Rugul aprins in viziunea Parintelui Sofian Boghiu. Pătimirea Bisericii Româneşti în închisorile comuniste.

Pentru mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârsitul războiului al doilea mondial şi ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia din luna Decembrie 1989.

Rugul aprins, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare, aparţine părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, iniţiatorul Rugului aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.
În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mănăstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect.
Între conferenţiari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viata cultural-religioasă de atunci, între care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, părintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al mănăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, etc.

Conferinţele aveau un caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie Velicicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă, etc.

Conferinţele se tineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care multi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau altii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei.
Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei etc.

Cu toată schela care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi duşmănia care se propaga în Capitală şi în ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tălmăcirile care se făceau pentru slujbele amintite mai sus.

În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulâghin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sf. Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după amiază, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunostea bine şi româna şi rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea părintele Ioan.

În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător autentic al Ruguciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi, un fel de părinte Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o multime de întâmplări din viata lui şi din viata compatrioţilor săi.
Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci şi în viata multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care părintele Ioan o cunostea bine.

În Ianuarie 1947 a fost arestat de la mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte postală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele Rugului aprins.
Între timp, primeam ştiri triste, despre suferinţele deţinutilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studentesc întemniţat la Pitesti.

N-a trecut prea mult, până în Iunie 1958, când am fost arestaţi şi noi, care activasem în cadrul Rugului aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru şi el al Rugului aprins.

Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 detinuţi, făcând parte din ''organizaţia Rugului aprins.''

Între noi şi cu noi, era părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu şi fiul său Serban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi din Capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilachi, au fost cu alt grup, întemniţati la Gherla.

După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.

Din literatura publicată după Revoluţia din 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţati. Dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este s-o trăieşti.
Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o ştire sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Altii, dau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sf. Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob.
Mâncarea, puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcare, făcuse din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul Rugului aprins, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temnită grea.

După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colturi de soldaţi înarmaţi.

Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram o mie de deţinuţi. Dintre noi, o sută eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul aprins era părintele Benedict Ghiuş, părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară.

A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulă, n-aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. N-aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. N-aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă.
La prânz, masa, mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi putina odihnă, iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea-ntoarsă, la dormitor.
În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse, pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat.
Aşa ne treceau zilele săptămânii.

Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiaşi pază a soldaţilor înarmati, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, detinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi.

Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate paturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totusi deţinuţii intrau în panică.

Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.

De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam.

Trecuseră mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului.

Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte, Ochiul cel atoate văzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, Iulie 1964.

Arhim. Sofian Boghiu

Mănăstirea Antim Bucuresti

(Din ''Vestitorul Ortodoxiei'', Iunie 1996)

Legea privind stocarea datelor convorbirilor telefonice si pe internet este neconstitutionala

Curtea Constitutionala (CC) a hotarat joi ca Legea 298/2008, care prevedea stocarea timp de sase luni a datelor convorbirilor telefonice si pe internet este neconstitutionala, informeaza Mediafax. Curtea Constitutionala a decis ca legea incalca articolulul din Constitutie referitor la secretul corespondentei, exceptie ridicata intr-un litigiu dintre firma de telefonie Orange si Comisariatul pentru Societatea Civila.

Tribunalul Bucuresti, care judeca un litigiu comercial dintre firma de telefonie Orange si Comisariatul pentru Societatea Civila (CSC), a admis cererea ONG-ului care a sustinut ca Legea 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii incalca articolul 28 din Constitutia Romaniei.

Textul din Constitutie prevede ca "secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil".

De asemenea, Asociatia Pro Democratia, Agentia de Monitorizare a Presei, Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania, Centrul de Resurse Juridice, Centrul pentru Jurnalism Independent, Centrul de Asistenta pentru Organizatii Neguvernamentale si Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile a solicitat Avocatului Poporului sa sesizeze Curtea Constitutionala privind limitarea drepturilor constitutionale ale cetatenilor, adusa de Legea 298/2008.

Organizatiile semnatare ale scrisorii au solicitat Avocatului Poporului, in calitatea sa de institutie independenta, menita sa protejeze cetatenii de abuzuri din partea autoritatilor administratiei publice, sa ia masuri urgente in acest caz.

In luna februarie din acest an, guvernul a decis amanarea aplicarii prevederilor legii de stocare a datelor convorbirilor telefonice si pe internet din Romania, pana la sfarsitul lui decembrie 2009, si de promovare in acest interval, a unei ordonante de urgenta.

Printre motivele invocate se numarau ingreunarea si chiar blocarea in unele cazuri a activitatii de urmarire penala, problema ariei infractiunilor pentru care pot fi cerute date, dar si lipsa de pregatire a operatorilor pentru a respecta confidentialitatea datelor.

Legea 298/2008 intrase in vigoare pe 20 ianuarie 2009. Potrivit acesteia, toti operatorii de telefonie si internet din Romania sunt obligati sa stocheze, timp de sase luni date privind apelurile telefonice, mesajele scrise sau e-mail-urile expediate, care pot fi accesate de MIRA, Ministerul Public, SRI si SIE.
Legea nu vizeaza continutul comunicarilor, iar solicitarea transmiterii datelor se poate face numai dupa ce a fost inceputa urmarirea penala, la autorizarea instantei si la cererea procurorului care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala.

Al III-lea Templu de la Ierusalim, ridicat pe un promontoriu artificial? Pregatiri intense pentru ridicarea Templului.

Asa cum aratam si cu alt prilej in aceasta pagina, evreii se pregatesc intens pentru ridicarea Celui de-al III-lea Templu la Ierusalim, iar recentele violente desfasurate in zona Esplanadei Moscheelor ascund in profunzime marele conflict cu arabii, generat de locul pe care se va construi noul Templu. In luna iunie a.c, sustinatorii proiectului “Viziune asupra Muntelui Sfant al lui Dumnezeu” au incercat, prin initiativa lor, sa reduca tensiunea conflictului religios, propunand transformarea Muntelui Templului dintr-un loc de controversa, intr-un loc de cult, sacru, de care sa se bucure deopotriva evrei, crestini si musulmani.

Stirea oficiala ca arheologii Yehuda Rapuano si Ofer Sion au descoperit cariera de piatra folosita pentru constructia Celui de-al III-lea Templu -cel distrus de romani - in cartierul Shmouel Hanavi din Ierusalim confirma intensele pregatiri pe care evreii le fac pentru ridicarea acestui edificiu sfant pentru ei si faptul ca vremurile de pe urma prevestite de cartile sfinte s-ar apropia. Singura problema ramane locul unde ar urma sa se ridice Templul. Pentru majoritatea evreilor, acesta trebuie sa fie Muntele Moriah, acolo unde au fost ridicate Templele precedente: primul, acum 3.000 de ani, de catre Solomon, al doilea acum 2.400 de ani, de catre cei ce s-au intors din Babilon, si cel de-al treilea, restaurat in intregime de Irod cel Mare, distrus de Titus in anul 70 d.Hr.

Extinderea Muntelui Sfânt, Legea Halacha si profetul autentic

Dar cum toata lumea este convinsa ca fortarea ridicarii Templului pe Domul Stancii, unde din anul 691 se afla Moscheea Al Aksa care marcheaza locul din care Mohammed s-a ridicat la Rai, ar declansa un conflict militar nimicitor, sunt si voci care spun ca viitorul Templu s-ar putea construi in apropierea vechiului loc pe care precedentele au fost inaltate.
Dupa cinci ani de cercetari, avand la baza si argumentul Legii Halacha a evreilor, s-a nascut initiativa “Viziune asupra Muntelui Sfant al lui Dumnezeu”. Aceasta sustine posibilitatea extinderii Muntelui Templului, prin construirea unei prelungiri din lut, intr-un mod in care aceasta ar deveni parte integranta a Muntelui original Moriah, sfintirea noului teren dupa metodele descrise in Maimonides, si ridicarea pe acest promontoriu a Celui de-al III-lea Templu.
Cum era de asteptat, anuntarea initiativei a generat discutii si controverse aprinse, in care argumentul traditiei evreiesti, care presupune distrugerea Domului Stancii, ca preconditie a ridicarii noului Templu, pare a fi invins si de data aceasta. Nici scenariul unei revelatii sfinte data unui profet autentic, exprimata inca din 2007 de catre tanarul om de stiinta Frankel, referitoare la specificarea locului unde ar urma sa se ridice Templul, nu este agreata nici de evrei si nici de musulmani. “De ce ne-am lua noi insine responsabilitatea de a decide astfel de lucruri? Chiar si evreii cred ca este interzisa reconstruirea Templului pana la venirea lui Mesia...Mahdi (echivalentul musulman al lui Mesia) va decide daca se reconstruieste Templul. Daca el decide ca trebuie sa fie reconstruit, eu voi merge la Muntele Templului si voi ajuta la caratul pietrelor”, a declarat Seicul Abdulla Nimar Darvish, fondatorul Miscarii Islamice din Israel.
Evident, Baruch Ben-Yosef, presedintele Miscarii pentru restabilirea Templului, i-a raspuns ca acesta ar trebui construit pe locul in care Domul Stancii se afla in prezent.

O macheta care aminteste de Templul de 1000 de ani

Disputa continua, in timp ce Michael Osanis a realizat o macheta de 1/60 a modelului viitorului Templu, pentru Ha Torah Ais Yeshiva din Ierusalimul vechi, pe care a instalat-o pe acoperisul noului sau muzeu, Exploratorium al Aish Ha Torah (Institutul Templului), care sa ofere “sentimentul de inspiratie pe care l-au avut oamenii atunci cand au intrat in Templul real, care a stat aici timp de 1000 de ani”, cum spune Efraim Shore de Aish Ha Torah.

Amintirea dureroasa a initiativei lui Iulian Apostatul

Sunt si voci care indeamna la mai multa prudenta si amintesc de incercarea nereusita a reconstruirii Templului, in secolul IV, la initiativa imparatului Iulian Apostatul, care intentiona prin fapta lui sa demonstreze ca Hristos ar fi fost un impostor, atunci cand profetise ca nu va ramane piatra pe piatra din Templu.
Istoricii timpului, vorbind despre acest episod, relateaza faptul ca tot ce se construia ziua se distrugea noaptea si ca din pamant ieseau mingi de foc. Incercarile au esuat, neramanand, intr-adevar, piatra peste piatra.
Pentru multi credinciosi, mai ales crestini, graba ridicarii Celui de-al III-lea Templu ar fi semnul care ar arata ca vremurile cele de pe urma si sfarsitul lumii sunt aproape.

Dumitru Manolache
Gardianul

Eseul lui Fedorovici despre versiunea lui Pleşu, recomandata de Tarziu, asupra creştinismului: aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brânză!

La recomandarea lui Claudiu Târziu, am citit integral eseul „Sus inima!” al dlui Andrei Pleşu, text publicat recent în săptămânalul Dilema veche. Incapabil să îndeplinesc condiţia de a citi cu detaşare, mă văd nevoit să mărturisesc că nu am învăţat nimic din acest eseu. Prin urmare, şi mentalitatea mi-a rămas neschimbată. Cu toate acestea, lectura textului nu a fost cu totul inutilă, fiindcă, odată ajuns la capătul ei, mi-am pus cîteva întrebări: Este îndemnul „sus să avem inimile”, rostit de preot în cadrul liturghiei, o „axiomă a efortului cognitiv”? Atunci cînd Hristos le cere ucenicilor să fie luminători ai lumii (Matei 5, 14-15), îi îndeamnă oare să fie „cuplaţi la ‚polul plus’”? Cine este „suportul generos” în care ard ucenicii, dacă nu Domnul răstignit? Există în Biserica ortodoxă vreo acţiune din care să lipsească Hristos? Atunci de ce lipseşte El într-un mod atît de brutal din tabloul eseului dlui Pleşu, de ce nu întîlnim aici decît eterice instanţe vicariale?

Ce omite dl. Pleşu să ne spună este că îndemnul „sus să avem inimile” este urmat imediat de răspunsul credincioşilor: „Avem către Domnul”. Credincioşii ştiu că acest „sus” este o Persoană şi nu cerul spre care, după Înălţare, apostolii rămăseseră cu ochii aţintiţi, făcându-i pe îngeri să-i ia peste picior (Fapte 1, 10-11). Dacă cerul este adevărul pămîntului, e pentru că Hristos este adevărul cerului.

(...)Şi încă: Lumea asta este căzută pentru că oamenii sînt incapabili să ia distanţă faţă de ei înşişi, să se detaşeze, sau pentru că sînt deja distanţaţi faţă de ei înşişi? Pentru că privesc detaşaţi? Ne aduce inima, în calitate de organ de cunoaştere, cunoaşterea „marilor contururi ale realului” sau întîlnirea cu Cel înviat în trup? Lipsit de conţinut, ce altceva este conturul realului decît un spectru? Putem birui păcatul şi moartea prin „amplasamentul la vîrf”? Are ceva în comun această „atitudine de viaţă” recomandată de domnul Pleşu în contul creştinismului cu metanoia urmărită de creştini?

Într-un fel, e uşor de înţeles de ce, atunci cînd e vorba despre versiunea dlui Pleşu despre creştinism, unii creştini îl găsesc savuros şi iluminator. Dar dacă e vorba de gust, aş spune că un astfel de creştinism aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brînză. Vinul nou sparge burdufurile vechi, dar nu şi putinile de brânză. În ele, vinul a rămas vin, decît că nu poate fi băut. Este stricat. Tot aşa şi cu adevărurile:

„Diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte ‚rele’, după cum nu a creat şi nu poate crea altă lume, după cum nu a creat şi nu poate crea nimic. Toată minciuna şi toată puterea minciunii lui rezidă în faptul că a pervertit aceleaşi cuvinte şi le-a făcut cuvinte despre altul, le-a uzurpat şi le-a transformat în armele răului şi, ca atare, el şi slugile lui vorbesc totdeauna ‚în lumea aceasta’, pe limba furată faptic de la Dumnezeu.”

În temele şi termenii întrebuinţaţi de dl. Pleşu şi de alţi oameni din elita culturală românească din prezent, unii creştini au impresia că regăsesc lucruri familiare. Tocmai de aceea, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – frisoanelor apocaliptice din România acestui an, intervenţiile de acest tip ale dlui Pleşu trec fie neobservate, fie ajung să fie chiar recomandate. (...)

Gheorghe Fedorovici

Versiunea intgrala poate fi citita la adresa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Ultimele cuvinte dinaintea mortii ale Parintelui Staniloae, asa cum au fost consemnate de Parintele Ioanichie Balan

1 octombrie, orele 22.

“O să piară Ierusalimul prin români şi o să fie altul nou. O să piară şi va veni Domnul Iisus Hristos. Va pieri, va pieri…”
“Anticipările pieirii Ierusalimului prin români; sunt destule semne pentru pieirea Ierusalimului; gata, gata, o să piară Ierusalimul prin români şi apoi o să vină Domnul Iisus Hristos! Gata, gata, gata...”

4 octombrie (între orele 22-23,30)
“… Să ieşim de aici! N-are rost să rămânem aici! Să ieşim de aici la har şi la adevăr… Vorbim despre Tine, Doamne!… Nu mai vrem să rămânem aici… Nu mai suntem în somn!… Ne sculăm din somn, ne sculăm de aici!... Hai să ne sculăm!... Hai să ne sculăm!... Maica Domnului, să ieşim de aici!… Maica Domnului, nu mai vrem să rămânem aici!… Nu mai vrem să rămânem în somn!… Până când să rămânem aici?… Nu mai vrem să rămânem aici!… Plini de har şi de adevăr!… Vrem să ne sculăm plini de har! Plini de har şi de adevăr!… Avem şi noi haine?… Plini de har şi de voinţa de a vorbi şi de cuvântul adevărului!… Plini de har!... Hai, hai, hai să ne sculăm!… Hai să ne trezim!… Hai să vorbim!... Hai să vorbim!... Hai să vorbim!... Hai, haide, Doamne… Hai, hai să vorbim!… Hai să vorbim!... Hai, hai, haide, Doamne!... Hai… hai… hai…”
După miezul nopţii, marţi, 5 octombrie, 1993, la orele 0,35, Părintele Dumitru Stăniloae şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, strămutându-se la cereştile locaşuri.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan – Omagiu memoriei Părintelui Dumitru Stăniloae

Fiica unui mare legist roman, persecutat de comunisti pentru curajul sau de a demasca masacrul de la Katyn, cere despagubiri (VIDEO)

In timp ce Traian Basescu s-a multumit doar sa condamne comunismul fara a intreprinde masuri reparatorii pentru cei ce au avut de suferit de pe urma regimului comunist, victimele isi cauta dreptate in salile de judecata.
Astfel a procedat si fiica unui renumit legist roman care a demascat un mare masacru din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Doctorul si familia lui au indurat atunci sentinte grele in Romania, aflata sub papucul Rusiei, informeaza Pro TV.
Soarta unuia dintre marii legisti romani, Alexandru Birkle, a fost pecetluita in 1943, cand a fost trimis in Rusia, in padurea de la Katyn, sa investigheze alaturi de 11 colegi europeni moartea a 20.000 de polonezi ucisi in 1940. Au dat un verdict dur, care i-a costat: au dovedit ca rusii erau cei vinovati.
Pentru familia Birkle abia incepea cosmarul. Sovieticii, care incercau sa convinga lumea ca germanii au pus la cale masacrul, au inceput vanatoarea pentru prinderea legistului. In 1948, l-au condamnat in lipsa la 20 de ani de munca silnica si i-au confiscat averea.
Alexandru Birkle a reusit sa fuga in Statele Unite. A murit in 1987, la New York, la varsta de 90 de ani. Pentru sotia si fiica sa, calvarul a continuat in inchisori si lagare de munca.
Astazi, dupa 60 de ani, femeia vrea ca statul roman sa plateasca pentru ca viata familiei sale a fost schimbata complet. Cere zece milioane de lei, dar spune ca si cateva scuze i-ar fi de ajuns. Procesul va incepe la Tribunalul Bucuresti.

Ziua Online

Despre martiri si despre noi, cei de astazi

Martirii păreau că sunt părăsiţi de Dumnezeu şi de aceea prigonitorii au făcut ce-au vrut cu ei. Dumnezeu nu i-a uitat pe martiri, nu i-a lăsat părăsiţi, ci aşa trebuia să se întâmple. Şi sfinţii care s-au săvârşit prin martiriul conştiinţei păreau că sunt părăsiţi. Sfântului Antonie, pe care-1 prăznuim în această seară, ce nu i s-a întâmplat, ce n-a venit asupra lui, ce n-a pătimit, ca şi cum ar fi fost părăsit de Dumnezeu. Diavolul l-a chinuit când într-un fel, când într-altul, când cu năluciri, când cu lucruri reale, când cu vise. Nu s-au întâm­plat acestea numai sfântului Antonie, ci şi altor sfinţi, aşa cum a hotărât Dumnezeu. Aceeaşi realitate este şi astăzi. Pentru martiri, Dumnezeu a hotărât să existe prigoanele în care aceştia au pătimit de bunăvoie şi cu bucurie. Apoi, sfinţii şi-au găsit în singurătate martiriul lor şi n-au dat înapoi.

Noi cei de astăzi privim altfel lucrurile, altfel le gândim. Ne place confortul, nu ne place să simţim durerea, să trecem prin necazuri. Dacă, însă, Il iubim cu adevărat pe Hristos şi-L urmăm în fiecare moment trebuie să trecem prin martiriu. Vine un necaz, după el vine altul şi nu în puţine rânduri se succed cu sălbăticie, ca şi cum ar vrea să te piardă. Omul este dator să nu se împotrivească, să nu ridice glasul şi nici sa cârtească şi să întrebe : «De ce aşa? De ce să se întâmple acestea ? De ce să mi se întâmple mie»?

Să ne lăsăm în seama lui Dumnezeu. Acela ştie ce ne trebuie. Aşa cum sfântului Antonie i s-au arătat din senin vârcolacii şi demonii şi l-au chinut fără milă, la fel şi nouă ne pot apare una sau arată alta. Fie cel de lângă tine sare asupra ta să te sfâşie, fie lucrează cele dinlăuntrul tău ca să te piardă. Şi diavolul, din punctul lui de vedere, poate să facă la fel. Tu, însă, nici să te temi, nici să te tulburi, ci să primeşti martiriul care duce la mântuire.

Fragment din Arhim. Simeon Kraiopoulos: “Taina suferintei”