Actualitatea lui Caragiale. "Noi si Biserica" - eseu despre liber-cugetatori.

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!
Dar să nu exagerăm!
Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.
De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.
O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.
Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.
Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.
Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?
Ia să vedem.
Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.
Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.
Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.
Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?
Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii nori, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?
Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!
Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.
Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!
Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

Radu Gyr, „patriarhul nostru de la Aiud“

Când Petru Ursache îl întreba pe Cezar Ivănescu într-un interviu dacă scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice, acesta a dat un răspuns edificator: "Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici".

Nu putem şti cum va hotărî Dumnezeu la judecata de apoi, dar pentru un om ca Gyr, care a suferit peste 16 ani de temniţă, în trei regimuri, cu demnitate şi credinţă în Dumnezeu, răsplata credem că va fi de partea celor despre care Mântuitorul a spus: "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate". Greu de înţeles pentru noi versuri ca acestea: "Hei, omule, vorbeşte, e marea ta Judecată,/ atunci voi urca înaltele trepte/ şi îngenunchind sub abside/ cu zâmbet de sânge pe buze livide/ Îţi voi răspunde cu trupul inert:/ Pentru toate rănile mele nedrepte/ eu, Doamne, Te iert!".

Însă pătimirile de neînchipuit îndreptăţesc chiar şi o atitudine de aparentă răzvrătire. Simona Popa, fiica poetului, i-a povestit lui Paul Siladi într-un interviu din 2006: "Tata a început periplul închisorilor devreme, după Rebeliune, el fiind în Mişcarea Legionară, de fiecare dată când era câte un accident erau ridicaţi, dar făcea câte o bucăţică de puşcărie, care adunate au făcut vreo doi-trei ani, dar procesul cel mare a fost în anul 1945 (...) Cea mai mare parte a pedepsei a făcut-o la Braşov, unde regimul era mai blând, până prin '50. La Braşov noi l-am vizitat. Mie mi-au dat voie să merg chiar în închisoare, în celula în care era el. Avea voie să aibă creion şi hârtie, sunt multe poeme pe care le am de acolo, manuscrise pe care le-a scos, dar cu ştampila închisorii".

Însă după ce a fost transferat la Aiud, condiţiile s-au înnăsprit şi n-au mai putut comunica. De data aceasta a fost condamnat la moarte pentru poezia "Manifest", cunoscută de toată lumea însă cu titlul "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!".

"SĂ-L AVEM PE DUMNEZEU ÎN NOI"
Radu Gyr a îndurat suferinţele ca un om integru, deşi era foarte bolnav. Numai Dumnezeu ştie cum a suportat bătăile şi regimul de carceră în care alţii au murit, când el fusese operat de colaps renal, TBC pulmonar, avea o fragilitate vasculară, hepatită. Toate acestea fără a i se acorda asistenţă medicală. Era atât de slab, că pielea îi devenise solzoasă, atârnând groaznic. Toţi credeau că va muri, dar a supravieţuit.

Atanasie Berzescu, fost deţinut la Aiud, a mărturisit în cartea "Lacrimi şi sânge" cum l-a întâlnit pe Gyr: "Am avut fericirea să-l întâlnesc în curtea penitenciarului chiar când mă aflam într-o stare de prăbuşire morală. A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis: «Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul». Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina.

El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte". Acelaşi fost coleg de detenţie a spus într-un interviu realizat de Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş pentru Hotnews: "În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze.
E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în viaţa omului". În rarele momente de mărturisire, după eliberarea din 1963, poetul i-a spus ginerelui său că a fost dus pe un ger îngrozitor la Aiud şi de acolo înapoi la Braşov. Era ger cumplit, dar el era dezbrăcat.

"Acolo, când a ajuns pe la 2 noaptea, ofiţerii de Securitate beţi au început să îl scuipe. În clipa aceea a vrut să moară şi a leşinat. S-a trezit a doua zi dimineaţă cu un gardian tânăr, care i-a spus: «Domnule profesor, v-am adus un borş cald»".

A fost eliberat în '63 şi a murit în '75. Nu era vizitat decât de Crainic şi Crevedia, spune fiica poetului, el fiind foarte circumspect, nu vorbea cu prea multă lume. Poate de teamă, poate din cauza unor remuşcări.

Tot timpul a regretat că a dat mai departe poeziile sale şi că unii oameni au fost închişi sau a suferit în alt fel din partea autorităţilor, dar pe de altă parte, se ştie, scrierile lui au îmbărbătat pe atâţia care nu vedeau nici o lumină de nicăieri. Când a ieşit, şi-a transcris toate poemele scrise în gând în temniţă, memorate acolo şi de alţi deţinuţi. Fiica lui n-a fost închisă, cum au păţit alţi fii de deţinuţi, dar dată afară din facultate a fost. Şi ea, şi mama ei au avut de suferit, au trăit în mari lipsuri în acea perioadă.

Simona a fost primită în Corul Patriarhiei, iar prin susţinerea patriarhului Iustinian Marina nu a fost dată afară cum au sugerat securiştii. A avut în felul acesta o pâine asigurată. Despre tatăl său a mai spus că "atâta frig a îndurat încât el la 40 de grade era fericit". După eliberare a fost urmărit pas cu pas, hărţuit până în ultima clipă. Securitatea i-a propus colabarea, dar a refuzat categoric, chiar dacă l-au ameninţat din nou cu închisoarea. Au recurs şi la o mârşăvie, semnând cu numele lui articole pe care el nu le-a scris niciodată.

CEI CARE NU RENUNŢĂ LA VIS
Mai trebuie ştiut că Radu Gyr s-a născut la Gruiu, lângă Câmpulung Muscel, în 1905, tatăl său fiind actorul Coco Demetrescu, Gyr fiind pseudonimul pe care şi l-a luat poetul. Doctor în litere, Radu Gyr a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, gazetar, colaborator la revistele culturale ale vremii. În perioada de guvernare legionară a fost director al teatrelor, înfiinţând şi un teatru pentru evrei.
A fost de mai multe ori laureat în 1926, 1927, 1928 şi 1939 al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române.

Deşi încă necunoscut ca poet de către generaţiile actuale, versurile lui Radu Gyr au fost cântate de Tudor Gheorghe într-un superb spectacol intitulat "Cu Iisus în celulă". Ilie Tudor, tatăl artistului, a fost coleg de celulă cu Radu Gyr. Postum, i-au fost publicate 14 volume de poeme, monumentala sa operă fiind un continuu îndemn la credinţă şi păstrarea valorilor creştine ortodoxe în ciuda vicisitudinilor de orice fel. Sunt multe poeziile memorabile şi cu înţeles tainic sau care fac apel la partea cea mai sensibilă a inimii, dar poate definitorie pentru viaţa şi scrisul lui Radu Gyr este strofa aceasta: "Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis".


de Daniela Cârlea Şontică
Jurnalul Naţional

Părintele Mina Dobzeu, botezatorul Părintelui Nicolae Steinhardt: Când a greşit mitropolitul Vladimir?

La 18 ianuarie 1999, de la Huşi, părintele arhimandrit Mina Dobzeu, botezătorul lui Nicolae Steinhardt, îi trimitea mitropolitului Vladimir Cantarean o scrisoare, ca urmare a unei întâlniri anterioare. Preacuviosul părinte Mina ne-a lăsat un exemplar al acelei scrisori, pe care, împlinind dorinţa sa, o facem publică acum.

Înalt Prea Sfinţite Mitropolit,

În adâncă smerenie îmi exprim durerea şi necazul pentru acest popor obidit.

Va lăudaţi că sunteţi mai român, că sunteţi originar din părţile Bucovinei, însă trădarea poporului băştinaş în aşteptările lui spune altceva. Când a greşit mitropolitul Vladimir?

Când era sub statul sovietic, mai puţin a greşit pentru că Basarabia era înglobată în Statul Sovietic. Iar Sfinţia Sa şi-a făcut studiile în seminarul şi academia Teologică rusă. Dar nu trebuia să-şi uite neamul său. Trebuia să înveţe de la ruşi, că ei sunt naţionalişti chiar şi atunci când propagau internaţionalismul.

Aici aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, când v-aţi lăsat format cu spiritul patriotic sovietic-rus, din expresia: Şiroca [strana] maia rodnaia. ot Moscvî… Şi aşa aţi rămas.

Acum vă încântă farmecul Ortodoxiei ruseşti, cu catedrale măreţe şi slujbe fastuoase, dar nu în aceasta stă sfinţenia şi dreptatea divină, ci sfinţenia se desăvârşeşte în a servi pe cel obidit, cu atât mai mult pe fratele tău şi casa ta în care să faci ordine.

Aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, atunci că n-aţi avut spiritul patriotic al băştinaşilor, când nu v-aţi gândit la suferinţele lor prin care au trecut, că i-au prădat în ce-i mai scump: credinţa, cultura şi limba. Credinţa i-a interzis-o. Biserica i-a închis-o. Vetrele de cultură – mănăstirile desfiinţate sau transformate în grajduri.

Momentul crucial. Trebuia să aveţi suflet pentru sufletul poporului basarabean şi să gândiţi de moment la aceea ce-i serveşte şi-l favorizează, printr-un act de curaj, de bărbăţie. Dar să fiţi alături de poporul băştinaş. Să serviţi mai întâi pe aproapele cel mai apropiat. Vecinul îşi pune el singur în traistă. Ruşii în statul sovietic şi-au pus bine în traistă. Oare acum trebuie să le mai puneţi şi Prea Sfinţia Voastră?

Da, era momentul crucial când cei trei v-aţi întâlnit în faţa guvernatorului. Era momentul să vă orientaţi bine, având în vedere slujirea la care v-a chemat Domnul pentru acest popor obidit. Că furtuna vă împingea mai mult către răsărit. Acest moment era salvator pentru populaţia Basarabiei. Trebuia să rezistaţi. N-aţi făcut-o. V-aţi dovedit slab, slugarnic.

Motivaţi: Da, eu am făcut studiile şi pregătirea mea duhovnicească în Rusia. Eu nu ştiu cine-i poporul român. Da! Dar trebuie să ştiţi să serviţi poporul basarabean, dacă nu ştiaţi mai mult, că e popor român.

După consfătuirea ce aţi avut-o în prezenţa guvernatorului, şi unul şi altul aţi luat-o, unul la răsărit şi unul la apus. Dar până la numirea Mitropolitului Petru al Basarabiei de către Sinodul de la Bucureşti, v-a aşteptat un an de zile să vă decideţi, ca să rămâneţi singurul mitropolit al Basarabiei.

După multe greşeli n-o mai faceţi şi pe aceasta de a prigoni pe fratele tău de treaptă şi de sjujire în Casa Domnului în dauna acestui popor cuminte şi credincios.

Încetaţi cu prigoana de inchizitor şi terorist! E o ruşine pentru secolul nostru.

Iertaţi-mă că nu zic altceva decât ceea ce am zis mereu, şi când m-aţi primit în audienţă, recent.

Duhovnic, consilier misionar,

Cel mai mic între muritori,

Arhim. Mina Dobzeu

M-rea Sf. Ap. Petru şi Pavel – Huşi

18-I-1999

Înalt Prea Sfinţiei sale, Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Vladimir

Chişinău

Scrisoare ce am trimis-o Î.P.S. Vladimir în urma unei discuţii ce am avut la reşedinţa P.S. Sale din Chişinău.

http://cubreacov.wordpress.com/

Parintele Arhimandrit Paulin Lecca despre Apocalipsa (video). Reflectii ale Parintelui Paulin redate de Parintele Steinhardt in Jurnalul fericirii.

Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii:
Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi din-tr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci.
Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.
Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!
Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.

Heritage Foundation: Tot ceea ce ni s-a spus despre incalzirea globala nu e adevarat

Incalzirea globala nu este o criza, iar americanii au inceput sa fie din ce in ce mai sceptici in legatura cu acest fenomen, a declarat Ben Lieberman, expert in cadrul Heritage Foundation, un think tank conservator cu sediul in Washington. Declaratiile specialistului in energie si probleme de mediu au fost facute in contextul in care Administratia americana incearca sa adopte o lege care sa limiteze emisia de gaze cu efect de sera. Expertii sunt insa rezervati in ceea ce privesc sansele ca o astfel de legislatie sa fie adoptata inainte de summit-ul de la Copenhaga, consacrat mediului.

"Tot ceea ce ni s-a spus despre incalzirea globala nu e adevarat, iar ceea ce e adevarat nu e atat de infricosator precum ni se spune", a afirmat Lieberman. Analistul de la Heritage Foundation e convins ca "americanii au inceput sa fie din ce in ce mai sceptici in legatura cu incalzirea globala".

Lieberman nu crede ca "incalzirea globala e o criza", adaugand ca "declaratiile alarmiste despre fenomen nu sunt adevarate".

Afirmatiile sale au fost completate de un alt analist ce lucreaza pentru think tankul american, Jack Spencer, care a spus ca "discutia despre incalzirea globala este o problema falsa, parte a unui santaj politic".

El s-a referit la afirmatiile celor care sustin ca schimbarile climatice sunt legate de securitatea nationala. "Cel mai simplu mod de a obtine bani este sa faci din orice problema o chestiune de securitate nationala", a spus Spencer.

Declaratiile expertilor de la think tank-ul conservator au intervenit in contextul in care Administratia Obama incearca sa adopte o lege care sa limiteze emisiile de dioxid de carbon. Environmental Protection Agency (EPA) a anuntat ca va avansa o propunere ce impune companiilor americane ce emit cele mai multe gaze sa-si instaleze tehnologii performante care sa controleze poluarea. In acelasi timp, senatorii Barbara Boxer si John Kerry au introdus pe agenda Senatului o lege care limiteaza la nivel national emisiile de dioxid de carbon. Expertii sunt insa rezervati in ceea ce privesc sansele ca o astfel de legislatie sa fie adoptata inainte de summit-ul de la Copenhaga, consacrat mediului, lucru care ar putea complica pozitia Administratiei Obama in acest domeniu si ar face ca Statele Unite sa nu semneze un eventual acord obtinut de participantii la reuniunea din capitala daneza.

Hotnews

Rupert Murdoch: Site-urile "trebuie să plătească pentru ştiri"

BEIJING / 23:54, 9.10.2009

Rupert Murdoch, şeful News Corporation, a declarat, la un summit care a avut loc la Beijing, că a venit timpul ca motoarele de căutare şi site-urile să plătească pentru ştirile pe care le preiau gratuit în prezent, informează BBC News.

Murdoch a spus că site-urile vor trebui, în curând, să plătească pentru conţinuturile pe care le vor prelua de la furnizorii de ştiri din cadrul companiei sale, News Corporation.

Declaraţiile lui Murdoch privind plata de către site-uri a informaţiilor preluate în prezent gratuit au fost susţinute şi de unii dintre competitorii de piaţă ai News Corp, cum ar fi Associated Press.

Astfel, Tom Curley, şeful Associated Press, a declarat că furnizorii de ştiri sunt "exploataţi".

"Agregatoarele de ştiri şi plagiatorii vor trebui în curând să plătească un preţ pentru preluarea conţinuturilor noastre", a spus Murdoch, a cărui companie deţine ziare precum tabloidul Sun şi publicaţia Times în Marea Britanie şi New York Post şi Wall Street Journal în Statele Unite.

"Dacă nu profităm de actuala mişcare către conţinutul cu plată, creatorii de conţinut vor fi cei care vor plăti preţul şi hoţii de informaţii vor triumfa", a spus şeful News Corp.

Atât Murdoch, cât şi Chris Hogg de la BBC i-au avertizat pe directorii serviciilor internaţionale de ştiri prezenţi la summit că numeroşi furnizori de ştiri preferă să rişte să îşi închidă afacerile decât să înceapă să perceapă taxe de la site-uri precum Google, Yahoo şi Facebook pentru preluarea de conţinut.

"Nu vom mai tolera această discrepanţă dintre oamenii care se devotează strângerii şi prelucrării de informaţii şi cei care profită de pe urma lor, fără a-i sprijini în niciun fel", a spus Tom Curley de la AP.

Comentariile lui Murdoch vin la două luni după ce acesta a declarat că internauţii ar putea fi nevoiţi, în curând, să plătească pentru a avea acces la ştirile site-urilor din portofoliul News Corporation.

Potrivit lui Curley, creatorii de ştiri au fost "prea înceţi în a reacţiona la utilizarea gratuită a ştirilor lor de către terţi, fără o informare sau permisiune prealabilă".

"Serviciile web care se bazează pe un număr mare de surse, cum ar fi Wikipedia, YouTube şi Facebook au devenit destinaţiile preferate pentru ştiri de ultimă oră, în locul site-urilor furnizorilor de ştiri tradiţionali", a adăugat şeful AP, care a spus că furnizorii de ştiri "trebuie să ia măsuri decisive pentru a lua înapoi controlul asupra conţinutului propriu".

De altfel, săptămâna aceasta, Associated Press a anunţat că analizează posibilitatea de a introduce taxe mai mari pentru conţinuturi oferite în exclusivitate clienţilor săi, pentru o anumită perioadă de timp, de circa 20-30 de minute, în condiţiile în care lupta dintre furnizorii de ştiri online se intensifică.

Curley a adăugat că AP analizează posibilitatea lansării de noi produse, inclusiv a unor informaţii premium din diverse domenii, pentru care să perceapă taxe diferite. "Produsele pot fi rezervate şi ar putea fi oferite exclusiv anumitor clienţi", a declarat el. "Cei care obţin acces la respectivul tip de conţinut (...) ar putea obţine informaţia exclusiv pentru 20-30 de minute", a spus Curley.

În prezent, toţi clienţii AP primesc materialele şi articolele agenţiei de ştiri în acelaşi timp. Motoarele de căutare precum Google au fost criticate pentru că au obţinut profituri foarte mari de pe urma conţinuturilor de la furnizorii de informaţii, pe care nu le-au plătit.

Totodată, AP negociază noi contracte cu Google, Microsoft şi Yahoo şi a început deja să folosească un sistem care monitorizează conţinuturile sale utilizate fără permisiune.

Mediafax

Rugul aprins in viziunea Parintelui Sofian Boghiu. Pătimirea Bisericii Româneşti în închisorile comuniste.

Pentru mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârsitul războiului al doilea mondial şi ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia din luna Decembrie 1989.

Rugul aprins, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare, aparţine părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, iniţiatorul Rugului aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.
În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mănăstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect.
Între conferenţiari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viata cultural-religioasă de atunci, între care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, părintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al mănăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, etc.

Conferinţele aveau un caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie Velicicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă, etc.

Conferinţele se tineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care multi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau altii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei.
Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei etc.

Cu toată schela care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi duşmănia care se propaga în Capitală şi în ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tălmăcirile care se făceau pentru slujbele amintite mai sus.

În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulâghin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sf. Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după amiază, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunostea bine şi româna şi rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea părintele Ioan.

În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător autentic al Ruguciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi, un fel de părinte Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o multime de întâmplări din viata lui şi din viata compatrioţilor săi.
Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci şi în viata multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care părintele Ioan o cunostea bine.

În Ianuarie 1947 a fost arestat de la mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte postală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele Rugului aprins.
Între timp, primeam ştiri triste, despre suferinţele deţinutilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studentesc întemniţat la Pitesti.

N-a trecut prea mult, până în Iunie 1958, când am fost arestaţi şi noi, care activasem în cadrul Rugului aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru şi el al Rugului aprins.

Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 detinuţi, făcând parte din ''organizaţia Rugului aprins.''

Între noi şi cu noi, era părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu şi fiul său Serban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi din Capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilachi, au fost cu alt grup, întemniţati la Gherla.

După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.

Din literatura publicată după Revoluţia din 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţati. Dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este s-o trăieşti.
Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o ştire sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Altii, dau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sf. Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob.
Mâncarea, puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcare, făcuse din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul Rugului aprins, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temnită grea.

După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colturi de soldaţi înarmaţi.

Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram o mie de deţinuţi. Dintre noi, o sută eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul aprins era părintele Benedict Ghiuş, părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară.

A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulă, n-aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. N-aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. N-aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă.
La prânz, masa, mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi putina odihnă, iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea-ntoarsă, la dormitor.
În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse, pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat.
Aşa ne treceau zilele săptămânii.

Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiaşi pază a soldaţilor înarmati, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, detinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi.

Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate paturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totusi deţinuţii intrau în panică.

Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.

De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam.

Trecuseră mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului.

Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte, Ochiul cel atoate văzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, Iulie 1964.

Arhim. Sofian Boghiu

Mănăstirea Antim Bucuresti

(Din ''Vestitorul Ortodoxiei'', Iunie 1996)