Sfantul Ioan Gura de Aur: DESPRE CREDINŢĂ, ZĂDĂRNICIA RAŢIONALIZĂRII ŞI ÎMPOTRIVA CELOR CE SUSŢIN IDEEA PREDESTINĂRII

Deci, iubiţilor, să nu luăm aminte la discuţii zadarnice. Căci de aceea am fost numiţi credincioşi, pentru ca fără clătinare să credem celor spuse, pentru ca deloc să nu ne îndoim. Că dacă cele grăite sunt omeneşti, ar trebui desigur a le cerne cu toată amănunţimea; iar dacă sunt ale lui Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să le preţuim şi să le credem; dacă însă nu credem, atunci nu vom şti nici că este Dumnezeu. Fiindcă ai să ştii că este Dumnezeu, dacă îl faci răspunzător? Întâia dovadă pe care tu o dai că ştii pe Dumnezeu, este de a crede toate cele grăite, fără a cere dovezi şi iarăşi dovezi. Aceasta o ştiu şi elinii, căci credeau în zeii lor, deşi o spuneau fără dovezi. Si de ce oare? Fiindcă sunt strănepoţi şi descendenţi din zei.

Ai văzut că şi elinii ştiu aceasta? Si ce spun eu de Dumnezeu, când ei făceau astfel şi fiind vorba de un om — voiesc a spune de Pitagora, acel fermecător şi mag, căci puneau înainte acea vestită axiomă: „el a zis”. Dar chiar şi pe temple era scrisă deasupra şi reprezenta tăcerea, acoperindu-şi gura cu degetul, şi strângându-şi cu putere buzele, inspirând tăcerea tuturor celor de faţă. Deci, dacă acelea sunt atât de respectate, apoi ale noastre nu trebuie respectate, ci sunt de râs? Cele ale elinilor după dreptate trebuie să fie cercetate, fiindcă sunt astfel; e vorba acolo de lupte, de dispute şi urmările acestora, pe când cele ale noastre se deosebesc cu totul de acelea. Căci pe acelea le-a descoperit înţelepciunea omenească, în timp ce pe acestea le-a descoperit şi învăţat harul Duhului Sfânt. Acelea sunt credinţe pline de prostie şi nebunie, iar acestea de adevărată înţelepciune. Acolo nu mai este ucenic, nici dascăl, ci toţi cercetează şi se ceartă, fie dascăl, fie ucenic. Pentru a crede, este nevoie de a cunoaşte, iar nu de a disputa; de a crede fără îndoială, iar nu de a pune înainte raţionamente omeneşti. Prin credinţă, toţi cei din vechime au fost lăudaţi, şi fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos.

Şi ce spun eu de cele cereşti? Chiar cele de pe pământ dacă le vom examina, le vom afla în strânsă legătură cu credinţa. Nici afaceri băneşti, nici meşteşuguri şi, în fine, nimic din acestea nu poate fi fară credinţă. Dacă aici, unde e vorba de lucruri false, şi este nevoie de credinţă, apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti!

Această credinţă, deci, să o avem şi de ea să ne ţinem strânşi, căci numai aşa vom putea scoate din suflet acele credinţe vătămătoare, ca de pildă aceea că „aşa s-a născut, şi aşa i-a fost sortit (predestinat)”. Dacă noi vom crede că va fi înviere şi judecată, apoi pe toate acele credinţe deşarte vom putea să le scoatem din suflet. Crede că este Dumnezeu drept, şi nu vei mai crede că este naştere nedreaptă; crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi nu vei mai crede că este naştere dintre acelea care pe toate le răstoarnă pe dos. Crede că este pedeapsă şi împărăţia cerurilor, şi nu vei mai crede că este noroc din naştere, pe de o parte răsturnând în noi bunul simţ, iar pe de alta supunându-ne unei necesităţi şi unei vieţi silite. Să nu semeni, să nu răsădeşti, să nu pleci la armată, şi în fine să nu faci nimic, fiindcă numaidecât, vrând sau nevrând, vei întâmpina cele sortite de la naştere.

Dar atunci de ce mai avem nevoie de rugăciuni? De ce mai voieşti a te face creştin, dacă totul este sortit de la naştere? Fiindcă vei fi sub păcat. De unde sunt meşteşugurile? Sunt oare destinate de la naştere? „Da! Zici tu. Dar a fost ursit unuia să devină înţelept prin osteneli.” Arată-mi însă pe unul care să fi învăţat meşteşug fără osteneli. Astfel, meşteşugul se capătă nu de la naştere, ci cu multe osteneli. „Dar de unde vine, zici tu, că cineva fiind om rău este bogat, şi un altul fiind viclean, a căpătat moştenire de la tatăl său? Pe când un altul, deşi munceşte mult, totuşi este sărac?” Acestea într-una le pun ei înainte; toate numai cu privire la bogăţie şi sărăcie, şi nimic de virtute şi răutate. Dar tu nimic n-ai spus până acum; arată-mi dacă cineva sârguindu-se a devenit rău, sau dacă cineva trândăvindu-se a devenit bun. Căci dacă soarta are vreo putere, atunci trebuie să-şi arate puterea în cele mai mari: adică în virtute şi răutate, şi nicidecum în bogăţie şi sărăcie. „De unde, zici tu, vine boala peste unii, iar alţii totdeauna sunt sănătoşi? De unde vine, că unuia îi merg bine afacerile, iar altuia nu îi merg? De unde apoi vine că aceluia îi merg lucrurile după dorinţă, pe când acestuia i se pun în cale mii de mii de piedici?” Ei bine, depărtează-te de credinţa în naşterea cu noroc, şi atunci vei şti totul cu exactitate! Crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi atunci vei şti totul lămurit. „Dar nu pot, zici tu; nu mă lasă confuzia lucrurilor acestora de a întrevedea acea pronie (purtare de grijă), dacă toate acestea sunt ale lui Dumnezeu. Cum pot crede eu că Dumnezeu, Cel bun, dă averi unui desfrânat, unui spurcat, unui lacom, iar celui bun nu-i dă deloc? Cum să cred? Căci trebuie a crede din fapte”.

O carte de suflet romanesc a academicianului Alexandru Surdu: Scheii Brasovului

Ieri a fost lansată a doua ediţie a monografiei „Şcheii Braşovului“, semnată de academicianul Alexandru Surdu. Apărut la Editura „Kron-Art“, într-o concepţie grafică deosebită, volumul conţine date esenţiale despre geografia zonei, istoria locurilor şi, mai ales, cu privire la oameni, obicieurile şi tradiţiile din Şcheii Braşovului. „În opinia mea avem în faţă o Biblie a Şcheiului. Filozoful şi scriitorul Alexandru Surdu a reuşit, prin această carte, să surprindă ceea ce este mai important din existenţa de veacuri a Şcheiului şi şcheienilor. Toate informaţiile adunate în carte sînt prezentate într-un mod riguros din punct de vedere ştiinţific, este o carte la care autorul a muncit enorm. Cred că acest volum nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui braşovean“, a spus Gabriel Stan, editorul cărţii. Academicianul Alexandru Surdu spune despre cartea sa că este rodul muncii desfăşurate pe parcursul multor ani, o lucrare scrisă înainte de 1990, dar a cărei primă ediţie a văzut lumina tiparului abia în 1992. „Cititorii au în faţă o lucrare ştiinţifică, de tip monografic în care este vorba despre românii din Şechi, o reprezentare a unei populaţii foarte credincioase, care a luptat de-a lungul veacurilor pentru unitate şi afirmare naţională. Această a doua ediţie este completată cu rezultatul cercetărilor din ultimii ani care privesc Şcheiul, dar şi cu o serie de cercetări asupra culturii indo-europene. Eu spun că această carte este una de suflet românesc“, a spus academicianul Alexandru Surdu.

Sursa: Monitorul Expres

Atitudinea Sfantului Grigorie Teologul la sinodul al 2-lea

Sf. Grigorie părăseşte, dezamăgit, casa arhiepiscopală

(…) Vestea despre testamentul lui Grigorie a alergat peste tot. Ortodocşii înţelegeau acum că nu-l vor mai avea prea multă vreme printre ei pe părintele lor duhovnicesc. Nobilimea creştină a oraşului s-a tulburat. Postunian, Stratighie, cei doi Paladie şi alţii discutau cu ardoare, căutând vreo soluţie.

- Nobile Postunian - a spus Stratighie -, să-i strângem pe cei mai buni medici; să-l ajute, sfătuindu-se între ei, pe sfântul nostru.

- Dar arhiepiscopul nostru nu suferă doar de boală trupească - a răspuns Postunian. N-ai înţeles bine, iubite Stratighie. E bolnav mai mult de amărăciunea cu care l-au adăpat episcopii… şi de asceza de zi cu zi.

Nobilul Avlavie, totdeauna de faţă la astfel de consfătuiri, îşi sprijinea capul în mâna stângă. Până acum tăcuse; acum însă vorbi:

- Cine-i poate convinge pe episcopi să nu-l mai amărască? Şi cine să-l convingă să nu se mai nevoiască atât de aspru?…

Vorbele lui Avlavie căzură ca fulgerul, arzând şi puţinele nădejdi că Grigorie va rămâne în viaţă şi în Constantinopol. Din 31 mai, aşadar, până pe 2-3 iunie, o mare dezamăgire i-a cuprins pe creştini, clerici sau laici. La fel şi în palatele împărăteşti, unde tânărul împărat ortodox era prea nevârstnic şi neiscusit pentru a înţelege sensibilitatea lui Grigorie.

Iată însă că se întrezări şi o rază de lumină. În foarte puţine zile, Grigorie şi-a revenit. De la ferestruica chiliei lui, dinaintea „Sfintei Irina”, privea biserica şi îşi revizuia răspunderile faţă de întrunirile sinodului, văzând în pridvorul bisericii episcopi răspândiţi, câte trei, câte cinci, discutând. Întrebă şi află pricina. În loc de lucrare şi discuţii serioase, la Sinod era doar zarvă, doar certuri… Numai aranjamente de culise şi intrigi. Trebuia, aşadar, să intervină cu orice preţ, să prezideze.

Ceea ce se şi întâmplă. Deja a doua zi, dis-de-dimineaţă, se afla la „Sfânta Irina”. O biserică sobră, impunătoare, dar plină de căldură. Nu era nici friguroasă. Acoperişul îl avea din lemn sănătos. O ridicase, măreaţă, Marele Constantin. O îngrijiseră meşteri şi clerici. Acolo se făceau întrunirile. Pe locul întâistătătorului – Grigorie. Mai gârbov ca altădată, mai palid şi mai slăbit, dar cu mintea limpede. Episcopii, de cum l-au văzut, au fost cuprinşi de emoţie. S-au nedumerit văzându-l în stare să stea de faţă şi să prezideze. Unii slăveau pe Dumnezeu, alţii se minunau de ce se întâmplă. Toţi şi toate se liniştiseră. Două-trei zile, certurile au lipsit. Dar numai atât. Episcopii cei răzvrătiţi şi-au venit în firea lor şi au creat o atmosferă insuportabilă. Oricât ar fi încercat Grigorie, aceştia o ţineau pe-a lor. Se ridicau în picioare, dădeau din mâni, strigau, ocărau, ameninţau… Împărţiţi în cete mai mici sau mai mari, toţi voiau să-şi impună părerea cu orice preţ, chiar şi cu forţa; să arate că au putere şi influenţă, că fac ce poftesc.

Văzând toate acestea, Grigorie era tot mai nefericit. A încercat să ţină lucrurile în frâu şi ceva-ceva a reuşit. Toţi îl respectau, mai mult sau mai puţin, şi îl aveau în faţă. Dar, chiar dacă nu prea des, şi el se descuraja. Nu putea răbda. Fugea către rugăciune. Se sfârşea pur şi simplu, cerând Duhului Sfânt să vină asupra lor, să-i înţelepţească pe cei trufaşi, să-i înmoaie pe cei împietriţi la inimă, să-i smerească pe cei iubitori de sine. Slujitorii lui îl vedeau noaptea: parcă se lupta cu Dumnezeu. Şi pe cât Duhul stătea departe, pe atât răul năpădea în Sinod, iar Grigorie cădea în descumpănire, se descuraja şi se amăra cumplit. Într-o noapte, puţin după miezul nopţii, diaconul Evagrie îl auzi, din chilia de alături, pe Grigorie jelindu-se:

Ne-ai uitat, Dumnezeul meu! Toate chinurile au venit asupră-ne, Hristoase, şi Tu stai deoparte! Cât să mai sufăr?

A doua zi dimineaţă – la locul lui, în Sinod. Şi ce coincidenţă! Episcopii, parcă şi mai întărâtaţi; îi arătau şi mai multă duşmănie. Strigau numai mizerii, pe care le mai auzea şi mulţimea strânsă în afara bisericii. Atunci, Grigorie îşi pierdu nădejdea. Pe jumătate mort, se ridică în picioare, dizolvă întrunirea şi murmură:

- Să fug, să fug de fiarele astea, să nu-i mai văd!

Editorial Mihai Eminescu: Deviza asasinilor

Existã, se vede, între radicalii din România un fel de dictionar secret de locutiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rãmîn necunoscute nouã profanilor precum: „Vegheati! Ora a sosit” si altele de acestea.

O foaie din Focsani, „Luptãtorul”, dînd seamã despre atentatul încercat asupra d-lui Brãtianu, încheie cu cuvintele : „Ale tale dintru ale tale, frate Brãtiene!” Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asuprã-ne nu stim, destul cã, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însã a explica cum instinctele rele, înclinãrile criminale ale oamenilor gãsesc în precedentele create de principiile si apucãturile rosiilor o atmosferã ce le prieste, pusesem si noi cuvintele, rãmase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.

Nici prin vis nu ne trecea cã, din întîmplare, puseserãm mîna pe una din acele locutiuni mistice, din acele devize ale partidului rosu de cari ascultã orbeste toatã suflarea patrioticã, cã noi, neconsacratii în misterele organizatiei internationale ale societãtii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretã a partidului.

Odatã atinsã, aceastã formulã a început sã geamã sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a tinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe si a fãcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios si apocaliptic care-i-e propriu.

Iatã ce însemneazã aceastã nefericitã cabalã dupã esplicarea „Românului”.

Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat si aruncate victimei asasinatului, cuprind însãsi legitimarea crimei.

A zice unui om asupra cãruia s-a fãcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.

Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamã în asasinatele politice aceasta este o regulã fãrã esceptiune.

E foarte trist cã organul de cãpetenie al partidei conservatoare a adoptat aceastã devizã a asasinilor. . .
Depinde de partida conservatoare de a proba tãrii, printr-o dezaprobare categoricã, cã nu în numele ei „Timpul” a adoptat aceastã devizã. Nouã ni se pare cã principiele conservatoare ar reclama aceastã regulare, cãci altfel ar putea sã intre în societatea noastrã un virus dizolvãtor care sã nu crute pe membrii partidei conservatoare mai mult decît pe membrii partidei liberale; si la fiece loviturã de cutit sau de pistol ar rãsuna deviza adoptatã de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale”.

A zice „ale tale dintru ale tale” unui bãrbat politic în urma unei încercãri de asasinat. . . este în adevãr culmea neomeniei.

Iatã dar ce însemneazã acest fatal cuvînt, asupra adîncimii întelesului cãruia d. C.A. Rosetti a trebuit sã ne lãmureascã.

„Ale tale dintru ale tale” însemneazã:

Legitimarea crimei;
Judecata: „Ai meritat sã fii asasinat”,
În regulã fãrã esceptie aceasta e deviza asasinilor;
Un virus dizolvãtor;
Culmea neomeniei.

Omilia Mitropolitului Augustin de Florina în ziua praznicului Sf. Grigorie Teologul. ÎN CUPTORUL NECAZURILOR

Ne aflăm, iubiţii mei, în prima lună a anului. Această lună, ianuarie, se numeşte „luna Părinţilor”. De ce se numeşte aşa? Pentru că sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi. Cine sunt numiţi Părinţi? În limbajul Bisericii noastre Părinţi sunt numiţi acei bărbaţi bisericeşti minunaţi, care prin sfânta lor vieţuire, prin luptele lor împotriva rătăcirii şi a păcatului şi prin scrierile lor înţelepte au contribuit la întărirea Credinţei Ortodoxe pretutindeni în lume.

În luna aceasta se sărbătoreşte pomenirea multor astfel de Părinţi. Pe 1 ianuarie se prăznuieşte Marele Vasilie. Pe 10 ale lunii Grigorie de Nyssa. Pe 17, Antonie cel Mare. Pe 18, Marele Atanasie. Pe 19, Sfântul Marcu al Efesului – Evghenicul, care nu s-a închinat papei. Astăzi, pe 25 ale lunii, sărbătorim pomenirea unui alt mare Părinte al Bisericii, Grigorie Teologul – de Nazianz. Pe 28 sărbătorim pe Efrem Sirul; iar la sfârşitul lunii sărbătorim împreună pe cei trei ierarhi: Marele Vasilie, Grigorie Teologul şi Sfinţitul Gură de Aur. Iată deci, de ce această lună se numeşte luna Părinţilor.

Să-mi permiteţi, iubiţii mei, să vă spun puţine cuvinte despre eroul credinţei noastre a cărui sfântă pomenire o prăznuim astăzi – Grigorie de Nazianz.

Patria Sfântului Grigorie este Asia Mică, pământ sfânt. Satul lui – Nazianz. S-a născut din părinţi de viţă nobilă. Mama lui, Sfânta Nonna, era dintre femeile rare. Mama lui avea o mare dorinţă. O astfel de dorinţă nu mai găseşti astăzi. Care era dorinţa ei? Să o învrednicească Dumnezeu să nască un băieţel. Şi băieţelul ei ce să se facă? Să se facă preot, să-l închine lui Dumnezeu! Care mamă mai are astăzi o astfel de dorinţă?! Nonna îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i l-a dăruit pe Grigorie, care s-a născut în 325 d. Hr., anul în care s-a întrunit primul Sinod Ecumenic.

Grigorie de la o mică vârstă a iubit studiul. Tatăl lui l-a trimis la Cezareea, în Alexandria şi în cele din urmă la Atena, centrul ştiinţelor şi al artelor. Acolo a studiat. A avut prieteni pe Marele Vasilie, cu care s-a legat atât de strâns, încât prietenia lor a fost un model de bună-înţelegere (concordie). Erau ca un suflet în două trupuri. Dar nu s-a pregătit doar lumeşte. N-a învăţat doar filozofie, retorică, matematică, astronomie şi celelalte, ca să devină unul din cei mai învăţaţi ai timpul. S-a îngrijit să se educe după Hristos, să devină creştin adevărat. Pentru că o singură şcoală este cea mai înaltă: frica de Dumnezeu. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalm 110, 10; Pilde 1, 7). Grigorie a studiat la şcoala Hristosului nostru. A trecut prin două universităţi.

O universitate este pustia. Da, pustia. Acolo a studiat. În pustie, unde a trăit Ilie Tesviteanul, Ioan Înainte-mergătorul, o mulţime de asceţi şi însuşi Hristos timp de 40 de zile.

În pustie a studiat, lângă asceţi, adevăraţii filozofi. Acolo a studiat trei cărţi, pe care noi nu le deschidem. Prima carte este sinele nostru. A doua carte este natura. A treia carte, mai înaltă decât toate, este Sfânta Scriptură. Arunca o privire asupra lui şi-şi spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Altădată îşi arunca privirea spre stelele cerului şi spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18, 2). Iar alteori îşi arunca privirea pe Sfânta Scriptură şi vedea că acolo i se descoperă atotfrumoasa persoană a lui Iisus Hristos.

Dar în afară de pustie a trecut şi printr-o altă universitate. Iar cealaltă universitate este durerea, necazul. Cel care n-a trecut prin durere, care nu a plâns, care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţă. A trecut prin multă durere Sfântul Grigorie. A suferit, deoarece a murit minunata sa mamă, tatăl său, sora sa Gorgonia. A plâns, deoarece a murit Marele Vasilie, pe care l-a jelit mai mult chiar decât pe mama sa. A fost în primejdia chiar de a se îneca în timpul unei călătorii. Naufragiu pe Marea Egee lângă Rodos, era în primejdie, şi a făgăduit lui Dumnezeu că i se va afierosi Lui.

A suferit din partea colegilor răi care îşi băteau joc de el, atunci când el cu Marele Vasilie cunoşteau doar două drumuri: spre biserică şi spre şcoală, la universitate.

A suferit de la oameni. A fost ales episcop într-o cetate mică, Sasima. Locuitorii ei, primitivi şi barbari, nu erau în stare să-l înţeleagă.

A suferit de la eretici, în principal de la arieni. În timp ce predica, două atentate de asasinat au pus la cale împotriva lui. Au intrat în biserică şi au început să arunce cu pietre în el. Nu mai era mult şi îl omorau acolo.

A suferit de la episcopii răi.

A suferit şi – de la cine? De la fiii lui duhovniceşti. Cât a plâns pentru ei Sfântul Grigorie, nu a plâns pentru toţi ceilalţi la un loc. Pe unul din fiii săi, pe aşa-numitul Maxim, l-a luat de copil sărac la curtea lui, l-a făcut diacon, preot, arhimandrit. L-a cinstit cu cele de mai sus, iar el l-a rănit. Mult mai mult decât toţi ceilalţi. Plângea şi suspina Grigorie.

A suferit. Dar a biruit. Pentru că avea cu el pe poporul credincios şi pe Dumnezeu. Şi dacă l-au părăsit fiii lui duhovniceşti, care s-au arătat nemulţumitori şi nerecunoscători, şi dacă arienii au luptat cu turbare împotriva lui, şi dacă asasinii au căutat să-l omoare, şi dacă părinţii lui au murit, Îl avea pe Dumnezeu. Îl avea pe Dumnezeul Treimic. Credea în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi în marile necazuri spunea: Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

A demisionat din tron. Nu mai suporta răutatea, calomniile şi obrăzniciile. A părăsit Constantinopolul. S-a dus departe, în pustietate, şi acolo a alcătuit cântări preadulci. Cele pe care le auzim în biserică la Naşterea Domnului: „Hristos se naşte, slăviţi-L…” şi la Paşti: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm…” sunt ale lui Grigorie. L-a întrecut şi pe Pindar.

În sfârşit, şi-a încheiat viaţa într-un loc pustiu, într-o sihăstrie, cu desăvârşire singur, „întreţinându-se doar el cu Dumnezeu”. Iar sfântul său trup a fost în Capadocia până în 1922. Atunci, refugiaţii, lăsând toate, au luat doar trupul Sfântului Grigorie şi l-au adus în Elada. Astfel, se află în Noua Karvali (Nea Karvali), în afara Kavalei.

Acesta a fost marele Părinte – Sfântul Grigorie Teologul.

Ce învăţăm, fraţilor? Două lucruri.

Întâi, să îi mulţumim lui Dumnezeu, Care în Biserică, în fiecare clipă dificilă, trimite omul cel mai potrivit. Odată pe Marele Antonie, altădată pe Marele Atanasie, altădată pe Marele Vasilie, altădată pe Grigorie Teologul, altădată pe Marcu Evghenicul. Un şir de bărbaţi, care au ţinut la înălţime stindardul Ortodoxiei. Să-I mulţumim pentru aceştia.

Al doilea, să învăţăm din necazurile Sfântului Grigorie. El a trecut prin cuptor ca aurul. „Ca pe aur în topitoare l-a încercat” pe el (Înţelepciunea lui Solomon 3, 6). Şi tu, dacă vrei să-ţi păstrezi credinţa, vei fi încercat. Spune-mi, ce te costă creştinismul? Crezi că eşti creştin pentru că aprinzi o lumânare şi faci o metanie? Pentru astea te voi numi creştin? Dacă vei fi credincios, vei fi prigonit. Dacă eşti ortodox, prieten al adevărului, om cu conştiinţă, vei suferi. Pentru că Duhul Sfânt zice: „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22) şi „Cei ce vor să trăiască cu cucernicie… vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12). Măcar de ne-ar învrednici Dumnezeu să fim prigoniţi ca şi sfinţii.

Aşadar, nu creştini morţi, ci vii, credincioşi şi hotărâţi, copii ai lui Grigorie, copii ai marilor Părinţi. Amin.

+Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeii
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina,  25 ianuarie 1976)
(traducere din elină: monahul Leontie)

Mai aproape de Dumnezeu. Rugati-va pentru vladica Bartolomeu Anania.

Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!
Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.
De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea.
Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.
Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.
Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.
Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin

LA POMENIREA NOILOR MUCENICI DIN SERBIA: ORTODOXIA ESTE ÎN ESENŢA EI MARTIRICĂ

Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos - Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici "porţile iadului (adică "gurile ereticilor") nu o vor birui" (Matei 16:18). 
 

        S-a afirmat că Ortodoxia  este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea - Ortodoxia, Biserica - a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea - Ortodoxia, Biserica - oferă mărturie (μαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie "cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison..." 

 

        Că Ortodoxia nu dă roade decât pe cruce şi nu este confortabilă decât acolo unde ea e un fals o mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt "roada Duhului", "casnici lui Dumnezeu", Dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat. 

 

       Pe 15 iunie, Biserica Ortodoxă Universală face pomenirea Noilor Mucenici care au primit martiriul în Serbia de pe vremea Sfântului Marelui Mucenic Lazăr (1389) până în zilele noastre. Dar în mod deosebit îi cinsteşte în această zi pe cei de curând proslăviţi, pe martirii secolului XX şi anume: mitropoliţii Dositei de Zagreb, Petru de Sarajevo şi Ioanichie de Muntenegru, episcopii Sava de Gornikarlovaţ, şi Platon de Banjaluka, ieromonahul Rafail Sisatovaci, preoţii Branco Dobrosavlievici şi Gheorghe Boghici şi mireanul Vukaşin.

 

        Cu prilejul sărbătoririi celui de-al  doilea mileniu creştin, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe a hotărât să pomenească în această zi pe toţi noii mucenici din Serbia din epoca turcocraţiei până în secolul XX şi, în mod deosebit, victimele ustaşilor croaţi romano-catolici care au fost sprijiniţi de Germania nazistă şi de Vatican. În această perioadă (1941-1945), în jur de 700 000 de bărbaţi, femei şi copii au murit după ce au suferit orori  "cum nu a mai cunoscut lumea începând de la Nero încoace", deoarece refuzau să-şi părăsească credinţa părinţilor lor şi să îmbrăţişeze romano-catolicismul pe care-l mărturiseau ustaşii croaţi.

 

            Mitropolitul Dositei din Zagreb a fost hirotonit episcop de Niş în 1913. La începutul primului război mondial a fost arestat şi nu a putut să meargă în episcopia sa decât în 1918. Când s-a instaurat pacea, a fost numit copreşedinte al Consiliului Episcopal Local şi a luat parte la tratativele purtate cu Patriarhia Ecumenică. După ce a petrecut trei ani în Cehoslovacia, a fost numit episcop al noii Episcopii de Zagreb în 1931. Acolo s-a evidenţiat printr-o mulţime de activităţi filantropice şi prin înfiinţarea Seminarului Teologic închinat Sfintei Parascheva. A fost numit de asemenea epitrop al Episcopiilor de  Gornikarlovaţ şi Banjaluka şi îl ajuta pe episcopul Miron Patraci. Când s-a îmbolnăvit grav patriarhul Varnava, Dositei a fost numit locţiitor de patriarh, iar după moartea acestuia şi până la alegerea noului patriarh, a condus Arhiepiscopia de Belgrad-Karlovţi. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial a fost arestat de poliţia din Zagreb. Avea atunci peste 80 de ani. Fiind foarte grav bolnav a fost dus la spital unde  a fost nevoit să suporte multe chinuri din partea călugăriţelor romano-catolice care lucrau acolo ca surori medicale. A fost atât de mult chinuit, încât devenise inconştient când  a fost mutat în mânăstirea Intrării Maicii Domnului în Biserică şi apoi la Sarajevo. Acolo a cedat rănilor sale şi a murit pe 13 ianuarie 1945. Pomenirea lui se face în mod osebit pe 31 decembrie/13 ianuarie.

 

        Mitropolitul Petru s-a născut în 1886. A predat la Seminarul Teologic din Reljevo şi apoi la Sarajevo. A fost hirotonit episcop de Zahumios şi Herţegovina în 1903 şi apoi a devenit  mitropolit de Bosnia în 1920. Când a izbucnit al II-lea Război Mondial a fost sfătuit să fugă în Serbia sau în Muntenegru. El însă răspundea: "Sunt păstorul poporului meu şi trebuie să împart soarta lui rămânând la locul meu, în scaunul meu", şi a rămas neclintit în faţa constrângerilor Gestap-ului (Poliţiei Secrete) şi a ustaşilor de a se lepăda de Ortodoxie,  rămânând neînduplecat şi în privinţa folosirii alfabetului chirilic. A  fost arestat pe 12 mai 1941 şi întemniţat la Zagreb. I-au tăiat barba, i-au ridicat toate însemnele episcopale şi l-au supus la îndelungate şi mari chinuri. L-au dus apoi în Koprivniţa şi, de acolo, în lagărul de concentrare de la Jasenovaţ  (unii sunt de părere că la Gospici), unde a murit din cauza chinurilor. Pomenirea lui se face şi în 4/17 septembrie.