalul la informaţia ce i s-a dat. Destul că atunci când s-a trecut la ferecarea mâinilor la spate a soldaţilor luaţi prizonieri, pe noi ne-au lăsat liberi... şi nici nu ne-au încolonat în şirul celor ce erau numerotaţi şi trecuţi peste Prut înapoi. Încât rămăsesem pe plajă, numai noi doi şi o patrulă specială. Bieţilor noştri soldaţi şi ofiţerilor mai ales, li s-a părut că am fi fost izolaţi spre a fi împuşcaţi. Şi au început a striga: „dar şi părintele e cu noi”. Ei, care puţin mai înainte îmi strigaseră „dezbrăcaţi reverenda că o să ne împuşte pe toţi!”. Biata reverendă! Ea ne-a salvat de fapt.”

După sfârşitul războiului, întors în ţară, a primit în cele din urmă parohie in Ardeal, în satul Saschiz, de lângă Sighişoara, de unde în iunie 1953 a fost arestat din motive politice pe baza unor denunţuri mincinoase, şi după ce trece prin închisoarea de la Sibiu, este adus în cea de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin. Spune părintele în conceptul autobiografic despre această etapă: 

„Curios, că şi aici s-a petrecut cu mine aceeaşi situaţie curioasă ca şi cea întâmplată cu opt ani în urmă, când am fost lăsaţi de izbelişte, (căci atunci era şi Tamara) pe malul drept al Prutului, nelegaţi la mâini şi neînsumaţi coloanei de prizonieri... (Favoare datorită pare-se mareşalului Konev). Căci şi aici şi acum, în timp ce se făceau listele celor destinaţi canalului Dunărea-Marea Neagră, pe mine m-au lăsat pe din afară, de rezervă.” În această închisoare părintele a avut un vis pe care l-a povestit anchetatorului Bota: „Vădit jenat, a răbdat totuşi să-i povestesc surprinzătorul meu vis până la capăt. Vis în care Bota în travesti, răsfoia un calendar almanah - ilustrat, oprindu-se la luna decembrie, la fila acesteia. Tocmai când o mână uriaşă înflăcărată a pus degetul apăsat pe data de 17 decembrie, ziua în care creştinătatea comemorează -IEŞIREA PROOROCULUI DANIEL dinGROAPA cu LEI”. (cartea Daniel -cap.26, versetele 23-29 (Desigur că identificarea anume am făcut-o mai apoi, în deplină trezvie!) Fără nici un comentariu m-a pus să semnez înscrisul anchetei făcute din fugă, anunţându-mă că peste două-trei zile voi coborî la tribunalul militar -spre a fi judecat. Ceea ce s-a şi întâmplat cu adevărat.”

Ca o minune, părintele povesteşte că la proces a văzut împlinirea visului: „Un răspuns curios mi s-a dat doar mie personal, prin aducerea la cunoştinţă că am fost condamnat la capătul unei detenţii de 220 de zile nefaste - la 20 zile închisoareşi 350 lei amendă, fără observaţii compensatorii. Sentinţa s-a dat pe 9 decembrie şi mi s-a comunicat la 12 decembrie dar a trebuit să mai zăbovesc la Cetăţuie încă vrea 3-4 zile, în regim de liber condiţionat, pentru ca autorităţile comunale - de la Saschiz să răspundă dacă mă primesc înapoi în comună. Era un clenci de parşivie securistă. Comuna, prin autorităţile în drept au răspuns că mă aşteaptă cu nerăbdare, şi cu scuze, la treabă. Încât în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1952, am plecat cu bilet de voie - cu trenul spre casă.” 17 decembrie fiind data din calendar care arată ieşirea Proorocului Daniel din groapa cu lei.

În 1960 s-a stabilit la Ghimbav, ca vrednic paroh. Trebuie spus de la început că aici a restaurat vechea biserică: „Încât, după păstoririle de câte doi ani de la Cărbuna, Moldoveni şi Mesendorf... şi de 10 ani, pândiţi de securitate, la Saschiz; la Ghimbav voi păstori 34 de ani, între 1960-1994. O viaţă de om. Căutând mai mult să mă ambiţioneze decât să mă descurajeze, Prea Cucernicia Sa Coman Vasile mi-a atras atenţia asupra greutăţilor ce mă aşteptau în misiunea de preot paroh al Ghimbavului. Cerându-le totodată - enoriaşilor prezenţi - să mă ajute la redresarea parohiei, în care şi la care, aproape toate erau de făcut sau refăcut.”

În 1994 se pensionează la cerere. Adevărul este că putem spune că a fost o lucrare a  lui Dumnezeu, ca şi credincioşii din Braşov să aibă parte de rugăciunile şi sfaturile duhovniceşti date de părintele Alexandru, care, timp de 17 ani, nu a pregetat să rămână după slujbă, să spovedească, să citească rugăciuni multor bolnavi şi necăjiţi. Trebuie spus că oricât de bolnav şi obosit ar fi fost, părintele, în toţi aceşti ani, nu a refuzat pe nimeni, din cei tot mai mulţi care au venit să-i ceară ajutorul. A fost un duhovnic fără asemănare, cu o putere mare, foarte atent cu omul viu din faţa lui, şi de mare blândeţe, fiind cunoscător al sufletului omenesc cu toate neputinţele lui.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că rugăciunile părintelui au dus la vindecarea unor boli socotite incurabile şi la limpezirea unor situaţii ce păreau de netrecut cu puterile omeneşti.

Plecarea părintelui lasă un mare gol atât în rândul slujitorilor ortodocşi din Brasov cât şi mai ales pentru cei mulţi care au fost întăriţi şi ajutaţi, prin aceasta aratând adevarata cale a crestinişmului ortodox.

Susa text: Transilvania Expres
Foto: Florin Palas

Exclusiv. Manuscrisul Testamentului Grupului Carpatin-Făgărăşean, condus de Bădia Ion Gavrilă Ogoranu.

 În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. O săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea. 


Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu. 

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”. (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare