Ziaristi Online. Cine ne-a chinuit mucenicii in inchisorile comuniste? Familia Tismaneanu in caietele Anei Pauker si platile facute de Komintern agentilor din Romania. DOCUMENTE

Documentele cercetate ofera un raspuns clar in privinta identitatilor cominternistilor aflati in anii razboiului in “cercul Anei Pauker”. Listele pe care le publicam in continuare – dupa sursa cea mai autentica – cuprind pe unii dintre fostii “actori”  ai dramei paukeriste, cu totii cominternisti si agenti secreti zelosi, “eroi” si deopotriva unelte ale Kremlinului in infaptuirea actiunii de comunizare a Romaniei. Dar cine erau acei “eroi”?

 

Pe larg in Romanii in arhivele Kremlinului – Editura Tipo Moldova

Pomenirea sfintilor 40 de mucenici, cei ce au marturisit si au fost chinuiti in cetatea Sevastiei.

În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei.

 Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
 
Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.

Sursa: Calendar Ortodox

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: SUFERINTA –SENSUL REZISTENTEI; IMN MUCENICILOR NEAMULUI ( fragment din FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )

Suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie,

          cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere,

                  biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.

      Suferinţa înţeleasă ca virtute este consubstanţială cu omul creştin, care crede cu toată fiinţa în Creatorul său, care are nădejde în Iubitorul de oameni- Iisus Hristos şi dragoste neţărmurită în Dătătorul de viaţă –Duhul Sfânt, care iubeşte nelimitat şi face tot ce îi stă în putinţă să-şi iubească Neamul său atât de ales, pe care Bunul Dumnezeu îl iubeşte nespus.

      Toate sistemele morale, filosofice şi religioase au încercat să dea un răspuns satisfăcător cu privire la suferinţă. Şi evident n-au reuşit, fiindcă au confundat suferinţa care este o virtute creştină, cu durerea exprimată ca o nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.). Sfântul Nichita Stihatul spunea că “atotreaua iubire de sine…pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat”(Meditaţii la Medicina Biblică. Dr. Pavel Chirilă/Pr. Mihai Valica. Editura Christiana. Bucureşti, 1992)

       Virtutea ca suferinţă se datorează faptului că omul creştin slujeşte Ziditorului, în timp ce durerea se regăseşte deplin la toţi cei care slujesc Zidirii (Creaţiei). Pentru creştinul autentic “durerea”este o cale de a ajunge virtuos, desăvârşit. Durerea îşi are izvorul în patimile poftei (lăcomia, egoismul, îmbuibarea, desfrânarea, avariţia…), în patimile mâniei (înfumurarea, trufia, orgoliul, ura, violenţa, hula, denigrarea, calomnia,…) şi în patimile raţiunii (necredinţa, mândria, făţărnicia, minciuna, amăgirea, rătăcirea, viclenia, închipuirea, pizma, grăirea de rău, iscodirea, dispreţuirea, iubirea de sine, cugetarea de sine, osândirea, înşelarea, apostazia,etc.). Toate aceste patimi sunt înrudite între ele şi “lucrează” împreună.

        În societatea foarte agitată de astăzi, durerea şi-a extins stăpânirea “democratică” aproape peste tot şi peste toate. Fugind de suferinţa creştină, oamenii aleargă în braţele larg deschise ale disperării, la mângâierea depresiei, pe podiumul bolilor trupeşti şi sufleteşti, clasice sau moderne…, cu cele mai cumplite alinări: stresul, deznădejdea, ateismul, imoralitatea, nihilismul, demonismul, sectarismul, erezia, violenţa şi ca ultimă rezolvare, sinuciderea, uciderea, crima politică, genocidul.

         Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos a devenit izvorul celor şapte cauze ale durerii şi suferinţei creştinului:  Vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută (cu toate patimile care-şi au sălaş în inima noastră), suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dreagostea de Dumnezeu şi de Neam.

         Durerea de la diavol, se aşează din invidia şi ura sa împotriva omului, care are posibilitatea sfinţeniei, desăvârşirii şi se reflectă în deosebi în patimile minţii şi ale cugetării (părerea de sine, lauda, întunecarea, rătăcirea, înşelarea).

         Durerea de la oameni, provine din rândul celor care calomniază, hulesc, defăimează, profanează şi prigonesc aproapele.

         Durerea din firea noastră căzută, se iveşte în general din patimile trupeşti înscăunate în inima noastră (desfrâu, nedreptate, lăcomie, lene, iubire de arginţi…)

         Aceste cause fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Primele două dureri sunt “oferite” ca “dar” celor chemaţi, celor cu un caracter integru, celor fermi, celor statornici în credinţă.

        Cea de-a treia durerea aparţine insului, individului, autonomului, “muritorului de rând”, care se bălăceşte într-o “mlaştină spirituală” a poftelor, pervertind sufletul.

         Celelalte patru cauze ale suferinţei deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al dragostei, fiindcă suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.

         Durerea poate avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine. “Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145). Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este revelator în acest sens: “Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica”. (Coloseni 1, 24)  

          După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificaţie:” în chip inegalabil şi Hristos era “dator” să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor”(ibid, p.145). Fiecare suferinţă este o descoperire în Mântuitorul nostru, care naşte o nouă existenţă. Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferinţei întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor rămâne cel al Apostolului nostru Andrei, care vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: “Bucură-te Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos…Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunacuvinţă din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).

             Suferinţa nu conduce la deznădejde, dimpotrivă prin Credinţă şi Nădejde, traversează această lume, urcând şi păşind pe înălţimea cerului întru biruinţă, după pilda lui Iisus Hristos: ”în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Suferinţa creştină este direct proporţională cu plinirea mângâieri. “Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(2 Corinteni 1, 3-5).

       Durerea se trăieşte întru sine, pentru sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri, înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.

      Suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare, iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu, sfinţenie, adică sănătate şi trăire duhovnicească.

      Creştinismul nu acceptă lauda pentru om, dar virtuţiie se mărturisesc prin fapte. Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: ”Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).

      Aşadar, Suferinţa este izvorul tuturor virtuţilor creştine. Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă (asumarea responsabilităţii faptelor şi iertarea cerută lui Dumnezeu). Pocăinţa împlinită prin rugă şi post, devine astfel suferinţă, care prin răbdare şi har se transformă în biruinţa Crucii. Răul, suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare faţă de păcatele noastre, cunoscând că totul este prin Pronia Sa, spre folosul nostru.

       Suferinţa îşi are o natură spirituală, exterior-interioară, mai întâi Dumnezeu, apoi aproapele şi abia pe urmă eul, pe când durerea este doar interioară. Suferinţa înnobilează, purifică, înalţă, durerea degradează, înrobeşte, profanează. Absenţa pocăinţei conduce la apariţia groazei.

        Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte tristeţea durerii. Suferinţa e viaţa spiritului, iar durerea e moartea trupului şi a sinelui.

       În Suferinţă nu te afli niciodată singur, ai alături pe Dumnezeu, pe Sfiinţii şi Îngerii Domnului, pe aproapele, trăieşti în comuniune, în har, în lumină, în vreme ce durerea te izolează, te schimonoseşte, te miceşte. Durerea te aruncă într-o singurătate ca într-un abis. Prin durere, Eclesiatul, percepe dispreţul pentru viaţă, cade în deznădejde: ”toate sunt desărtăciune şi vânare de vânt”(Eclesiatul 2, 17). Prin Suferinţă thracul Iov se mângâie, cu nădejdea Învierii: “Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Cauza durerii suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate să aleagă între binele suferinţei şi răul durerii.“ Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).

Scrisoare a Cuviosului Paisie Aghioritul despre semnele vremurilor. "Dupa furtuna diavoleasca, va veni insorirea dumnezeiasca"

In spatele duhului lumesc al "libertãtii" de astãzi, al lipsei de respect în Biserica lui Hristos fatã de cei mai mari, pãrinti si dascãli, care au fricã de Dumnezeu, se ascunde sclavia duhovniceascã, stresul si anarhia, care conduce lumea la impas, la catastrofã sufleteascã si trupeascã.

Iar în spatele sistemului perfect de asigurare computerizatã, ce se face prin "cartela" electronicã, se ascunde dictatura mondialã, sclavia lui antihrist. "...ca sã-si punã semn pe mîna lor cea dreaptã sau pe frunte, încît nimeni sã nu poatã cumpãra sau vinde, decît numai cel ce are semnul, adicã numele fiarei, sau numãrul numelui fiarei. Aici este întelepciunea. Cine are pricepere sã socoteascã numele fiarei, cãci este numãr de om. Si numãrul lui este sase sute saizeci si sase" (Apocalipsa 15, 16-18).

Sfîntul Andrei al Cezareii scrie urmãtoarele:
"Despre numele cel murdar al lui antihrist si despre tîlcuirea numãrului precum si despre altele ce s-au scris despre acela, vremea le va descoperi si experienta celor întelepti..., dar nu a binevoit harul dumnezeiesc sã se scrie în dumnezeiasca carte numele lui cel pierzãtor. Insã cercetînd cu ratiunea, cu adevãrat multe (nume) se pot afla...".

Dar lucru ciudat este cã multi oameni duhovnicesti, pe lîngã faptul cã fac tîlcuirile lor proprii, se mai si tem cu o fricã lumeascã de "punerea la dosar", în timp ce ar fi trebuit sã se nelinisteascã duhovniceste, sã-i ajute pe crestini cu nelinistea cea bunã si sã le întãreascã credinta, si astfel sã simtã mîngîierea dumnezeiascã.

Mã mir cum toate aceste evenimente nu le creeazã probleme de constiintã! De ce nu-si pun mãcar un semn de întrebare la tîlcuirile mintii lor? Si dacã îl ajutã pe antihrist la pecetluirea lor, de ce mai trag si alte suflete la pierzare? Cãci la aceasta se referã: "...ca sã însele, dacã este cu putintã, si pe cei alesi" (Mc. 13, 22).

Se vor însela cei care le vor tîlcui pe acestea cu mintea lor. In timp ce semnele sunt foarte clare. "Fiara" de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, "înainte mergãtoare ale pecetluirii", ce aratã? Din pãcate la radio ascultãm numai timpul probabil.

Ce ne va spune Hristos? "Fãtarnicilor, fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti?" (Mt. 16, 3).

Asadar, dupã cartelã si dupã buletinul electronic, adicã "îndosarierea" persoanelor, ce se face pentru a înainta cu viclenie la pecetluire, vor spune mereu la televizor cã oarecare a furat cartela cutãruia si i-a luat banii din bancã. Pe de altã parte vor face reclamã "sistemului perfect", adicã pecetluirii pe mînã sau pe frunte cu raze laser, a numãrului 666, numele antihristului, care nu se va distinge cu ochiul liber.

Din pãcate, iarãsi "anumiti cunoscãtori" îi vor "înfãsa" pe fii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile ca sã nu-i mîhneascã. "Aceasta nu are importantã". "Nu-i nimic, este destul sã credeti lãuntric". Si, desi vedem cã Apostolul Petru, care s-a lepãdat numai la exterior de Hristos, i s-a socotit aceasta cu adevãrat lepãdare, acestia se leapãdã de Sfînta pecete a lui Hristos, ce le-a fost datã la Sfîntul Botez, care este "Pecetea darului Sfîntului Duh", prin primirea pecetii lui antihrist si mai spun apoi cã îl au pe Hristos înlãuntrul lor.

Din pãcate, o astfel de logicã aveau si unii "gnostici" pe vremea sfintilor mucenici, care încercau sã întoarcã pe mucenici de la mãrturisirea lor, asa cum spune Sfîntul Vasile cel Mare în "Cuvîntul" sãu la mucenicul Gordie:

"...multi încercau sã-l convingã pe mucenic sã se lepede numai cu gura si sã-si pãstreze credinta în suflet prin aceiasi dispozitie lãuntricã, pentru cã Dumnezeu nu cautã la cele pe care le rosteste limba, ci la intentia omului. Insã mucenicul Gordie a rãmas neînduplecat si a rãspuns: "Nu suferã limba cea ziditã de Hristos sã rosteascã ceva împotriva Ziditorului... Nu vã înselati, Dumnezeu nu se lasã batjocorit cãci din cele ce ies din gura sa, fiecare va fi judecat; din cuvintele tale te va îndreptãti si din cuvintele tale te va osîndi".

De asemenea, sub stãpînirea lui Deciu, s-a poruncit crestinilor sã mãrturiseascã religia închinãtorilor la idoli si crestinii care au mãrturisit si au jertfit idolilor, au primit un certificat scãpînd astfel de mucenicie. Dar nu numai acestia s-au lepãdat de Hristos, ci si cei care au dat bani închinãtorilor la idoli si au luat certificatul fãrã sã se lepede de Hristos, asa numitii "libellus". Dar si pe acestia Biserica noastrã i-a considerat lepãdati, cãzuti.

Sã ne amintim si de minunea sãvîrsitã de Sfîntul Teodor, care se prãznuieste în fiecare an în sîmbãta din prima sãptãmînã a Postului Mare: "Iulian Paravatul stiind cã poporul lui Hristos, mai cu seamã în sãptãmîna întîi a Postului Mare, cautã sã se curãteascã si sã se apropie mai mult de Dumnezeu, a voit sã-i spurce. De aceea a poruncit sã punã în piatã în acele zile mîncãruri spurcate cu sîngele jertfelor idolesti. Dar Sfîntul mucenic Teodor s-a arãtat în vis lui Evdoxie, arhiepiscopul de atunci al Constantinopolului, si descoperindu-i fapta împãratului, i-a poruncit sã-i adune pe credinciosi dis-de-dimineatã ca sã-i împiedice sã foloseascã acele mîncãruri spurcate. Iar lipsa hranei necesare sã o înlocuiascã vremelnic prin colivã... In felul acesta scopul Paravatului a fost zãdãrnicit si poporul cel credincios a fost pãzit nespurcat...".

Depãrtarea de cele jertfite idolilor a fost rînduitã printr-un canon al Sfintilor Apostoli: "Si apostolii si preotii s-au adunat... (si au hotãrît) sã se fereascã de cele jertfite idolilor si de desfrîu si de (animale) sugrumate si de sînge" (Faptele Apostolilor 15, 6, 20).

Dar cu toate cele pe care le-am arãtat, auzi, din pãcate, o grãmadã de neghiobii ale mintii unor "gnostici" de astãzi. Unul spune: "Eu voi primi buletinul cu 666, si voi pune si o cruce alãturi". Altul spune: "Eu voi primi pecetea cu 666 pe frunte si voi face si o cruce pe cap...". Iar altii spun o grãmadã de alte neghiobii, crezînd cã se vor sfinti în felul acesta. Dar toate acestea sunt înselãri.
Numai cele care primesc sfintire, numai acelea se sfintesc. De pildã, apa primeste sfintire si se face agheasmã. Insã urina nu primeste sfintire. Piatra se poate face pîine prin minune, dar necurãtia nu primeste sfintire.

Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci cînd este pe buletin, pe mînã sau pe fruntea noastrã prin simbolul lui, nu se sfinteste chiar si o cruce de ai face.

Avem puterea Cinstitei Cruci, a simbolului sfînt, si harul dumnezeiesc al lui Hristos numai atunci cînd ne îndestulãm cu Sfînta pecetluire a Botezului, prin care ne lepãdãm de satana, ne unim cu Hristos si primim sfînta pecetluire: "Pecetea darului Duhului Sfînt".

Hristos sã ne lumineze pe toti. Amin.

Sfîntul Munte Athos Chilia Tanaguda - Mãnãstirea Cutlumus
Sîmbãta din prima sãptãmînã a Postului Mare 1987

Cu multã durere si dragoste în Hristos
Monahul Paisie

Cuviosul Paisie Aghioritul: Cel ce nu se socoteste pe sine primeste putere dumnezeiasca

- Părinte, v-aţi primejduit vreodată în război?

- O, numai o dată sau de două ori? Mă gândesc acum cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi mă cutremur. Atunci nu mă gândeam la aceasta. Mai ales la moarte nu mă gândeam deloc. Atunci când eşti hotărât să mori, nu te temi de nimic. Hotărârea pentru moarte echivalează cu mii de închisori. Moartea este o asigu­rare, în război companiile sfinte au ca steag capul de mort; sunt hotărâţi să moară. Cel care nu se socoteşte pe sine, pentru binele altuia sau pentru binele ob­ştesc, primeşte înlăuntrul său putere dumnezeiască. Şi să vedeţi, dacă cineva se mişcă din spirit de jertfă, Dumnezeu îl acoperă. Imi aduc aminte, odată eram întăriţi în spatele unei stânci. Eu am săpat o groapă şi m-am ascuns puţin. Vine unul şi-mi spune: “Să intru şi eu”. Vine altul şi-mi spune şi acela: “Să intru şi eu”. I-am lăsat să intre, deoarece mi-au cerut-o şi am rămas eu afară. Seara, când au căzut mai multe proiectile, un proiectil mi-a trecut razant cu capul. Purtam glugă, nu aveam cască. “Băieţi”, am strigat, “m-a lovit proiecti­lul!”. Pun mâna pe cap, nu văd sânge; o pun din nou, nimic. Proiectilul a trecut razant cu capul şi mi-a ras părul din fată până-n spate, făcându-mi o cărare de 6 cm lăţime.

Voi n-ati trecut ani grei, ocupării, n-ati văzut război, duşmani etc. – şi mă rog să nu vedeţi – şi nici nu înţelegeţi mai nimic despre acestea. Insă aceşti ani sunt ca o oală care fierbe şi şuieră. Este nevoie de o obişnuinţă cu viata grea, de vioiciune, de bărbăţie. Dacă se va întâmpla ceva, căutaţi să nu vă afle com­plet nepregătite. Să vă pregătiţi de acum, ca să puteti înfrunta o greutate. Ce a spus Hristos? Nu a spus: ‘Fiţi gata”? Astăzi, când trăim în nişte ani atât de grei, cu atât mai mult trebuie să fim de trei ori mai pregătiţi. Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui s-o înfruntăm, ci sunt şi alte primejdii. Să alungăm aşa­dar aranjarea noastră. Să lucreze mărimea de suflet. Să existe duh de jertfă.

Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, dar se amână mereu. Numai amânări mici. Cine le face? Oare nu Dumnezeu amână ceea ce trebuie să se întâmple? Hai încă o lună, două… Situaţia aşa merge. Dar deoarece nu ştim ce ne aşteaptă, pe cât puteti, să cultivaţi dragostea. Acesta este lucrul cel mai impor­tant dintre toate: să aveti între voi dragoste adevărată, frăţească, nu mincinoasă. Atunci când există interesul cel bun, durerea, dragostea, omul totdeauna lucrează corect. Bunătatea, dragostea sunt putere. Pe cât puteti, să aveţi discreţie şi să nu vă deschideţi oricui. Unul va spune celuilalt şi acela altuia, şi ce va ieşi? Se poate ca şi dintr-o prostie să faceţi rău şi apoi să vă daţi cu capul de perete. Să fi văzut discreţie în armată! Dacă erai în primejdie să fii prins, prima treabă era să distrugi datele secrete. Rupeai datele bucăţele ca să le înghiţi. O dată când m-am aflat în primejdie le-am în­ghiţit. Pentru că, de le-ar fi găsit răzvrătiţii, ar fi aflat că în cutare loc se află armata, că are nevoie de hrană etc. şi ar fi transmis ei semnale în folosul lor la centru şi atunci ar fi venit aviaţia şi le-ar fi aruncat lor ali­mentele iar armata ar fi bombardat-o. Ai înţeles? S-ar fi dat ei drept armată. Dacă te prindeau şi erai transmisionist, îti scoteau unghiile cu cleştele, ca să mărtu­riseşti secretele. Şi preferai să ti se scoată unghiile, decât să trădezi. Unuia i-au ars subsuorile ca să le dea o scrisoare, dar nu a dat-o, a rămas paralizat. N-a mărturisit şi de aceea s-a făcut mărturisitor. Chiar şi femeile care duceau documente secrete, ascunse în samare, erau hotărâte să moară.

Moartea în război ispăşeşte multe păcate, pentru că fiecare se jertfeşte să-i apere pe ceilalţi. Cei care îşi jertfesc viata lor din dragoste curată, ca să-i protejeze pe semenii lor, îl urmează pe Hristos. Aceştia sunt cei mai mari eroi, pentru că şi moartea tremură înaintea lor, fiindcă ei înfruntă moartea din dragoste şi astfel câştigă nemurirea, luând cheia veşniciei de jos, de sub placa mormântului şi înaintând neîmpiedicati spre feri­cirea veşnică.

- extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească 

“Nascutii in URSS” lovesc, din nou, Romania. Tismaneanu si Raymond Luca vor sa-i pedepseasca pe nonagenarii anticomunisti din Miscarea Legionara a treia oara, dupa torturarea lor sub dictatura Antonescu si cea a lui Stalin

---

 

Peste 90 de ani. Atat ar trebui sa aiba cei cativa supravietuitori ai inchisorilor dictaturii lui Antonescu si, apoi, ai temnitelor dictaturii bolsevice instaurate de URSS in Romania, participanti la asa-zisa “rebeliune legionara”. Spun “asa-zisa” pentru ca Rapoarte ale Serviciului Special de Informatii (SSI) din anii ’40 certifica faptul ca “rebeliunea legionară”, a fost de fapt un 13-15 iunie ’90 perfectat de NKVD. Revista “Historia” arata ca “pe teren” au actionat agenţi ai serviciilor secrete sovietice.

Dar dincolo de aspectele istorice, ca un facut, ce “coincidenta”!, exact aceleasi doua personaje care, dupa cum semnalam cu numai o saptamana in urma intr-o Scrisoare Deschisa catre presedintele Traian Basescu, se ocupa cu “demartirizarea” eroilor ucisi de KGB in decembrie 1989 – Grupul Trosca – si se opun cinstirii oficiale de catre statul roman a victimelor NKVD din urma Katyn-ului romanesc – Masacrul de la Fantana Alba – astazi isi fac de lucru pentru cei patru-cinci nonagenari cu peste doua decenii de inchisoare sub doua dictaturi: temutii batranei legionari. Este vorba de o dezbatere la Parlament, astazi, la ora 16.00, pe tema modificarii Legii 221/2009 prin eliminarea posibilitatii de a primi despagubiri pentru anii de temnita si “participantii la rebeliunea legionara”. Autori: Raymond Luca – “nascut in URSS” – si Volodea Tismaneanu – cu tatal “nascut in URSS”, cunoscut drept agentul NKVD cel mai bine platit de URSS in Romania anilor ’50, dupa cum certifica fostele Arhive Secrete.

Spre deosebire de Raymond Luca, care s-a nascut la Sverdlovsk – numele pus de bolsevici Ekaterinburgului – pe cand parintii sau erau la studii in URSS, Tismaneanu Jr s-a nascut in orasul Stalin, dupa cum era redenumit pe atunci Brasovul de catre comandantii tatalui sau. Fostul specialist al Brigazilor Rosii teroriste care au activat in Spania, Leonte Tismaneanu, “repatriat” in Romania comunista ca activist al CC al PMR la Directia de Propaganda si Agitatie, se afla incartiruit deci in “orasul Stalin”. Fostii detinuti politici stiu de ce: era responsabil cu urmarirea operatiunilor de anihilarea rezistentei armate anticomuniste din munti a… legionarilor. Dupa uciderea sau arestarea lor – in special a membrilor Grupului Ogoranu – familia Tismaneanu se muta din “orasul Stalin” pe Primaverii, pentru ca capul ei sa serveasca Guvernul de ocupatie sovietica ca director adjunct al Editurii Politice si sef al catedrei de marxism la Universitatea „C. I. Parhon” si Scoala de Stiinte Sociale „A. A. Jdanov”, cat si reprezentant al PMR in cadrul revistei „Probleme ale pacii si socialismului”. Astazi, fiul lui concepe pentru Guvernul Boc acte de re-condamnare a legionarilor, dupa ce nonagenarii au ispasit pedepse sub doua dictaturi. Culmea ridicololui? Institutul lui Tismaneanu il pune pe Emil Boc sa semneze cu manuta lui un document de sustinere a initiativei legislative a lui Raymond Luca (solicitata sa fie aprobata in procedura de urgenta) in care este invocat ca “temei legal” o Lege a Dictaturii Antonescu (Legea 80/1941)!

Din punct de vedere al legalitatii si “urgentei” adoptarii proiectului de lege este vorba de o furtuna intr-un pahar cu apa, un fas specific diversiunilor de tip kominternist, care slujeste, de fapt, pe langa razbunarea de tip ritualic a urmasilor NKVD-istilor, unui alt scop. Posibil declansarea unui nou val de condamnare publica a “extremismului romanesc”, de atunci si de acum, dar si o starnire a sentimentelor de revolta nationalista (aviz SRI). Pe scurt: un nou prilej de sugere de fonduri pentru profitorii tuturor regimurilor dar si un carlig legislativ pe post de precedent pentru alte actiuni, pentru simplu motiv ca se trece peste faptul ca Miscarea Legionara nu a fost condamnata la Nuremberg si nici de vreo alta Lege, altele decat cele din ultimele doua dictaturi, antonesciana si comunista…

Sa urmarim si semnalul dat de un avocat, mai mult sau mai putin controversat, dar avocat, care de data aceasta actioneaza intemeiat, in baza experientei sale in domeniu, ca aparator pro-bono al fostilor detinuti politici:

Acum stim de ce a urlat presa impotriva legionarilor – in ultimele doua saptamani. Se doreste modificarea legii nr. 221/2009. Despagubiri pentru victimele temnitelor comuniste, DAR NU SI PENTRU LEGIONARI !

Sfantul Nicolae Velimirovici: Sa asteptam mucenicia la timpul hotarat de Dumnezeu!

Şi astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim şi S-a ascuns de vrăjmaşii cei răi. Şi El a făcut aceasta pentru noi. Mai întâi, pentru ca moartea Lui să nu aibă loc în chip neştiut, ci în faţa miilor şi miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Paştile (evreilor); pentru ca lumea întreagă să poată cunoaşte că El a murit cu adevărat şi pentru ca Învierea Lui să fie după aceea, o minune limpede şi de netăgăduit. În al doilea rând, ca să ne înveţe ascultarea desăvârşită faţă de Voia lui Dumnezeu - pentru ca noi să nu ne repezim să murim din vreo pricină sau alta, după hotărârea noastră, ci să facem Voia lui Dumnezeu şi să fim gata să suferim atunci când Dumnezeu hotărăşte şi Îşi descoperă Voia Lui. Pentru că, dacă noi ne lăsăm cu totul în Voia lui Dumnezeu, şi păr din capul vostru nu va pieri (Luca 21:8), şi totul ni se va întâmpla nouă la vremea potrivită, nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă suntem vrednici să murim cu moarte duhovnicească pentru Domnul Hristos şi dacă în acelaşi timp, facem ascultare desăvârşită faţă de Voia lui Dumnezeu, căutând în aceasta slava lui Dumnezeu şi nu pe a noastră, atunci moartea noastră mucenicească va veni la vremea potrivită şi în acel chip, care va aduce cel mai mare ajutor atât nouă, cât şi celor apropiaţi nouă. De aceea, noi nu trebuie să credem că Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de călăii Săi; El nu fugea, ci numai Îşi amâna moartea până la vremea hotărâtă de către Tatăl Său, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare preţ pentru omenire. Din cele ce relatează Evanghelia, este cu totul lămurit faptul că Dumnezeu nu Se înfricoşa de suferinţă şi de moarte în nici un chip. Odată, pe când spunea mai dinainte despre suferinţa şi moartea Sa şi Petru şi-a făcut gândul său că aceasta nu se va întâmpla niciodată, Domnul l-a certat pe Petru şi i-a zis: "Mergi înapoia Mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!" (Marcu 8:31-33).

- trimis de Dan Fagaraseanu