Dupa o activitate de 15 ani ca medic, am crezut ca in acest domeniu nu ma mai surprinde nimic. Tocmai mi s-a demonstrat ca nu e asa. Culmea, acest lucru vine din partea unui alt medic…
Pentru simplitate, voi reproduce pasaje relevante din stirile care au fost sursa de inspiratie a acestui articol.
Elevele de 13 ani vor fi vaccinate impotriva HPV fara aviz din partea parintilor, a anuntat Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, la videochat-ul REALITATEA.NET LIVE.
Nu se mai cere aviz pentru vaccinare. Se va proceda ca la orice campanie de vaccinare scolara. Se anunta cu o zi inainte, iar cine este bolnav anunta ca nu se prezinta la scoala. (sursa)
In momentul in care am citit aceasta stire mi se parea ca am glisat, pe nesimtite, intr-o lume paralela, un melanj intre “1984″ si experimentele medicale naziste din lagarele de concentrare. In primul rand am verificat din nou sursa: este vorba de realitatea.net, site-ul trustului de presa Realitatea-Catavencu. Nicidecum un blog in care se promoveaza isteric fragmente din teoria conspiratiei.
Instantaneu mi-am amintit de un drept fundamental al omului, un drept fundamental al pacientului: acela de a refuza un tratament propus de medicul care il trateaza:
Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
— Art. 13 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului, completata de Norma de aplicare din 7 aprilie 2004, elaborata de Ministerul Sanatatii.
M-am informat cu privire la dreptul de decizie asupra efectuarii unei interventii medicale la copii:
In ceea ce priveste minorul, caruia ii lipseste capacitatea de a consimti, trebuie tinut seama de faptul ca o interventie nu se poate efectua decat spre beneficiul sau direct si numai cu autorizatia reprezentantului legal, sau a unei alte autoritati, persoane ori instante desemnate prin lege. (sursa)
Academia Americana de Pediatrie (The American Academy of Pediatrics, AAP) a argumentat ca “intreaga doctrina” a consimtamantului informat prezinta o aplicabilitate particulara in pediatrie. In consecinta, conform AAP, consimtamantul poate fi acordat numai de catre pacientul “cu capacitate adecvata de decizie si cu imputernicire legala.
Parintii (sau alti apartinatori legali) pot acorda consimtamantul informat, iar copilului i se solicita sa-si dea acordul informat ori de cate ori este nevoie. AAP noteaza ca acordul solicitat are relevanta mai mare cand “interventia propusa nu este esentiala pentru viata copilului si/sau poate fi practicata fara un risc substantial”. (sursa)
Mi s-au confirmat informatiile pe care le stiam deja:
orice pacient are dreptul de a refuza un tratament sau procedura medicala;
orice tratament sau procedura medicala care se acorda unui copil se poate realiza numai dupa ce s-a obtinut consimtamantul parintelui.
Si totusi, in Romania de vis in care traim, aceste drepturi exprimate clar in lege sunt considerate nerelevante de catre un secretar de stat in Ministerul Sanatatii.
Sincer sa fiu, chiar nu ma intereseaza ce intentioneaza respectivul functionar de stat sa-mi impuna, eu voi refuza activ orice atingere a drepturilor mele si ale copilului meu. Pentru ca am o fetita de 13 ani care se incadreaza in segmentul vizat de campania de vaccinare a Ministerului Sanatatii.
Apropo de campanie:
DECIZIE. Parintii fetitelor de clasa a VI-a si a VII-a vor participa la un sondaj privind vaccinarea contra HPV, comandat de Ministerul Sanatatii.
Daca jumatate dintre cei o mie de parinti chestionati vor fi de acord sa isi vaccineze fetitele si inteleg in ce consta imunizarea, MS va incepe campania de vaccinare. (sursa)
Aparent, aceasta stire arata o stupizenie de nedescris a factorilor de decizie din Ministerul Sanatatii. A declansa o campanie de vaccinare in functie de un sondaj (de opinie!) efectuat in randul populatiei este ca si cum ai decide ce tip de aripi sa montezi unui avion cu reactie facand un sondaj de opinie in randul florarilor. Sper sa nu se supere florarii pe mine, dar cred ca informatiile pe care le detin despre aerodinamica si design in aviatie nu sunt suficiente pentru a construi un avion care sa zboare cu succes.
Din pacate nu e vorba de stupizenie, ci de o politica focusata de a forta populatia sa accepte un anumit tip de vaccinare.
E suficient sa faceti un surf lejer pe net si veti vedea o multime de bannere care promoveaza vaccinarea contra HPV, este suficient sa va plimbati in oras si sa vedeti bannere publicitare care duc o campanie agresiva de sustinere a acestui vaccin. Aici e vorba de interese financiare majore, care sunt instrumentate abil, pe diferite canale, inclusiv pe cele oficiale.
Sunt medic si va spun cu sinceritate: recunosc eficienta unor anumite tipuri de vaccinuri. Fata mea a facut setul de vaccinuri obligatorii (DTP-difterie, tetanos, pertusis; poliomielitic, hepatita B etc.).
In schimb am refuzat categoric vaccinarea contra HPV din motive clare:
este un vaccin nou, aparut de cativa ani, la care nu se cunosc efectele secundare ce pot aparea pe termen lung;
Gardasil (vaccinul contra HPV) produce pe patru ori mai multe decese decat celelalte tipuri de vaccinuri (sursa);
campania americana de vaccinare cu Gardasil-Silgard a produs 19 decese in 2007 si 28 de decese in 2008 (sursa);
FDA (Food and Drug Administration), institutia care se ocupa cu avizarea medicamentelor in SUA, a documentat 6723 de cazuri adverse la injectarea cu Gardasil din care 1061 au fost considerate serioase iar 142 au fost considerate a fi amenintat viata persoanei vaccinate (sursa);
sunt o multime de inregistrari video pe internet cu declaratii ale victimelor efectelor adverse ale acestui vaccin, adolescente si preadolescente la care s-a administrat Gardasil (vezi lista de resurse de la sfarsitul articolului).
Ia mai gandeste-te…
Privind lista de mai sus, ca parinte in primul rand si ca medic in al doilea rand, ma ingrozesc. Nu sunt dispus sa expun fata mea unor asemenea riscuri. Sunt constient de riscurile unei infectii cu HPV si de complicatiile acesteia, dar riscul poate fi redus pana la disparitie prin metode de bun simt, printre care o viata sexuala de cuplu, normala, in opozitie cu o viata sexuala libertina, cu mai multi parteneri. Acesta este mesajul pe care il transmit fetei mele.
Va intrebati, probabil, de ce a aparut un asemenea articol intr-un site de dezvoltare personala cum este Empower.ro. Motivele sunt mai multe, pentru ca rezultatul unei preocupari constante pentru dezvoltarea personala inseamna:
curajul sa-ti aperi drepturile;
capacitatea de a te lupta pentru tine si pentru cei dragi;
inclinatia de a condamna public o nedreptate, o constrangere care ti se impune, din partea statului sau a oricarei structuri organizationale;
dorinta de a informa oamenii despre pericolele care ii ameninta (pe ei sau pe copii lor).
Sunt sigur ca voi, cei care cititi aceste randuri, simtiti ca si mine. Sunt sigur ca, indiferent daca aveti sau nu copii, sunteti revoltati de modul in care se incearca sa ni se nege drepturile legale. Sunt sigur ca simtiti nevoia sa faceti ceva.
1. Transmiteti mai departe acest mesaj!
Recomandati acest articol (copiati adresa URL din browser) prietenilor si cunoscutilor vostri. Luati lista de adrese de email pe care o aveti si trimiteti tuturor link-ul spre acest articol sau copiati articolul in corpul mesajului.
Rugati prietenii vostri sa faca acelasi lucru, pentru a transforma acest mesaj intr-unul viral.
Daca aveti un blog, scrieti un articol in care puneti link-ul spre articolul de fata.
Daca aveti un cont de Facebook sau de Twitter, puneti un scurt mesaj cu link spre acest articol.
In orice discutie legata de subiectul de fata, nu stati pasivi, incercati sa dati informatia mai departe!
2. Daca sunteti parinti, organizati o miscare de rezistenta la scoala copilului vostru.
Informati copilul sa refuze orice vaccin pana nu va dati acordul scris.
Vorbiti cu parintii din clasa pentru a organiza o sedinta in care sa dezbateti problema vaccinarii si a necesitatii acordului scris din partea parintelui.
Organizati o intalnire la nivel de scoala cu toti parintii pentru a discuta aceasta problema.
Initiati semnarea unei declaratii comune a parintilor si a comitetului de conducere al scolii in care aratati ca refuzati orice vaccinare a copiilor inainte de a fi informati si de a semna o declaratie de acceptare din partea parintilor.
Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească. Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori. Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile. Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie. Prima la care mă voi referi este cuvioasa maică Teodosia, poeta Zorica Laţcu. La una din şedinţele F.O.R.S.-ului am susţinut o lucrare mai amplă intitulată „Iisus în poezia românească”. Subiectul, fiind destul de cuprinzător, a avut nevoie de două expuneri. În ultima, la ieşire, mă aştepta Zorica Laţcu, cu un firicel de lăcrămioară în mână, mesager al felicitărilor ce mi le prezenta şi al ofertei unei relaţii de prietenie. Aveam o mare admiraţie pentru Zorica Laţcu, poetă afirmată din plin la acea oră. Am primit cu multă emoţie suavul şi parfumatul său mesager. Mai avea în mână recentul său volum de poezii creştine: „Osana Lumini”. Mi l-a dăruit cu o frumoasă dedicaţie. Am regăsit în volumul primit multe poezii cu care m-a încântat în şedinţele F.O.R.S.-ului şi eram nespus de bucuroasă că le voi putea reciti mereu, erau sublime.
Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor poeziile!
Câtă mângâiere i-a adus mamei mele acest superb volum pe parcursul celor 14 ani ai detenţiei mele! Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor din închisorile comuniste poeziile învăţate pe de rost de una sau de alta! Câtă bucurie mi-au adus în restriştie cele câteva poezii pe care le învăţasem, încărcate de atmosferă „forsistă”, şi pe care mi le puteam spune spre alinare şi reculegere când urâtul şi teroarea nu mai cunoşteau margini! De legătura noastră de suflet vorbeşte uluitor o întâmplare. La un moment dat am hotărât să-i ofer părintelui meu duhovnic, ca omagiu pentru calitatea sa creştină, „Osana Luminii”. Cred că maica Teodosia, plecată în lumea drepţilor, a aflat că îmi este greu fără carte şi mi-a trimis-o prin fostul preşedinte de la F.O.R.S., dr. Radu Cărpinişanu. Îmi trimitea „Osana Luminii” ca să îmi amintesc de frumoasele zile de tinereţe studenţească şi „forsistă”. Ce uluitoare întâmplare; ce compensaţie!
Zorica Laţcu ştia să întindă cărări de simpatie.
Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S.-ului. Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister. Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:
„Învelită-n haina marilor dureri Suflet plin de taina lumilor divine, Să păşesc pe calea grelelor tăceri, Către Tine, Doamne, numai către Tine”.
Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.
Fragment dintr-un articol apărut în revista Veghea, nr. 4, 2009
“Fericit cel ce citeste si cei ce asculta
cuvintele acestei proorociri si pazesc
lucrurile scrise in ea. Caci vremea
este aproape.” (Apocalipsa 1,3)
Cuvantul “a citi” are, in originalul grecesc un inteles dinamic: a chema de jos, in sus, la intelegere, E si explicabil, intrucat cuprinsul cartii e avalansa unei trairi a evenimentelor in original, pe viu; dar, scriindu-se jos, cele traite sus, au ajuns pe seama literei care ucide. Deci citirea plina de intelegere duce la invierea spiritualitatii, inmormantata in sicriul literelor. Trebuie deci aici o citire in duh si intelegere, cum crestea Iisus in auh si adevar, ca la 12 ani sa poata astupa gura batranilor in templul din Ierusalim, cand citea si talcuia locuri mesianice, spre uimirea tuturor. Daca am putea citi cum citea Iisus, care se transpunea intru ale Sale si invia intelesul mesianitatii Sale si in mintea batranilor.
Cand citesti ceva si intelegi din plin – de obicei ceva duhovnicesc – praca te trezesti din somn – sau invii din morti. Iar daca acestei invieri a spiritului - prin intelegere – i se mai alatura si consonnta deplina a sufletului care “asculta”, adica, daruindu-se pe sine total cuvantului duhovnicesc, se alatura si vointa care “pastreaza”, “tine” cele primit, adica ingrijeste repetand ingrijirea, atunci “temelia oadata pusa” (I Corinteni 3, 11) – Hristos - duce pe cel ce practica aceasta dezvoltare duhovniceasca pana la dobandirea desavarsitului dar: al nemuririi, in “Ierusalimul ceresc” (Galateni 4,26; Apocalipsa 21,2)
“Cuvinte ale proorocirii”,
Sunt intelepciunile revelatiei in Hristos, care, toate, tintind viitorul, sunt apocaliptice, sunt proorocie.
“Caci vremea este aproape”.
Ceea ce a a aruncat o umbra de neincredere asupra Apocalipsei a fost si talcuirea literara a “timpului” intalnit in proorocie. Cu aceasta greseala se discrediteaza oricine care crede ca poate da date si ani pentru cutare sau cutare implinire din Apocalipsa. In textul grecesc nu e cuvantul “Kronos”, vreme, timp, ani – termenul interpretarii istorice sau literale, ci alt cuvant “Kairós” care are intelesul unui mod duhovnicesc al timpului: clipa a hotararii, incarcata cu greu destin.
Sunt in viata omului “clipe” de acestea pline cu o intreaga istorie viitoare.
Cu Iisus Hristos Imparatia Cerurilor a coborat ”aproape de noi” Cand sufletul credinciosului ajunge constient de aceasta apropriere, cand isi da seama ca este chiar in aceasta Imparatiei, atunci s-a apropiat clipa marilot hotarari: clipa cand, in toata libertatea si in toate puterile sufletului, ne insusim destinul mantuirii, care, stim sigur, ca trece prin jertfa.
Fericita clipa a unui fericit destin – rost ultim – finalitatea cereasca a unei vieti pamantesti.
1. “Fericit este cel ce citeste si cei ce asculta cuvintele proorociei si pastreaza cele scrise in aceasta! Caci vremea este aproape” (Apocalipsa 1,3).
2. “Si am auzit un glas din cer, zicand: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor intru Domnul!” (Apocalipsa 14, 13).
3. “Fericit este cel ce privegheaza si pastreaza vesmintele sale, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui!” (Apocalipsa 16, 15)
4. “Si mi-a zis: Scrie: Fericiti cei chemati la cina nuntii Mielului!”(Apocalipsa 19, 9)
5. “Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi.” (Apocalipsa 20,6)
6. “Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi!” (Apocalipsa 22.7)
7. “Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!” (Apocalipsa 22, 14)
Extras din cartea - Părintele Arsenie "Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur".
Proiectul “O istorie a comunismului în România” implementat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în Romania a fost ales proiectul educaţional al anului şi a primit un premiu în valoare de 10.000 de euro în cadrul Galei Educaţiei organizată de Fundaţia Dinu Patriciu. Acest proiect al IICCR, care a presupus elaborarea unui manual, cursuri de pregătire pentru profesori, introducerea unor opţionale de Istoria comunismului la liceu, concursuri de eseuri, workshopuri şi o şcoală de vară, a fost premiat joi seară.
Dr. Florin Mătrescu: Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul
- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.
- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului. Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?
- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul.
- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?
- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin. Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă. (interviu acordat revistei VEGHEA, consemnat de Florin Palas)
Astăzi, începând cu ora 17, la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Piatra Neamţ, are loc lansarea celei de-a treia ediţii, definitive, a volumului de memorii "Aiud însângerat" de Grigore Caraza,. Autorul (cu 27 de ani de temniţă grea la activ!), a fost unul dintre cei mai fervenţi opozanţi ai comunismului din România, ceea ce face din cartea de faţă un document de neocolit în studierea perioadei istorice respective. O carte de memorii în care autorul îşi descrie cursul vieţii şi felul cum a simţit purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Arestat în 1949, pe când avea doar 20 de ani şi eliberat în 1958, avea să mai suporte încă două detenţii tot la Aiud, până când în 1980 alege calea exilului vreme de 21 de ani. Se repatriază în anul 2001. Autorul este un martor al crimelor inumane săvârşite de comunişti împotriva poporului român şi a creştinismului.
Lansarea noii ediţii a volumului, apărută la Editura "Conta", va avea loc sub patronajul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional a Judeţului Neamţ şi a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. Vor vorbi la lansare dr. Florin Mătrescu, autorul celebrei cărţi "Holocaustul roşu", prof. univ. dr. Petru Ursache, prof.dr. Adrian G. Romila, prof. Constantin Tomşa, coorodonator al manifestării fiind scriitorul Adrian Alui Gheorghe. Autorul va oferi gratuit fiecărui participant câte un exemplar al cărţii cu autograf.
La 21 octombrie, numarul 21 al publicatiei oficiale a Vaticanului, L'Osservatore Romano, a publicat un articol in care indeamna oamenii sa citeasca operele lui Marx, fapt care ii va ajuta sa gaseasca un raspuns la intrebarile privind actuala criza economica, scrie Boris Kagarlitki, directorul Institutului de Studii pentru Globalizare, in ziarul The Moscow Times, in editia de joi, 29 octombrie, potrivit Agerpres. De asemenea, scrie si Timesonline.co.uk, Marx, care a descris religia ca "opiumul popoarelor" s-a alaturat lui Galileo, Charles Darwin si Oscar Wilde pe o lista crescanda de personalitati istorice care au fost reevaluate de Biserica Romano-Catolica. Nu cu mult timp in urma, Papa Benedict al XVI-lea, care reprezinta aripa conservatoare a ierarhiei catolice, a denuntat public invataturile lui Marx. Dar acum, cand o lume intreaga sufera consecintele unei crize profunde a modelului liberal capitalist, este firesc ca Biserica Catolica sa arunce o noua privire asupra lucrarilor lui Marx, sustine publicatia rusa. Este cunoscut faptul ca Marx nu era catolic iar Vaticanul nu a recunoscut niciodata realizarile lui in calitate de economist si sociolog major. Totusi, ideile politice si revolutionare continute in ''Das Kapital'' (Capitalul) au fost cele care au influentat zeci de milioane de catolici - mai ales din America de Sud, releva autorul articolului. Marx, care a descris religia ca "opiumul popoarelor" s-a alaturat lui Galileo, Charles Darwin si Oscar Wilde pe o lista crescanda de personalitati istorice care au fost reevaluate de Biserica Romano-Catolica, informa pe 22 octombrie Timesonline.co.uk. L'Osservatore Romano, ziarul Vaticanului, a zis pe 21 octombrie ca majoritatea criticilor lui Marx la adresa capitalismului au evidentiat "alienarea sociala" simtita de "marea parte a umanitatii" care a ramas exclusa, chiar si acum, din procesul de decizie economic si politic. Georg Sans, un profesor de istorie contemporana a filozofiei la Universitatea Pontificala Gregoriana, a scris intr-un articol ca opera lui Marx a ramas in mod special relevanta astazi cand umanitatea cauta "o noua armonie" intre nevoile sale si natura. El a spus de asemenea ca teoriile lui Marx ar putea sa ajute la explicarea problemei inegalitatii venitului din interiorul societatilor capitaliste. "Trebuie sa ne intrebam, impreuna cu Marx, daca formele de alienare de care a vorbit el isi au originea in sistemul capitalist", a scris profesorul Sans. Anul trecut, Vaticanul a ridicat o statuie a lui Galileo, in luna februarie un oficial important a declarat teoria lui Darwin compatibila cu credinta crestina, iar, in iulie, L'Osservatore l-a laudat pe Oscar Wilde, scriitorul homoxesual de piese de teatru, ca "un om care in spatele unei masti de amoralitate s-a intrebat pe sine ce este corect si ce este gresit". Profesorul Sans are insa si critici la adresa lui Marx. El a sustinut ca viziunea materialista a lui Marx asupra istoriei a redus in mod gresit omul la nimic mai mult decat un produs al circumstantelor sale materiale, economice si fizice. Sans a mai spus ca, dupa caderea comunismului in 1989, putini mai cred ca proprietatea privata este gresita sau nedreapta, si data fiind experienta ultimei jumatati de secol, nimeni nu mai crede ca raspunsul este colectivizarea proprietatii. Articolul profesorului Sans a fost publicat pentru prima data in La Civilta Cattolica, un ziar iezuit, si republicat in L'Osservatore Romano.
In perioada 16-23 octombrie 2009, s-a intrunit in Paphos-Cipru Comisia Mixta Internationala pentru Dialog teologic dintre ortodocsi si romano-catolici, care a avut ca tema de dezbatere “Rolul episcopului Romei in comuniunea Bisericilor in primul mileniu”. Intalnirea a fost un semiesec, reusindu-se doar semnarea unei declaratii prin care participantii au convenit asupra necesitatii continuarii dialogului, anul viitor, la Viena, in Austria, in vederea semnarii unui document final.
Intalnirea din Cipru a fost una tensionata, chiar daca declaratia consemneaza spiritul de prietenie, cooperare si incredere reciproca in care s-au desfasurat sedintele de lucru. La aceasta atmosfera au contribuit nu numai protestele unor organizatii si asociatii ortodoxe din Cipru si Grecia fata de eveniment, ci si refuzul Bisericii Ortodoxe Bulgare de a participa la lucrari, sub motivul ca, pana acum, in dialogul cu catolicii nu s-a obtinut nici un fel de progres vizibil. Apoi, mai trebuie remarcat si faptul ca dupa precedenta intalnire, cea de la Ravenna din 2007, desi documentul final nu consemneaza clar asa ceva, din cauza unor declaratii confuze, s-a acreditat ideea ca ortodocsii ar fi cedat acceptand primatul papal. La Paphos a participat insa delegatia Patriarhiei Moscovei, care, la Ravenna, parasise lucrarile din cauza participarii la dialog a Bisericii din Estonia, recunoscuta de Patriarhia Ecumenica, dar nu si de Biserica Ortodoxa Rusa.
Athosul: Nu «unitatii in diversitate» a dogmelor
Incercarea de pune in discutie rolul episcopului de Roma in comuniunea Bisericilor in primul mileniu crestin s-a lovit de respingerea categorica a unor importante forte, care vad in acest dialog o amenintare vizibila pentru unitatea interioara a Bisericii Ortodoxe. In viziunea acestora, pentru a se salva unitatea ortodoxa, s-ar fi impus o intalnire interortodoxa premergatoare celei din Cipru, pentru formularea unui punct comun in ceea ce priveste dialogul cu catolicii. Ne referim aici la Sfanta Chinotita a Sfantului Munte Athos, care a adoptat o pozitie oficiala in care si-a exprimat “profunda neliniste si problematizare pentru faptul ca se discuta primatul papal inainte ca papismul sa fi renuntat la dogmele lui eretice si la caracterul sau lumesc”. Mai departe, acest for ortodox a declarat ca “singura conditie pentru discutarea temei primatului este revenirea romano-catolicilor la credinta ortodoxa si la sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe si nu «unitate in diverisitatea» dogmelor”. Cam in acelasi sens s-a exprimat si Dimitrios Tselenghidis, profesor la Facultatea de Teologie a Universitatii Aristotelice din Tesalonic, intr-o notificare catre Sinodul Bisericii Greciei, in care, printre altele spune: “Sa mi se permita si aici sa amintesc adevarul istoric indiscutabil: niciodata Biserica in primul mileniu nu a recunoscut episcopului Romei vreun merit primat de autoritate si jurisdictie pe plan universal. Autoritatea suprema in Biserica din intreaga lume a fost exercitata intodeauna numai si numai de catre Sinoadele Ecumenice... De altfel, niciodata Biserica Ortodoxa nu a acceptat primatul papal, cum a fost inteles si interpretat acesta de catre Consiliul I Vatican, care l-a proclamat pe papa ca interpret infailibil al constiintei Bisericii, cu posibilitatea de a fi in opozitie chiar si cu hotararile unui Sinod Ecumenic.”
Problema uniatiei si «falsa» unitate ecleziologica
L’Observatore Romano din 17 octombrie aduce in discutie si relatiile “otravite” dintre cele doua Biserici (Ortodoxa si Catolica) din cauza problemei uniatiei. Din acelasi motiv, 18 asociatii ale laicatului din Romania cereau Sfantului Sinod de la Bucuresti sa retraga delegatia mandata sa dialogheze la Paphos. Foarte optimist insa s-a aratat Arhiepiscopul Hrisostomos, Intaistatatorul Bisericii Ciprului, care a declarat ca este “necesar sa dialogam cu scopul de a afla credinta comuna si sa mergem impreuna pe drumul mantuirii, potrivit rugaciunii lui Hristos “ca toti sa fie una”. De altfel, acesta a condamnat cu vehementa manifestarile de protest care au deranjat vizibil dialogul. Nu de parerea Arhiepiscopului Hrisostomos este Mitropolitul Pavel de Kirineia, care, analizand textul de la Ravenna, spune ca “greseala de baza a acestuia este ca membrii ortodocsi ai Comisiei considera ca interlocutorii lor non-ortodocsi apartin aceleiasi Biserici, dand impresia ca intre Biserica Ortodoxa si romano-catolicsm exista unitate eclesiologica, insa fara a se reclama anumite conditii teologice pentru aceasta”. In aceste conditii, este greu de anticipat ce se poate hotari la Viena anul viitor. Un lucru este clar: mult-dorita unitate crestina va fi greu de realizat dupa atatea secole de schisma. In acest moment, nici una dintre parti nu pare a fi pregatita pentru a implini acest maret deziderat crestin.
Ministerul Sănătăţii D-lui Adriean Videanu, ministru interimar
SOLICITARE DE DEMITERE A SECRETARULUI DE STAT, ADRIAN STREINU-CERCEL
Stimate D-le Ministru,
Am aflat cu surprindere despre o declaraţie recentă a dlui. secretar de stat, Adrian Streinu-Cercel, referitoare la vaccinarea împotriva infectării cu virusul papiloma uman (HPV). Conform presei, dl. secretar de stat a anunţat, marţi 27 octombrie, că vaccinarea se va face de acum înainte fără acordul părinţilor şi că va fi obligatorie.
Vă transmitem pe această cale protestul nostru faţă de măsura anunţată şi vă solicităm să îl demiteţi pe dl. Adrian Streinu-Cercel, pentru următoarele motive:
- Măsura anunţată de dl. secretar de stat este nelegală. Nici un tratament medical nu poate fi administrat fără ştirea şi acordul persoanei sau al aparţinătorilor legali ai acesteia. Constituţia şi legile României, dar şi tratatele internaţionale de drepturile omului afirmă inviolabilitatea corpului uman şi dreptul suveran al persoanei de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile altuia. Condiţiile şi limitele în care acest drept poate fi restrâns sunt clare şi nu sunt în nici un caz întrunite în situaţia dată.
- În al doilea rând, declaraţia este iresponsabilă şi induce voit o stare de panică şi de necesitate, absolut nejustificate. Întrucât prima campanie de vaccinare anti-HPV a eşuat tocmai datorită opoziţiei marii majorităţi a părinţilor, dl. Streinu-Cercel are nevoie de această stare de necesitate pentru a uzurpa autoritatea părintească, pretinzând că oficialii sanitari ar şti mai bine care este interesul copilului decât familia, deşi acesteia îi revine în primul rând responsabilitatea creşterii şi educării copiilor.
Chiar dacă vaccinul anti-HPV ar fi cel mai sigur şi eficient din lume şi tot o astfel de atitudine ar fi de neacceptat.
Dl. secretar de stat nu este la prima astfel de ieşire necontrolată. În urmă cu câteva zile a confundat România cu un regim de dictatură militară, apreciind că deciziile unei autorităţi publice (cea de Sănătate) “trebuie executate, nu comentate”. Ne întrebăm: chiar şi atunci când sunt neconstituţionale?
Totodată, vaccinarea obligatorie anti-HPV contravine, surprinzător, chiar celor anunţate în urmă cu o lună de fostul ministru al Sănătăţii, dl. Ion Bazac. Acesta precizase că vaccinarea va fi făcută, aşa cum este firesc, doar cu acordul părinţilor. Vă întrebăm: ce anume a determinat schimbarea radicală a poziţiei ministerului, într-un timp atât de scurt?
Fie dl. Streinu-Cercel nu a înţeles nimic din eşecul primei campanii de vaccinare, fie este sub presiunea unor persoane care au interese directe în cumpărarea de către statul român a acestor doze de vaccin de la companiile internaţionale.
În oricare dintre situaţii, considerăm că declaraţiile şi măsurile anunţate de dl. secretar de stat nu fac decât să amplifice starea de tensiune în această perioadă de frământări sociale şi politice, ceea ce nu poate fi în interesul guvernului şi al autorităţilor publice în general.
Pentru tentativa de suprimare a libertăţilor cetăţeneşti, pentru inducerea unei stări nejustificate de tensiune, dar şi pentru limbajul grosolan şi agresiv pe care îl foloseşte, ori de câte ori are ocazia, la adresa celor care îndrăznesc să exprime păreri contrare, vă solicităm ferm să îl demiteţi de urgenţă pe dl. Adrian Streinu-Cercel din funcţia de demnitate publică pe care o ocupă.
Vă informăm totodată că orice ordin administrativ care va impune, în dispreţul legii şi al Constituţiei, obligativitatea vaccinării minorelor împotriva virusului HPV, contrar voinţei familiilor acestora, va fi contestat în instanţă.
În aşteptarea răspunsului ministerului la solicitarea noastră, vă asigurăm, d-le ministru, de întreaga noastră consideraţie.
29 octombrie 2009
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România - Asociaţia Civic Media
Pentru contact: Bogdan Stanciu - 0728 673 673 (Asociaţia Pro-vita Bucureşti, membră a FOOPVR - www.provitabucuresti.ro Victor Roncea - 0745 340 416 (Asociaţia Civic Media - www.civicmedia.ro) Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro Vita din România (FOOPVR) a luat fiinţă în 2006 şi a fost concepută pentru conjugarea eforturilor tuturor organizaţiilor ortodoxe din România care recunosc învăţătura de credinţă ortodoxă cu privire la venirea pe lume a persoanei umane, la vocaţia parentală şi la păcatele împotriva acestora, în vederea apărării şi promovării în întreaga societate a acestei învăţături, cât şi pentru sprijinirea materială şi morală a familiilor şi persoanelor care caută să o pună în practică.
Organizaţiile componente ale FOOPVR (martie 2009):
Asociaţia "Pro-Vita pentru născuţi si nenăscuţi" Vălenii de Munte,
Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în această noaptela ora 1.45 (joi 29 octombrie 2009) la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie.
Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.
Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.
A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.
Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la orele 12 după oficierea Sfintei Liturghii - după cum a declarat în cadrul emisiunii 'Viaţa cetăţii' de la Radio Trinitas Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Veşnica lui pomenire!
Câteva repere biografice ale Părintelui Teofil Părăian:
Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.
Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţilor din ţară şi participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.
Părintele Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care şi-a propus să înmulţească bucuria şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ. (BASILICA)
Un parinte duhovnic spunea odata: Cine crede ca se trage din maimuta, se trage din maimuta, cine crede in Dumnezeu, e fiul lui Dumnezeu.
Avem o veste proasta pentru domnia sa. Fosila extrem de bine conservata a primatului cunoscut ca "Ida" nu este legatura lipsa dintre omenire si maimute, ci apropiata de lemuri, conform celor mai recente declaratii ale cercetatorilor.
Ministrul desemnat al Educatiei de catre Lucian Croitoru, Daniel Funeriu, afirma, intr-un interviu acordat miercuri HotNews.ro si realizat de Dan Tapalaga, ca darwinismul trebuie studiat in scoli, pentru ca este o teorie stiintifica validata. Cat priveste prezenta simbolurilor religioase, a declarat: "Eu, de exemplu, cand ma uit la o icoana, ma gandesc la traditie si abia apoi sunt penetrat de sentimentul religios cand ma uit la acea icoana". Funeriu este unul dintre expertii cooptati in Comisia prezidentiala si si-a adus aportul atat la pactul national pentru educatie, cat si la redactarea legilor din domeniu. "Nu suntem in situatia sa alegem, ori darwinism, ori religie. Noi trebuie sa oferim copiilor Romaniei alternative si ei sa decida ce li se potriveste mai bine. Vreau sa spun clar, limpede, cu subiect si predicat: darwinismul este o teorie stiintifica validata care trebuie studiata in scoala explicit, nu doar implicit. In acelasi timp, Constitutia Romaniei garanteaza studiul religiei in scoala. Stiinta nu poata sa raspunda la toate intrebarile pe care si le pun oamenii, indivizii, tot asa cum religia, sentimentul religios, nu poate sa suplineasca progresele stiintifice si tehnice. Prin urmare, cred ca va trebui sa avem o discutie foarte relaxata, foarte responsabila, in care sa depasionalizam acest subiect". Despre prezenta simbolurilor religioase in salile de clasa, el a declarat: "As vrea sa va dau un raspuns simplu, raspunsul din punctul meu de vedere nu este simplu. Simbolurile religioase au doua caracteristici: ele sunt intr-adevar simboluri religioase, dar au si o latura a traditiei, a culturii noastre nationale. Eu, de exemplu, cand ma uit la o icoana, ma gandesc la traditie si abia apoi sunt penetrat de sentimentul religios cand ma uit la acea icoana. Deci, eu cred ca trebuie sa avem o abordare in primul rand legala, mai apoi cred ca trebuie sa le gandim din prisma traditiilor".
Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã.
Ştefan Fay
Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", pãstrate în arhiva familiei.
Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui "lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi". Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.
În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra "existenţei". Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre "a fi" şi "a fi cunoscut", a distincţiei dintre "ceea ce poate fi cunoscut" şi "ceea ce este cunoscut", etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.
Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu "existenţa". În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.
Tentativa aceasta destul de modestã de "sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei" (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.
Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra "existenţei", Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise "filosoful" rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.
Desigur, şi atunci cînd - în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) - Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre "Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu", şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere "printr-o prismã cu rezonanţe proprii" ale discipolului.
Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu -într-o scrisoare-, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea "prismã cu rezonanţe proprii", semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. "Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine", îi scria Constantin Floru. "Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi" (3).
În decembrie 1926, pentru a aborda "gîndirea" lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.
La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia "pieptiş" poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu particular de a filosofa, el se deosebea de cei mai mulţi "privaţi docenţi", care, dupã cum scria fostul student, erau cu predilecţie preocupaţi sã "raporteze" mai curînd decît sã "raţioneze" (4). Dupã consemnarea acestor rînduri, Mircea Vulcãnescu face trimitere cãtre distincţia fãcutã de Nae Ionescu la o anchetã despre "filosofia contemporanã" (v. Nae Ionescu, Filosofia contemporanã, în "Societatea de mîine", martie, 1926).
Pe de-o parte, spunea Profesorul rãspunzând la întrebãrile puse, existã filosofi interesaţi de o carierã universitarã, "care învaţã tot ce s-a spus despre diferitele probleme în alte pãrţi", ferindu-se a aborda pe cont propriu "vreo chestiune de fond". Pe de altã parte, existã "filosofi pur şi simplu, care fac filosofie pentru cã nu pot altfel"(5).
Nae Ionescu era conştient de valoarea eforturilor sale, noteazã Mircea Vulcãnescu, dupã cum conştienţi de valoarea profesorului lor au fost şi elevii care s-au adunat în jurul sãu: "Nae Ionescu a fãcut şcoalã. A fãcut-o chiar înainte de a-şi fi închegat gândirea în sistem", scria Mircea Vulcãnescu în decembrie 1926.
Dintre cei care urmau sã devinã nume cunoscute ale spiritualitãţii româneşti, Profesorului, la acea datã, îi fuseserã deja elevi Constantin Floru, prestigios traducãtor al lui Hegel şi al lui Nicolai Hartmann, precum şi Dumitru Cristian Amzãr, traducãtor al lui Kant şi cel care se va ocupa şi de îngrijirea cursurilor lui Nae Ionescu, în prima lor formã, litografiatã.
Studenţi lui Nae Ionescu îi mai fuseserã Vasile Bãncilã (1897-1979), care urma sã scrie prima lucrare despre filosofia lui Lucian Blaga, istoricul P. P. Panaitescu, precum şi cei doi filosofi şi sociologi care, împreunã, fuseserã membri în echipele de cercetare a satelor româneşti, Ernest Bernea (1905-1990) şi însuşi Mircea Vulcãnescu (1904-1952), ca şi prietenul acestuia, Stelian Mateescu, autorul Doctrinei absolutului, publicatã în 1933.
Pentru a ne face o idee despre relaţia maestru-discipol (6), vom reda un fragment dintr-o scrisoare pe care Nae Ionescu i-a trimis-o fostului sãu student Vasile Bãncilã care, deşi se afla la Paris la specializare, continua sã publice în ţarã (cum se va întîmpla şi cu Mircea Eliade ajuns în India). În scrisoarea trimisã în 15 mai 1926, el face câteva referiri la un articol publicat de Vasile Bãncilã în revista "Gândirea", constatând "observaţia prospãtã şi personalã" cãreia i se adãugase o potrivitã abordare filosoficã prin "comentarea pânã la teoretizare a faptului mãrunt".
Nae Ionescu însã îl avertiveazã pe Vasile Bãncilã sã se fereascã de "Schwaermerei", termen care aici trimite cãtre ideea de literaturizare a filosofiei - cam ce va urma sã facã uneori Constantin Noica prin scrierile sale, cumva şi datoritã circumstanţelor în care a scris de la ieşirea din temniţã şi pânã la moartea sa, nu numai datoritã unui autentic talent literar.
Aşadar, Vasile Bãncilã, care şi el scria cu mare talent, era atenţionat sã se fereascã de excesele la care poate duce talentul literar, pentru cã, scria Nae Ionescu, "asta omoarã toatã energia creatoare".
Ce-i recomanda în schimb? El, care fusese de atâtea ori acuzat de superficialiate, iatã ce-l sfãtuia, desigur din proprie experienţã: "Cât mai multã muncã de amãnunt; cât mai seacã erudiţie; cât mai puţin "esseu" şi "idei generale". Şi cât mai asprã disciplinã" (7).
Pe doctorandul Petre Ţuţea, când s-a întâlnit cu el la Berlin, profesorul Nae Ionescu l-a sprijinit sã ia contact cu cei mai de seamã economişti ai vremii, sã-l cunoascã pe Werner Sombart şi pe alţii.
Pe Vasile Bãncilã, aflat la specializare în capitala Franţei, îl trimite la Jacques Maritain, pe care Nae Ionescu îl cunoscuse în perioada primului rãzboi mondial, când ajunsese sã se afle, ca prizonier, internat într-un lagãr de intelectuali în Germania: "Nu-mi spui dacã ai fost la Maritain (Meudon, rue du Parc, 10). Dacã nu ai fãcut-o încã, fã-o. Aştept veşti" (ibid.). Încã într-o scrisoare din 1925, Profesorul îi scrisese: "Dacã pleci la Paris, treci pe la mine. Am sã-ţi dau un cuvânt cãtre un prieten al meu de acolo, om înţelept în totul: Jacques Maritain. Cred cã-ţi va fi de folos".
De altfel, recomandarea de a se duce la filosoful neo-tomist (precum şi adresa acestuia) i-o dãduse Nae Ionescu şi lui Mircea Vulcãnescu la plecarea la Paris, la studii. Mãrgãrita-Ioana Vulcãnescu consemneazã despre perioada de studii în Franţa a soţul ei: "merge regulat la Meudon-Fleury la reuniunile lui Jacques Maritain" (8).
În tentativa de cunoaştere, sau, mai degrabã, de intuire a fizionomiei spirituale a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu, în decembrie 1926, îşi punea întrebarea: "De unde vine farmecul particular şi înrâurirea incontestabilã a acestui gânditor asupra tineretului?"
Schiţând, dupã puterile sale un rãspuns, el enumãrã în primul loc "stimulentul" pe care o gândire vie îl exercitã asupra tinerilor, apoi "varietatea" problemelor dezbãtute de Nae Ionescu la cursurile şi seminariile sale, precum şi "noutatea" de abordare a problemelor.
La acestea tânãrul Vulcãnescu mai adaugã: (a) simplitatea cu care profesorul reuşea sã înfãţişeze cele mai complexe probleme; (b) ascuţimea de spirit cu care analiza o teorie pentru a-i descoperi supoziţiile fundamentale; (c) "luminarea" problemelor de logicã sau de filosofie prin înscrierea lor într-un cadru mai larg; (d) "preocuparea expresiunii corecte şi nepretenţioase" (9), pe care o considera "un imens ascendent în formarea stilului filosofic al studenţilor sãi".
Despre stilul de expunere propriu profesorului Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu noteazã prezenţa "amãnuntelor pitoreşti, strãfulgerãri de ironie şi umor neaoş care amintesc de multe ori pe Creangã". De altfel, ele şi atrãseserã "criticile câtorva pedanţi".
Dar, mai presus de toate, Mircea Vulcãnescu sesizase la fostul sãu profesor de filosofie "simţul unitãţii structurale a cugetãrii filosofice".
Pe Nae Ionescu el îl considera unul dintre "fruntaşii aşa-zisei renaşteri ortodoxe", semnalând cum, încã din primii sãi ani de predare la Universitate, abordase probleme cu totul neobişnuite în învãţãmântul filosofic românesc de pânã atunci: DEISM,TEISM, PANTEISM, CA SOLUŢII ÎN PROBLEMA DUMNEZEIRII.
"Sã vorbeşti despre creştinism şi filosofie creştinã în Universitate, era, prin 1921, o adevãratã revoluţie" nota şi Mircea Eliade în postaţa la volumul "Roza vânturilor".
Prin discuţiile cu Nae Ionescu, ucenicii adunaţi în jurul sãu aveau posibilitatea sã-şi lãmureascã cele pe care le gândeau. Iatã ce consemneazã în acest sens tânãrul licenţiat: "Personal am considerat întotdeauna orişice discuţie cu Dânsul ca un examen al meu propriu, cu scopul de a mã lãmuri pânã la ce grad am adâncit o chestiune. Primele rezultate au fost, lesne de înţeles, dezastroase! Dar nespus de stimulente -adevãrate lovituri de bici intelectual; sã vezi cã te prãbuşeşti în contradicţii sau nelãmuriri insuficient gândite. Mai târziu, posibilitatea de a-i rezista-n discuţie îmi dãdea adevãrate plãceri superioare."
În postfaţa culegerii de articole intitulatã, la sugestia lui Nae Ionescu, "ROZA VÂNTURILOR", Mircea Eliade va consemna marea influenţã a Profesorului asupra studenţilor sãi, precum şi interesul trezit auditoriului de prelegerile sale universitare, axate pe cele mai stringente probleme ale spiritualitãţii europene: "...Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteanã trãieşte sub influenţa spiritualã a profesorului Nae Ionescu (...) Când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti, se va vedea cã vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu".
Când filosoful C-tin Rãdulesu-Motru, în deschiderea anului universitar 1930-1931, îşi dezvãluise toatã ostilitatea (pânã atunci mocnitã) pe care i-o provoca marele succes pe care-l avea, datoritã cursurilor sale, Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu intervine publicând un articol. Pentru aceasta el reciteşte însemnãrile fãcute în 1926, pãstrând titlul pus atunci (10).
În articolul scris în 1930, despre faptul cã Nae Ionescu nu s-a repezit sã publice cãrţi, nici mãcar lucrarea sa de doctorat, care, în Germania, datoritã crizei de hârtie de dupã rãzboi, fusese scutitã de a fi publicatã, Mircea Vulcãnescu constatã cã "gestul trebuie considerat, desigur, ca un semn de distincţie voitã şi de aristocraticã protestare (...) împotriva invaziei tuturor nepricepuţilor şi tuturor papagalilor în lucrurile filosofiei".
Reluând şi de astã datã întrebarea "de unde vine influenţa netãgãduitã a profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generaţii?" iatã rãspunsul pe care el îl va formula acum: "Cauza e cã gândirea d-lui Nae Ionescu e în necontenitã frãmântare. Gândul sãu nu e niciodatã "învãţat", ci totdeauna proaspãt, viu. În faţa auditoriului, dl Nae Ionescu nu profeseazã, ci gândeşte. Trãieşte, rând pe rând, problemele pe care le prezintã publicului sãu; le presimte neliniştile, le dezbate şi le rezolvã necontenit cu sine, fãrã a şti, la plecare, unde va poposi şi unde va ajunge, aşa cum se întâmplã cu tot ce e viu. Auditorul este astfel, pe rând, surprins, interesat, pasionat, solicitat sã ceceteze el însuşi, sã se întrebe, sã caute şi sã rezolve. Rari sunt, într-adevãr, oamenii care sã poatã face pe alţii sã gândeascã, aşa cum îi stimuleazã, la cursurile lui, Nae Ionescu. Aşa se face cã, în cei zece ani de când e conferenţiar, în timpul cãrora d-sa a fãcut aproape 20 de cursuri, nu s-a repetat niciodatã de douã ori la acelaşi curs. Chiar atunci când împrejurãrile didactice l-au silit sã reia o materie fãcutã, problema a fost reluatã de la capãt, pe altã faţã, cum se poate vedea din compararea celor douã cursuri de istorie a logicei din anii 1924-1925 şi 1929-1930."(11)
În NAE IONESCU. AŞA CUM L-AM CUNOSCUT (Ed. Humanitas, 1992), Mircea Vulcãnescu se opreşte la cursurile lui Nae Ionescu asupra filosofiei relgiei, scriind cã prin ele, gândirea sa preocupatã în special de astfel de chestiuni, "s-a ciocnit direct cu mintea lui Nae Ionescu într-un conflict de probleme" care îi erau cu mult mai dragi "decât toate logicile din lume" (op. cit., p. 41).
O dovadã în acest sens o constituie însãşi scrierea lucrãrii "Douã tipuri de filosofie medievalã", publicatã în 1942 în culegerea de texte şi studii "Izvoare de Filosofie" în aceslaşi numãr în care publicase faimoasa lecţie inauguralã a lui Nae Ionescu, "Funcţia epistemologicã a iubirii".
Pentru cã, dincolo de diferenţierea tipologicã a filosofãrii creştine pornitã pe urmele lui Augustin sau pe cãrãrile tomismului, diferenţiere care poate duce, sub anume raporturi, la un conflict de atitudini, punctul de ajungere cãtre care Mircea Vulcãnescu îşi îndreptase cugetarea nu era altul decât "iubirea" care înalţã sufletul spre "izvorul vieţii întregi care e iubirea ziditoare a lui Dumnezeu".
Datarea acestui studiu subintitulat "Schiţa unui conflict de ordin problematic", Paris, 1927 -Bucureşti, 1942 indicã interesul pe care Mircea Vulcãnescu l-a purtat filosofiei medievale încã din perioada specializarii sale in capitala Frantei, mai precis din perioada vizitelor fãcute lui Jacques Maritain.
De fapt, un interes mai general pentru filosofia religiei s-a manifestat la Mircea Vulcanescu din perioada studentiei bucurestene. In calitate de "asecerist", adicã de pe poziţiile studentului aderent la o Asociaţie Creştinã, in primãvara anului 1925 el fãcuse o oarecare tentativã de prezentare a cursului de filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu, tentativã eşuatã, ca şi cea din dec. 1926, într-o schiţã de portret.
Pentru un tânãr de 21-22 de ani, în cãutare de modele, omul în sine era un subiect cu mult mai incitant decât sfera cea abstractã a filosofiei pe care Nae Ionescu o prezenta pe la cursuri, chiar atunci când la mijloc ar fi fost "filosofia religiei".
Punctul de pornire al scrierii acestor pagini (ce par a fi mai degrabã pagini de jurnal decât o lucrare scrisã în vederea vreunei publicãri) a fost cursul de Filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu în cel de-al doilea semestru al anului universitar 1924-1925. Dar titlul pus de tânãrul Mircea Vulcãnescu aratã numai intenţia iniţialã a scrierii, nu şi conţinutul paginilor rãmase în arhiva familiei: "Nae Ionescu. Schema generalã a unui curs de filosofia religiei"(12).
Prin cursul de filosofia religiei ţinut de profesorul lor de metafizicã şi de logicã, studenţii creştini ar fi urmãrit sã afle "un îndreptar ortodox" (13), noteazã cam pe la început Mircea Vulcãnescu, dupã ce constatã cã în materie de filosofia religiei tot ce se afla în raza de acces a studenţilor asecerişti era "marfã de import". În aleaşi pagini el consemneazã şi informaţia cã Nae Ionescu în douã rânduri "le-a tras chiulul" când aseceriştii sperau sã-l aibe în mijlocul lor.
Ispitit sã-şi punã întrebãrile cele mai incomode, oricât ar fi fost ele de supãrãtoare, Mircea Vulcãnescu se întreabã, -cu mina cea mai serioasã pe care un tânãr aderent la o asociaţie de tineri o poate lua-, dacã nu cumva ei sunt, fãrã sã ştie, "unelte poliţieneşti gratuite". Întrebarea îi fusese provocatã, ca sã spunem aşa, de epitetul de "religie poliţieneascã" cu care Nae Ionescu gratulase credinţa religioasã a studenţilor asecerişiti, despre care, Mircea Vulcãnescu nu uitã sã consemneze, Nae Ionescu mai spusese cã ar fi o asociaţie cu "vagi pretenţii de moralizare cateheticã a altora".
În volumul despre Nae Ionescu redactat -foarte probabil-, prin anii 1943-1944, dar completat şi în urmãtorii doi ani, pânã la arestarea sa (în 1946), Mircea Vulcãnescu îşi aminteşte de reacţia sa de profundã uimire în faţa acelui creştinism orientat în întregime spre viaţa de dincolo profesat de Nae Ionescu (14), precum şi de faptul cã fostul sãu profesor opunea meditaţiilor sale laice "viaţa liturgicã şi participarea de har a bisericii" . Exaltãrilor pentru valorile sociale ale "Predicii de pe munte", mai consemneaza Vulcanescu, Nae Ionescu "le opunea un creştinism asocial şi exclusiv teocentric, a cãrei singurã maximã era iubirea de Dumnezeu, faţã de care "iubirea apoapelui", care nouã ni se pãrea cheia creştinismului, apãrea numai ca o rãtãcire apuseanã" (ibid., p. 44).
Surprins de gândirea religioasã a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu (15) noteazã cã nu i-a pãtruns gândul decât mai târziu, când a putut sã descopere singur cum actul religios "nu se ţesea în intimitatea singurãtãţii (...), ci între Dumnezeu şi lumea întreagã", legatã de om printr-un sentiment de solidaritate intimã, în pãcat şi în suferinţã, care transforma experienţa lãuntricã, "dându-i acel sentiment de tãrie şi de duratã, pe care n-o capeţi decât prin comunitatea tradiţiei" (ibid., p. 45) .
Aceste aspecte ale creştinismului ortodox prezentate de Nae Ionescu studenţilor sãi, oricât de mult ar fi rezonat ele în sufletul discipolului, şi oricât de minunat ar apãrea ele transfigurate în paginile pe care Mircea Vulcãnescu le-a scris despre "dimensiunea româneascã a existenţei", aproape cã pãlesc în faţa creştinismului de naturã profund eticã, în care a crezut, pânã la ultima sa suflare Mircea Vulcãnescu (1904-1952). Pentru cã Mircea Vulcãnescu n-a încetat nici un moment sã mãsoare esenţa creştinismului dupã ce poate jertfi un om cuiva care "nu-i este nimic" (ibid., p. 44).
Dovadã sacrificiul vieţii sale, în temniţã (16), spre a salva un tânãr al cãrui nume este atât de obscur, încât n-a supravieţuit nici prin amintirea jertfei lui Mircea Vulcãnescu"Generaţia mea -spunea Petre Ţuţea (n.1901) -, a debutat în euforia realizãrii României mari şi a murit în închisorile comuniste".
NOTE
1. v. Mircea Vulcãnescu, INTRODUCERE, rev. Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, îngrijit de Marin Diaconu, p. 61.
2. La primirea DIMENSIUNII ROMÂNEŞTI A EXISTENŢEI, care-i fusese dedicatã, iatã ce-i scria Emil Cioran în 3 mai 1944 lui Mircea Vulcãnescu: "Dacã evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimãcit de ele, m-aş apuca sã scriu complementul negativ al acestei superbe DIMENSIUNI, în umbra cãreia puţinãtatea mea se desfatã, neînstare sã reziste mãgulirii. Cum aş putea asista pasiv la o dedicaţie înscrisã subt cea mai substanţialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe?" (v. rev Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 266).
3. v. Scrisoarea lui Constantin Floru cãtre Mircea Vulcãnescu, din 26 noiembrie 194- (probabil, 1944, posibil si 1945). În încheierea scrisorii sale, iatã ce observã C-tin Floru: "...Carte deschisã, neterminatã, în care trãsãturile hotãrâtoare poate cã nu le-ai fixat încã", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 273
4. v. Mircea Vulcãnescu, "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p.75.
5. v. Nae Ionescu, FILOSOFIA CONTEMPORANÃ, retipãrit în vol. NELINIŞTEA METAFIZICÃ, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.148.
6. Vrând sã-l ajute pe Vasile Bãncilã sã obţinã o bursã pentru specializarea în Franţa, Nae Ionescu îi scria acestuia în 1924: "Dacã e nevoie, pot vorbi şi eu cu Iorga -sau cu cine crezi" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 249). Un an mai târziu, pentru a-i îndepãrta discipolului sãu nişte scrupule neîntemeiate, izvorâte din teama de a nu fi citit destul, iatã ce-i scria Nae Ionescu într-o scrisoare, dupã primirea unui manuscris trimis de Vasile Bãncilã: "L-am primit anume ieri, aşa cã nu am avut încã vreme sã-l citesc. De valoarea lui nu mã îndoiesc (...) Dumneata eşti un om frãmântat şi asta e totul în breasla filosoficeascã. (...) D-ta zici cã nu ai citit destul; de unde s-ar putea sã rezulte: (1) cã anumite idei pe cari le înfãţişezi sã se gãseascã şi aiurea; (2) cã anumite aspecte ale chestiunii sã-ţi fie încã necunoscute. Iubite domnule Bãncilã, aş vrea sã-ţi "infuzez" de-a dreptul experienţa mea, care m-a costat multã caznã, ca sã te feresc de rãtãciri inutile (sunt şi alte rãtãciri foarte folositoare!).
ad (1) Pentru un om care gândeşte personal nu existã plagiat sau influenţã. O idee pe care am gãsit-o eu e a mea şi e originalã - chiar dacã ar fi gândit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea. Ar fi bine sã te convingi cã realitatea nu existã decât odatã şi cã nimic din ce a fost nu va mai fi. Aşa e şi cu ideile. Au gândit şi alţii; dar plecând de la ce date şi, mai ales, în ce complex de idei? Ar fi copilãresc sã ne stricãm noi bunãtate de bucurie a gândului - singura care ne stã la îndemânã - otrãvind-o cu nesiguranţa: dacã o mai fi spus-o şi alţii? Important e: se încadreazã în chip fecund în punctul meu de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a existenţei, care îmi asigurã echilibrul meu spiritual? Intrã în chip organic în aceastã viziune? Atât! Încolo, puţin îmi pasã. Important nu e dacã eu sunt mai deştept decât Descartes şi Schelling. Ci dacã în adevãr izbutesc sã mã echilibrez spiritual, câştigându-mi liniştea de care am nevoie: linişte care nu e posibilã fãrã o acordare între mine şi existenţã.
ad (2) N-ai cetit destul? Sã te fereascã D-zeu sã ceteşti "destul". Învaţã sã înţelegi cã cetitul nu e o operaţie de adunare de material, ci doar o îmbogãţire sufleteascã a ta. Niciodatã nu vei izbuti sã cunoşti toatã literatura unei chestiuni. Dar te întreb: câtã carte au ştiut Plato sau Aristot, sau Augustin, sau Pascal, sau Kant chiar? Opune ãstora pe Wundt şi ai sã mã înţelegi. Sã nu ceteşti? Ba da, şi foarte mult chiar. Dar nu aşa cum se face astãzi, ci înţelepţeşte, pentru bucuria d-tale; nu pentru informaţie, ci pentru reflexie" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 250)
7. v. Scrisoarea lui Nae Ionescu cãtre Vasile Bãncilã, în rev. "Viaţa Româneascã", nr. 3 / 1998, Anul XCIII, p. 98.
De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n'am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n'au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.
II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.
Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s'o analizeze şi s'o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s'a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.
Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s'a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s'a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...
III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.
Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M'a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng...
Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975 Fragment din Discursul Contemporan, 1977 Director: Ioan Mirea
DIN IMPÃRÃTIA MORTII - MIRCEA VULCÃNESCU
Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentãros, care freca cu terebentinã scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias. Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist". Am asistat la procesul lui. Bancile apararii, ca si pupitrele magistratilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai ca economia Romaniei nu a fost deficitara in raporturile cu Reichul, ci dimpotriva, prospera. Germanii ne plateau granele si alte produse alimentare pe care le cumparau de la noi, in aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa cate-mi amintesc, doua vagoane - pe care nemtii ni le-au avansat, pentru livrarile ulterioare de grane. Sala in care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsita de avocati, profesori, economisti, ziaristi, (teroarea inca nu se organizase, era in anul 1946). Mircea Vulcanescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenta indiscutabila, corectitudinea germanilor in raporturile comerciale cu Statul roman si, in consecinta, priceperea si grija cu care condusese aceasta economie, Mircea Vulcanescu. Generalul Stoenescu , militar de cariera, a avut aceasta mare calitate de a se fi inconjurat de colaboratori priceputi si, printre acestia, cel mai experimentat si cel mai piceput, era Mircea Vulcanescu. Cu toata aceasta evidenta, cu toate actele doveditoare pana la cel mai minor contract, Mircea Vulcanescu a fost condamnat la 8 ani munca silnica, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, stiut fiind ca Mircea Vulcanescu a murit la Aiud de tuberculoza pulmonara, fara sa aiba nici o ingrijire medicala. Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang. Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica. Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand. -Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.) Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
Gabriel Bãlãnescu - DIN IMPÃRÃTIA MORTII Editura "DACIA", Madrid, 1981, pag. 275-276
Ia mai gandeste-te… 
