Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta şi Marea Joi. Despre Sfanta Cina

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
întru Mine petrece şi Eu întru el”
(In. 6, 56)

Despre Sfânta Cină

Noi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.
Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie.

De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare.



Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând.

Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor.

Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii?

Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!
Gândeşte, însă, că dragostea este rădăcina, izvorul şi muma a tot binele.

Dar pentru ce nu voieşti tu să ierţi?

„M-a mâhnit foarte adânc, zici tu, mi-a făcut o nedreptate înmiită, m-a adus chiar la primejdie de viaţă”.
Dar ce sunt toate acestea? El, totuşi, nu te-a răstignit, ca jidovii pe Domnul! Dacă tu nu ierţi mâhnirea pricinuită ţie de aproapele tău, nici Tatăl cel ceresc nu-ţi va ierta ţie păcatele tale; şi cu ce conştiinţă vei putea tu să te rogi şi să zici: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”, şi celelalte mai departe?
Hristos tocmai pentru mântuirea oamenilor a dat însuşi sângele Său, pe care aceştia l-au vărsat. Ce poţi tu să faci, care să se asemene cu aceasta?

Când, tu nu ierţi pe vrăjmaşul tău, strici nu atât lui, cât ţie însuţi, gătindu-ţi pentru ziua cea viitoare a Judecăţii o osândă veşnică.

Căci Dumnezeu de nimenea nu se îngreţoşază aşa de tare şi pe nimenea nu osândeşte aşa de mult ca pe cel ce rămâne neîmpăcat, a cărui inimă este umflată de mânie şi aprinsă de izbândire.

Ascultă, numai, ce zice Domnul: „Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24).

Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos.

Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: „Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

Deci, precum a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa fă şi tu acum, pe cât este aceasta omului cu putinţă, căutând a face pace ţie şi aproapelui tău.

Dragostea este cea mai mare între faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe împăciuitori îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu”; şi pentru aceea El, în cuvântarea cea pentru lăsarea jertfei la altar, a pomenit numai de împăcarea cu aproapele.

Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine.

Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea.

Aş putea, iubiţilor, să vă vorbesc mai mult despre aceasta, dar şi cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit întru sine sămânţa cucerniciei, cu luare aminte şi cu pricepere, dornici să urmeze celor zise. Aşadar, vă rog neîncetat să gândiţi la aceste cuvinte şi de-a pururea să vă aduceţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului!

Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi.

Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre.
Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.

Dimpotrivă, dacă ne lipseşte împăcarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi deşarte şi zadarnice.

Când Hristos S-a înălţat la Tatăl, în loc de bogăţie şi mărire, a lăsat ucenicilor Săi altă moştenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau vouă, pacea mea las vouă” (Ioan. 14, 27). Însă ce bogăţie şi ce comoară poate să fie mai mare şi mai scumpă decât pacea lui Hristos, care este un bine negrăit, pe care nu-l poate cuprinde cu desăvârşire nici o minte omenească?

Fiindcă şi profetul Zaharia ştia acestea şi vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Ascultă poporul meu, fiecare să grăiască adevăr cu aproapele său şi nimenea să nu amintească întru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiţi de cuvintele cele mincinoase şi nu veţi vedea moartea [cea sufletească], zice Domnul” (Zah. 8, 16-17). El vrea să zică: De veţi fi mincinoşi şi neîmpăcaţi, de veţi jura jurăminte mincinoase şi veţi uita poruncile mele, veţi muri (adică sufletele voastre se vor osândi).

Deci, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, să părăsim orice mânie, să ţinem pacea unii cu alţii, să smulgem rădăcina răutăţii, să curăţim conştiinţa noastră, să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor celor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi închinăciunea în vecii vecilor ! Amin.

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur

Predică a Părintelui Petroniu la Sfânta și Marea Miercuri

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa - ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa - ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Fariseii și cărturarii, îndeosebi, și poporul evreu în general, aveau credința că ei, ca popor ales și chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinați din oficiu să fie moștenitori ai împărăției cerurilor.
Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credință este greșită. Pilda Vameșului și a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos și un drept, prin poziția și prin faptele lor, își schimbă între ei locurile, prin poziția lor sufletească.
Vierii necredincioși, deși la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăția de la voi și se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).
Ucenicul și păcătoasa, pomeniți în Miercurea Sfântă, arată și mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaște mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învățături minunate și cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veșnică.
Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu aducând cu mare căință lacrimi și mir de mult preț, devine mironosiță și pregătește spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
Slujba Utreniei ne pune mereu față în față cele două stări: ale ucenicului și a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăință și căderea pricinuită de iubirea banilor.
„Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale și s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau:
„Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărțit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmașului; rea este lenevirea, mare este pocăința...“.
Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc și tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:
„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă“.
Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia. De aceea, Sf. Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru“.
La sfârșitul postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.
Tot așa, cel împovărat cu multe și înstrăinat de Dumnezeu, are și el pricină de nădejde: o pocăință sinceră, din adâncul inimii și cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.
Cu frică și cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia și șubrezenia firii omenești, cu nădejde în puterea pocăinței ce ne stă la îndemână și în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Și Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adeverește păcătoasa cea de mulți ani, care vărsând mir cu lacrimi „s-a izbăvit de puterea răutăților“ și ne-o va arăta de asemenea și celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca și păcătoasei.
Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:
„Astăzi s-a adunat soborul cel viclean și a gândit asupra Ta cele deșarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, și-a arvunit spânzurare; iar Caiafa și nevrând a mărturisit că unul pentru toți a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru...“.
Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor. Fiindcă și aceștia, ca și poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbăvește Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Părintele Petroniu Tănase

Sfantul Teofan Zavoratul - Predica la Miercurea Mare

În Miercurea Mare

 

Pe ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1 piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.

Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării - şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul. Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului". Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară. „Nu cere de la tine Domnul post", spunea un alt Bătrân, „când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe". Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul 1-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi 1-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat - la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului său - şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră.

Acum ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este întru lume (l Ioan 4, 4)". Prin harul Său, Domnul va ucide în clipa dezlegării patima şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei.

Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.

Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticată, aşternută, curată. Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: „după două zile Pastile vor fi". Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?" Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte". Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul - iar nepăsători să nu se afle între voi. Să nu fie nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?"

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică!

Amin.

31 martie 1865

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.

Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.

Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)

sursa: http://impantokratoros.gr

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Sfantul Ioan Gura de Aur despre caderea Ierusalimului, antihrist si A Doua Venire a lui Hristos

După ce a vorbit de nenorocirile ce vor veni peste Ierusalim, de luptele pe care aveau să le ducă apostolii şi după ce le-a spus că vor rămîne nebiruiţi şi că vor străbate toată lumea, Hristos le vorbeşte din nou de nenorocirile iudaice, arătînd că atunci cînd apostolii vor fi stră­luciţi, învăţînd toată lumea, iudeii vor fi în necazuri şi supărări.

Uită-te cum înfăţişează războiul iudaic! Zugrăveşte grozăvia lui prin fapte în aparenţă mici. _>rAtunci, spune El, cei din Iudeea să fugă în munţi".

-     Cînd ,Atunci"?

-     Cînd se vor întîmplă acestea, cînd „urîciunea pustiirii va sta în locul cel sfînt"¹. Mie mi se pare că aici vorbeşte de oştirile romane. „Fugiţi, dar, atunci, le spune Domnul. Atunci nu mai este nici o nădejde de scăpare".

Pentru că se întîmplase de multe ori ca iudeii să scape din războaie grele, de pildă pe timpul lui Senahirim^[2] şi pe timpul lui Antioh^[3] - că atunci au intrat oştiri străine în Ierusalim şi templul a fost ocupat, dar Macabeii au pus pe fugă pe duşmani şi au prefăcut înfrîngerea în victo­rie -, deci ca ucenicii să nu creadă că şi în acest război lucrurile vor lua tot o astfel de întorsătură, Hristos îi opreşte să nutrească aceste nădejdi. „Ar fi de dorit, le spune El, ca să scăpaţi numai cu trupul gol!" De aceea nu-i lasă pe cei de pe acoperiş să intre în casă să-şi ia hainele; arată prin asta că nimeni nu poate scăpa de aceste nenorociri, pentru că nenoroci­rile sînt fară de ieşire, pentru că va pieri neapărat cel surprins de ele. Aceasta e pricina că vorbeşte şi de cel din ţarină, zicînd: „Nici el să nu se întoarcă să-şi ia hainele lui". Dacă trebuie să fugă cei ce sînt în Ierusalim, cu atît mai mult nu trebuie să-şi caute scăparea în Ierusalim cei ce sînt pe cîmp.

„ Vai de cele ce vor avea în pîntece şi vor alăpta!"^[4]

Vai de cele ce vor avea în pîntece, pentru că sînt mai greoaie, pentru că nu pot fugi cu uşurinţă, împovărate fiind de povara sarcinii. Vai de cele ce vor alăpta, pentru că, legate fiind de lanţul dragostei de copii, n-au să poată să se salveze împreună cu cei pe care-i alăptează. Poţi uşor să-ţi laşi averile şi să fugi; poţi uşor să-ţi pui în siguranţă ave­rile şi hainele; dar cum poţi să înăbuşi glasul sîngelui, cum poate fi uşoară cea însărcinată, cum poate femeia care alăptează să-şi pără­sească pruncul ei?

Apoi Hristos, tot pentru a arăta grozăvia nenorocirii, spune:

„Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta. Că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum, nici nu va mai fi"^[5].

Vezi că Hristos adresează aceste cuvinte iudeilor şi că vorbeşte de nenorocirile acelea ce vor veni peste ei? Le adresează iudeilor, pentru că apostolii nu păzeau sîmbăta şi nici nu vor fi în Ierusalim cînd Vespa­sian va dezlănţui aceste nenorociri. Cei mai mulţi dintre ei plecaseră înainte de pe lumea aceasta, iar dacă mai rămăsese în viaţă careva era atunci în alte părţi ale lumii.

-     Dar pentru ce să nu fie fuga lor nici iarna, nici sîmbăta?

-     Să nu fie iarna, din pricina greutăţii timpului; sîmbăta, din pri­cina puterii legii. Pentru că era nevoie de fugă - şi de o fugă la repezeală - şi pentru că iudeii nu puteau fugi sîmbăta din pricina legii şi nici iarna, din pricina greutăţii timpului, de aceea Hristos a spus: ,Rugaţi-vă, că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost, nici va mai fi".

Să nu socotească cineva că aceste cuvinte sînt o exagerare! Să afle adevărul spuselor lui Hristos din scrierile lui Iosif Flaviu! Că nimeni nu poate spune despre Iosif Flaviu că, fiind creştin, a exagerat înadins tra­gedia iudeilor, pentru a întări spusele lui Hristos. Nu! Iosif Flaviu a fost iudeu - şi un iudeu habotnic - rîvnitor al legii, unul dintre iudeii de după venirea lui Hristos.

-     Ce spune Iosif?

-    Spune că nenorocirile acelea au întrecut nenorocirile oricărei tra­gedii; că a fost un război cum nu s-a mai abătut niciodată unul ca acesta peste poporul iudeu. Atît de mare era foametea, că mamele îşi mîncau proprii copii şi că se luptau unele cu altele ca să-şi mănînce copiii. Mai spune că mulţi morţi au fost spintecaţi ca să li se mănînce măruntaiele⁷.

Cu plăcere i-aş întreba pe iudei: Pentru ce a venit peste ei mînia aceasta aşa de cumplită a lui Dumnezeu, mai cumplită decît toate cele ce au fost mai înainte, nu numai în Iudeea, ci în întreaga lume? Nu e lămurit că hotărîrea aceasta dumnezeiască este din pricina răstignirii lui Hristos? Toţi o vor spune; iar odată cu toţi şi mai presus de toţi ade­vărul lucrurilor. Gîndeşte-te cît de cumplite au fost acele nenorociri, cînd ele nu pot sta faţă în faţă nici cu cele din trecut, nici cu cele din vii­tor, cînd nici în întreaga lume, nici în alt timp, din trecut sau din viitor, nu se va putea spune că au mai fost astfel de nenorociri. Şi pe bună dreptate, că nici n-a mai îndrăznit vreun om, nici înainte de iudei, nici după ei, să mai săvîrşească o faptă atît de nelegiuită şi atît de înfricoşătoare. De aceea a şi spus Domnul: „ Va fi necaz cum n-a mai fost, nici nu va mai fi".

„Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, n-ar mai fi scăpat nici un trup; dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea"^[6].

Prin aceste cuvinte Domnul arată că iudeii erau vrednici de o pedeapsă mai grea decît cea spusă. Prin „zile"înţelege zilele războiului şi ale asediului Ierusalimului. Cu alte cuvinte, Domnul spune aşa: „Dacă războiul romanilor împotriva oraşului ar fi ţinut mai mult, ar fi pierit toţi iudeii" - prin: „nici un trup" Hristos vrea să spună nici un iudeu - „şi cei din Iudeea şi cei din afară de Iudeea". într-adevăr roma­nii n-au pornit război numai împotriva iudeilor din Iudeea, ci împo­triva iudeilor răspîndiţi în întreaga lume; pe toţi îi prigoneau şi-i alun­gau din pricina urii ce le-o purtau.

II

- Pe cine numeşte Domnul aici „aleşi"?

Pe creştinii care trăiau printre iudei în timpul asediului. Ca să nu spună iudeii că acele nenorociri s-au întîmplat din pricina predicăm Evangheliei şi a închinării la Hristos, Domnul arată că nu numai că nu sînt creştinii pricina acelor nenorociri, ci, dimpotrivă, dacă n-ar fi fost creştinii ar fi pierit toţi pînă la unul. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit să se prelungească războirii, n-ar mai fi rămas nici urmă de iudeu. Dar ca să nu piară împreună cu iudeii cei necredincioşi şi iudeii care se făcuseră creştini, Hristos a stins repede lupta şi a pus capăt războiului. Pentru aceea a spus: ,Dar pentru cei aleşi se vor scurta zalele acelea". Domnul a grăit aşa ca să mîngîie pe creştinii care trăiau printre iudeii asediaţi, ca să le uşureze sufletul şi să nu se teamă că vor pieri şi ei împreună cu iudeii. Dacă aici pe pămînt Dumnezeu are atîta purtare de grijă de aleşii Săi, că pentru ei mîngîie şi pe alţii, şi că pentru creştini mai rămîn resturi din iudeii necredincioşi, gîndeşte-te cîtă cinste vor avea aleşii Săi pe vremea cununilor? Hristos îi mîngîie să nu fie îndu­
reraţi din pricina acestor nenorociri. Da, şi iudeii vor suferi la fel cu ei, dar cu nici un folos, ci spre răul sufletului lor. Hristos nu numai că-i mîngîie pe ucenici, ci îi şi îndepărtează pe nebăgate de seamă şi pe nesimţite de obiceiurile iudaice. într-adevăr, dacă nu va mai fi vreo schimbare şi nici templul nu va mai fi înălţat şi nu va mai rămîne în picioare, atunci este evident că va înceta şi legea. Hristos n-a spus lămu­rit aceasta, dar prin pieirea desăvîrşită a templului a lăsat să se înţeleagă asta. N-a spus-o lămurit ca să nu-i înspăimînte înainte de vreme; de aceea nici n-a vorbit la început de aceste nenorociri, ci, văitînd mai întîi Ierusalimul, i-a făcut pe ucenici să-I arate clădirile tem­plului şi să-L întrebe, pentru ca El, răspunzîndu-le, aşa-zicînd la între­bare, să le prezinte toate cele ce se vor întîmplă în viitor. Tu însă uită-mi-te la rînduiaia făcută de Duhul Sfînt, că de toate acestea n-a scris nimic evanghelistul Ioan, ca să nu se creadă că le-a scris cunoscînd isto­ria celor petrecute - că Ioan a trăit multă vreme după cucerirea Ierusali­mului -, ci au scris evangheliştii care au murit înainte de căderea Ieru­salimului şi n-au văzut grozăviile războiului iudaic, ca din toate părţile să strălucească tăria profeţiei lui Hristos.

„Atunci de vă va zice cineva: „Iată aici este Hristos sau acolo", să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi. Iată v-am spus vouă de mai înainte. Deci dacă vă vor zice: „Iată este în pustie", să nu ieşiţi! Iată este în cămări!", să nu credeţi. Că precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo se vor aduna şi vulturii"^[7].

După ce a terminat de vorbit de Ierusalim, Hristos trece la venirea Lui cea viitoare şi vorbeşte de semnele premergătoare ale acesteia, folo­sitoare nu numai ucenicilor Săi, ci şi nouă şi tuturor ce vor fi după noi.

-                   Cînd „atunci"?

-     Aici, după cum am spus de multe ori, cuvîntul „atunci" nu arată continuarea timpului celor spuse mai înainte. Cînd voia să spună că un fapt vine îndată după alt fapt, Hristos adaugă: Indată după necazul ace­lor zile"; aici însă nu grăieşte aşa, ci spune: „atunci"; nu arată cele ce se vor întîmplă după căderea Ierusalimului, ci cele ce se vor întîmplă în timpul în care aveau să se întîmple cele despre care avea să vorbească. Tot aşa şi cînd evanghelistul spune: „în zilele acelea a venit Ioan Botezăto­rul"⁷⁰ nu vorbeşte de timpul imediat următor, ci de timpul de mai tîrziu, după mulţi ani, în care s-au întîmplat acelea despre care avea să vor­bească. într-adevăr după ce a vorbit de naşterea lui Hristos, de venirea
magilor şi de moartea lui Irod, evanghelistul spune îndată: ,In zilele ace­lea a venit Ioan Botezătorul", deşi trecuseră treizeci de ani. Scriptura are obiceiul să folosească acest mod de istorisire. Tot aşa şi aici, Hristos, trecînd peste tot timpul de la căderea Ierusalimului pînă la începuturile sfîrşitului lumii, vorbeşte de timpul care e cu puţin înainte de sfîrşitul lumii. ,,Atunci de vă va zice cineva: „Iată Hristos este aici sau acolo", să nu cre­deţi". Deocamdată Hristos îi face atenţi pe ucenicii Săi asupra locului, vorbindu-le de caracteristicile venirii Lui şi de semnele hristoşilor min­cinoşi. Le spune că venirea Sa de atunci nu va fi aşa cum s-a arătat la întîia Sa venire în Betleem, nu va fi într-un colţ mic al lumii, ca să nu-L ştie nimeni la început, ci va fi vădită şi cu toată strălucirea, încît nu va mai fi nevoie să o mai vestească cineva. Nu e mic semnul acesta de a nu veni pe neştiute. Observă că acum nu mai vorbeşte de război - că acum cuvîntul Său se ocupă de venirea Lui -, ci despre cei care vor încerca să amăgească pe oameni. Unii îi vor înşela pe mulţi pe vremea apostolilor - „că vor veni şi vor înşela pe mulţi" alţii îi vor înşela înainte de a doua Lui venire; aceştia din urmă vor fi mai răi decît cei dintîi, că „vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi". Aici Hris­tos vorbeşte de antihrist şi arată că unii chiar îi vor sluji lui. De antihrist vorbeşte şi Pavel la fel. După ce l-a numit „omul păcatului"şi „Fiul pier­zării , a adăugat: _>rA cărui venire este după lucrarea satanei, cu toată pute­rea şi cu semne şi cu minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nedreptăţii la cei ce pier"^[8]. Şi uită-te cum le spune Hristos să se ferească! „Să nu ieşiţi în pustie, să nu intraţi în cămări"! N-a spus: „Plecaţi după el, dar să nu-l credeţi", ci: „Să nu ieşiţi şi nici să nu plecaţi după el! Că mare va fi atunci înşelăciunea, pentru că se vor face şi minuni spre a înşela pe oameni".

III

Aşadar, după ce Hristos a spus cum va veni antihrist, şi că va veni într-un loc anumit, spune cum va veni şi El.

-     Cum va veni El?

-   ,După cum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo şi vulturii".

-     Cum se arată fulgerul?

-   Fulgerul n-are nevoie de vestitor, n-are nevoie de predicator, ci se arată într-o clipită de ochi şi celor ce stau în case şi celor din cămări, pe faţa întregului pămînt. Aşa va fi şi venirea lui Hristos: se va arăta dintr-o dată pretutindeni prin strălucirea slavei Sale.

Vorbeşte apoi şi de un alt semn: „Unde va fi stirvul, acolo şi vultu­rii". Prin aceste cuvinte arată mulţimea îngerilor, a mucenicilor, a tutu­ror sfinţilor.

»

Apoi vorbeşte de minuni înfricoşătoare.

-     Care sînt aceste minuni?

„îndată după necazul acelor zile, spune el, soarele se va întuneca'"³.

-     Despre necazul căror zile vorbeşte?

-     Despre necazul zilelor din timpul lui antihrist şi a profeţilor min­cinoşi. Va fi atunci necaz mare, pentru că vor fi mulţi înşelători. Dar zilele acestea nu vor ţine multă vreme. Dacă războiul iudaic s-a scurtat pentru cei aleşi, cu mult mai mult încercarea aceasta se va scurta tot pentru cei aleşi. De aceea n-a spus: „După necazul", ci: „îndată după neca­zul acelor zile soarele se va întuneca că toate se vor petrece cam în acelaşi timp. Profeţii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi vor veni şi vor tulbura lumea; dar îndată va veni şi Hristos şi nu mică tulburare va cuprinde atunci lumea.

-     Dar cum va veni?

-    însăşi natura se va schimba: „Soarele se va întuneca nu va dispă­rea, dar lumina lui va fi biruită de lumina venirii Lui.

„Stelele vor cădea"^[9].

Căci ce nevoie va mai fi de ele, cînd nu va mai fi noapte?

„Şi puterile cerurilor se vor clătina"^[10].

Şi pe bună dreptate, cînd văd că se face o atît de mare schimbare! Dacă puterile cerurilor s-au cutremurat şi s-au minunat atîta cînd s-au făcut stelele - că atunci cînd „s-au făcut stelele, spune Dumnezeu, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii"^[11] -, cu mult mai mult văzînd că toată natura se schimbă, că oamenii dau socoteală, că toată lumea stă înain­tea înfricoşătorului scaun de judecată, că toţi oamenii de la Adam şi pînă la venirea Lui dau răspuns de cele ce au făcut. Cum, dar, să nu se cutremure, cum să nu se clatine?

_)yAtunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer"^[12].

Adică crucea, care va fi mai strălucitoare decît soarele; soarele se va întuneca şi se va ascunde, iar crucea se va vedea; şi nu s-ar vedea dacă n-ar fi cu mult mai strălucitoare decît razele soarelui!

-     Dar pentru ce se arată semnul acesta?

- Ca să închidă cu covîrşire gura cea neruşinată a iudeilor, Hristos vine cu crucea la judecată, pentru că ea îi este cea mai mare îndreptă­ţire; îşi arată nu numai rănile, ci şi moartea Lui cea de ocară.

,_rAtunci vor plînge seminţiile"¹⁸.

Cînd vor vedea crucea nu va mai fi nevoie de învinuire. Vor plînge seminţiile iudaice pentru că moartea Lui nu le-a folosit la nimic, pentru că au răstignit pe Acela Căruia trebuiau să I se închine.

Ai văzut cît de înfricoşător a descris Hristos venirea Lui? Ai văzut cum a trezit cugetele ucenicilor Săi? De aceea vorbeşte mai întîi de păr­ţile dureroase ale venirii Lui, apoi de cele frumoase, pentru ca şi prin aceasta să-i mîngîie pe ucenici şi să-i liniştească. Le aminteşte din nou de patimile şi învierea Lui şi, cu strălucit chip, le aduce aminte de cru­cea Lui, ca să nu se ruşineze, nici să se îndurereze, pentru că El va veni atunci avînd înaintea Lui, în loc de alt semn, crucea. Alt profet spune că „vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns^[13]. Vor plînge fiindcă vor vedea că El este Acela.

Dar pentru că a pomenit de cruce a adăugat:

„Vor vedea pe Fiul Omului venind", nu pe cruce, ci „pe norii cerului, cu putere şi slavă multă"^[14].

„Să nu socoteşti, spune Domnul, cînd auzi de cruce, că iarăşi e vorba de ceva dureros şi trist!" Nu! Domnul va veni cu putere şi slavă multă. Aduce crucea, ca păcatul iudeilor să se osîndească prin el însuşi. O aduce întocmai ca un om care fiind lovit cu o piatră arată piatra sau haina însîngerată.

Va veni pe nori, aşa cum S-a înălţat; şi seminţiile văzînd aceasta vor plînge. Nenorocirea lor însă nu se va mărgini numai la plînsete, ci plînsul va fi ca să-şi pronunţe ele însele sentinţa, ca să se osîndească sin­gure. Atunci iarăşi

„ Va trimite pe îngerii Lui cu sunet mare de trîmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi de la cele patru vînturi, de la marginile cerurilor pînă la marginile lor"^[15].

Cînd auzi aceste cuvinte gîndeşte-te la chinul celor ce nu vor fi adu­naţi cu cei aleşi. Că aceia nu vor primi numai osînda de pe lumea de aici, ci şi pe aceasta. Şi după cum Hristos spunea mai înainte că vor zice: „Binecuvîntat Cel Ce vine întru numele Domnului"²², tot aşa şi acum spune: „Că vor plînge". Hristos le vorbise ucenicilor de războaiele cele
groaznice, pentru ca să ştie că pe răstignitorii Lui, în afară de nenorocirile de pe pămînt, îi aşteaptă şi chinurile de dincolo. Ni-i arată plînşi, despărţiţi de cei aleşi şi daţi gheenei. Prin aceste cuvinte Hristos le dă iarăşi curaj ucenici­lor Săi, arătîndu-le de cîte rele vor scăpa şi de cîte bunătăţi se vor bucura.

---

[1]   Matei 24, 16-18.

[2]   IV Regi 18, 13-19, 36.

[3]   I Mac. 6, 17; 7, 4

[4]    Matei 24, 19.

[5]    Matei 24, 20-21.

[6] Matei 24, 22.

!). Matei 24, 23 28.

[8]       11 Tes. 2, î) 10.

[9]       Matei 24, 29.

[10]     Matei ^l24, '29.

Ifi. Iov 38, 7.

[12] Mat fi 21, :»<>.

[12] Matei 24, 30.

1!). Zah. 12, 10.

[14]     Matei 24, 30.

[15]     Matei 24, 31.

 

Sursa: 

http://doktorkingduke.blogspot.ro/2014/03/din-sfantul-ioan-gura-de-aur-omilii-la_59.html