Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Tomei (Despre indoiala in credinta)

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

In prima zi a Sfintelor Pasti, seara, ne spune Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, S-a aratat Iisus Hristos inviat ucenicilor Sai, ascunsi de frica iudeilor, intr-o camera incuiata din Ierusalim si le-a spus: Pace voua! Dupa ce i-a linistit, ca erau tulburati si cuprinsi de frica si i-a incredintat de Invierea Sa din morti, aratindu-le miinile si coasta strapunse de cuie si sulita pe cruce, le-a adaugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovaduire, avind misiunea sa vesteasca Evanghelia mintuirii la toate neamurile pamintului.

Dar pentru a-i intari cu putere de sus la aceasta misiune dumnezeiasca de innoire a lumii, Mintuitorul a suflat asupra lor Duh Sfint, si le-a dat putere sa ierte pacatele oamenilor, zicind: Luati Duh Sfint! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovadui pe Hristos daca nu este trimis de Dumnezeu si daca nu este intarit si sfintit de harul Duhului Sfint. Insa nu este destul pentru mintuire numai sa citim Sfinta Scriptura si sa ascultam cuvintul Evangheliei. Trebuie sa-l si facem. Nu era suficienta Apostolilor si ucenicilor Domnului numai propovaduirea cuvintului. Ea singura nu poate mintui fara pocainta. Apostolii aveau datoria sa-i invete voia lui Dumnezeu, dar sa-i curete si de pacate, adica sa le dezlege pacatele prin spovedanie, fara de care nu poate fi iertare, pocainta si mintuire. De aceea Domnul intemeiaza acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmasii lor, episcopii si preotii, sa spovedeasca pe cei ce cred, si sa-i dezlege de pacate. Aceasta este singura cale de mintuire a crestinilor: Credinta dreapta in Dumnezeu, implinirea poruncilor evanghelice si dezlegarea pacatelor prin spovedanie.

Dar, cu rinduiala dumnezeiasca, apostolul Toma nu era de fata cu ceilalti apostoli cind S-a aratat Domnul. Si cind i-au spus toti: Am vazut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit sa creada, pina nu a vazut cu ochii si a pipait cu mina ranile Mintuitorului (Ioan 20, 25). Dupa opt zile, adica in Duminica a doua dupa Inviere, iarasi S-a aratat Iisus Hristos ucenicilor Sai, trecind prin usile incuiate. Atunci era si Toma de fata. Dupa ce le-a zis din nou: Pace voua, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ti degetul tau incoace si vezi miinile Mele, si adu-ti mina ta si o pune in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipaind si vazind ranile Domnului, cuprins de frica si uimire, a strigat cu smerenie si credinta: Domnul meu si Dumnezeul meu! Mintuitorul insa l-a mustrat pentru putina lui credinta, zicind: Pentru ca M-ai vazut, Tomo, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol indoielnic. El a crezut numai dupa ce a vazut si a cercetat adevarul, pipaind ranile lui Hristos. De aceea l-a si mustrat Domnul, caci credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere. Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvint. Din cuvintul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sint primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrini, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfinta Evanghelie.

La formarea noastra duhovniceasca si la sporirea dreptei credinte in inimile noastre cel mai mare rol il au parintii trupesti care ne-au nascut si parintii sufletesti care ne-au invatat si ne-au crescut in frica de Dumnezeu, adica preotul satului, duhovnicul si nasul de botez. Cind parintii trupesti si cei sufletesti sint buni si isi fac datoria crestina fata de sufletele pe care le cresc si le pastoresc, atunci se nasc si se formeaza crestini buni, copii ascultatori de parinti, tineri cuminti si evlaviosi. Iar cind parintii trupesti sint necredinciosi si stapiniti de patimi, iar cei sufletesti sint indiferenti si nepasatori fata de fiii lor sufletesti, atunci copiii sint rai si neascultatori, tinerii sint necredinciosi sau indoielnici si cauta dovezi vazute, ca Toma, pentru a crede in nevazutul Dumnezeu. Cei casatoriti vin rar la biserica fiind inconjurati de griji pamintesti; multi isi ucid copiii si unii isi distrug familia si pacea sufletului prin divort. Dar si batrinii care n-au avut in tinerete o viata religioasa profunda isi sfirsesc viata in betii si indiferenta religioasa, spre osinda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la indoiala apostolului Toma, vom intelege mai bine slabirea credintei in Dumnezeu in zilele noastre si urmarile ei cumplite, pe care le traim.

Iubiti credinciosi,

Indoiala lui Toma la Invierea Domnului a avut si un rol providential. Caci, prin pipairea ranilor Mintuitorului, Toma dovedeste celor necredinciosi ca Hristos a avut cu adevarat trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat si ca a patimit cu trupul pe cruce pentru mintuirea lumii. Iar daca Toma s-a indoit de Invierea Domnului, dupa ce si-a pus mina in coasta Lui, s-a cait de necredinta sa si, cazind in genunchi, si-a marturisit cu lacrimi credinta si pacatul sau, prin aceste cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu!

Oare citi dintre crestinii de astazi nu cad in pacatul indoielii si al necredintei in Dumnezeu? Insa se intorc la credinta, cu cainta si smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii si Petru s-a lepadat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar indata dupa cintatul cocosului, din miezul noptii, Petru a iesit afara si a plins cu amar. Toata viata s-a cait Petru de caderea si necredinta sa. Dar dintre noi citi crestini nu se indoiesc de existenta lui Dumnezeu? Citi nu-L injura si-L hulesc? Citi nu cauta dovezi si zic: "Nu cred pina nu vad!" Citi nu cauta sa pipaie ranile si coasta Domnului, cautind dovezi ale existentei lui Dumnezeu prin pamint, prin marturii vechi, prin tainele planetelor si ale Universului? Citi nu zic dintre crestini: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pamint este totul!" Iar cind se vad bolnavi, in fata primejdiei, a saraciei si a mortii, nici atunci nu se caiesc ca Toma, sa zica: "Tu esti Domnul meu si Dumnezeul meu! Acum cred in Tine Doamne, ca Tu m-ai zidit si m-ai mintuit. Iarta-ma de necredinta mea!" Nici macar la batrinete nu se intorc la Dumnezeu ca sa plinga cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuita in desfriu, in rautati si necredinta.

Putini sint acei ce se pocaiesc de pacate la batrinete. Cei multi mor asa cum au trait, in necredinta si nepocainta, spre a lor vesnica osinda. Cu adevarat, mare dar este credinta in Dumnezeu insotita de fapte bune! De aceea a si zis Mintuitorul catre Toma cea de-a zecea fericire: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis catre ucenicii Sai: Fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine (Matei 11, 6). Adica nu se va sminti din dreapta credinta in Dumnezeu, cum s-au smintit multi in zilele noastre.

De ce credeti ca se smintesc unii crestini in Hristos si cad din dreapta credinta apostolica in tot felul de secte si grupari religioase? Pentru ca ei vor sa cuprinda cu mintea lor tainele si dogmele credintei. Ei vor sa pipaie cu ratiunea lor limitata miinile si coasta Domnului, adica vor sa inteleaga adincul cel nepatruns al credintei, mai mult decit este dat omului sa inteleaga.

Dar cei mai multi se leapada si se smintesc de Biserica intemeiata de Hristos din cauza mindriei si a neascultarii lor. Se smintesc de Maica Domnului si din mindrie si neascultare o defaima spunind ca ar fi fost o femeie de rind. Se smintesc de Sfinta Cruce si din aceleasi pricini spun ca este un semn de ocara, iar nu arma a crestinilor impotriva diavolilor, sfintita cu singele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane si le numesc idoli, neintelegind sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinti si de cinstea data lor si-i numesc oameni de rind, iar pe ei se numesc drepti si mintuiti.

Se smintesc de preoti, nu le recunosc harul Duhului Sfint primit la hirotonie si ii judeca. Se smintesc de Tainele Bisericii intemeiate de Hristos, prin care se revarsa harul Duhului Sfint si le refuza pe toate. Se smintesc de invatatura Sfintei Scripturi si o rastalmacesc dupa voia si mintea lor, spre a lor osinda si amagirea multora.

De vom ramine insa statornici si ascultatori in sinul Bisericii Ortodoxe si vom pastra cu sfintenie dreapta credinta data noua de Hristos, ne vom izbavi de necredinta lui Toma, de sminteala religioasa a sectelor si vom intelege cum trebuie inteleasa invatatura Sfintei Evanghelii in sensul adevarat al celor doua fericiri: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! si Fericit este acela ce nu se va sminti intru Mine!

Iubiti credinciosi,

Se cade noua astazi, sa ne bucuram ca stam neclintiti in dreapta credinta si sintem fii ai Bisericii lui Hristos de doua mii de ani. Necredinciosii se leapada si cauta sa vada pe Dumnezeu cu ochi trupesti; indoielnicii vor sa pipaie ranile Domnului; cei slabi in credinta cauta minuni; sectele parasesc Biserica, rastalmacesc dogmele credintei si vestesc alta Evanghelie; cei robiti de patimi amina pocainta, iar noi, fiii invierii si fiii lui Dumnezeu dupa har, sa-I raminem credinciosi pina la sfirsit, stiind ca cel ce va rabda toate pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 24, 13). Astazi, a opta zi dupa Sfintele Pasti, Domnul inviat S-a aratat Apostolilor si le-a dat pacea Duhului Sfint dupa care suspina toata lumea. Astazi Mintuitorul l-a incredintat pe Toma ca a inviat cu adevarat si ne incredinteaza si pe noi ca vom invia cu totii la judecata de apoi.

De aceea sa ne bucuram pentru inviere. Sa ne bucuram pentru marturisirea de credinta a lui Toma si sa ne rugam lui Dumnezeu ca si ceilalti indoielnici in credinta si doritori de semne si minuni, tineri sau batrini, rude, vecini si chiar fii, sa martu-riseasca si ei pe Hristos impreuna cu Apostolul Toma. Sa ne bucuram cu adevarat ca avem cu noi, in miinile noastre, pe Domnul inviat si sintem izbaviti de chinurile sufletesti ale necredintei si indoielii.

Noi si nu cautam sa iscodim tainele credintei sau sa pipaim coasta Domnului. Cerul instelat ne arata puterea Lui. Soarele si luna ne amintesc de stralucirea Lui. Florile cimpului si armonia creatiei ne incredinteaza ca Dumnezeu este frumusete. Copiii cei nevinovati, asemenea ingerilor, ne amintesc de bunatatea lui Dumnezeu si ne indeamna la sfintenie. Mamele cu pruncii la sin, cind se roaga, ne de Maica Domnului cu pruncul Iisus in brate, care se roaga pentru mintuirea lumii.

Pentru toate acestea sa ne intarim mai mult in credinta si sa ne bucuram. Ne putem si noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu vointa si chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu indoiala ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinta, evlavie si rugaciune curata, duhovniceasca. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi si a altor carti ziditoare de suflet.

Cu vointa ne atingem de Domnul prin savirsirea faptelor bune, in dragoste si smerenie. Iar cu sufletul si cu trupul ne hranim si ne unim mistic cu Hristos Mintuitorul prin Sfinta Impartasanie, care este cea mai inalta cale de unire a , fara de care nu ne putem mintui.

Va reamintim ca astazi, la Duminica Tomei, numita si "Pastele blajinilor" in unele sate ies credinciosii la cimitir unde fac pomenire, dau de mincare unii altora si cinta cu totii troparul Invierii. Pastrati cu sfintenie acest obicei crestinesc. De altfel fiecare Duminica este un Paste, este ziua Invierii Domnului, ziua bucuriei si a mintuirii noastre.

Sa pastram cu sfintenie credinta curata si fierbinte in Dumnezeu. Sa ne ferim de necredinciosi, de sectanti si de indoielnici, ca sa nu cadem in cursele lor. Sa pastram cu grija frumusetea cultului ortodox si toata traditia strabuna mostenita de la inaintasi si sa traim in pace si iubire unii cu altii, ca impreuna sa cintam cu ingerii "Hristos a inviat!". Amin.

Uniunea Europeana a declansat "Apocalipsa" plantelor medicinale. Codex Alimentarius, in slujba Big Pharma

Începând cu data de 1 Aprilie 2011, produsele naturiste pot fi comercializate numai dacă ierburile medicinale din componenţa lor sunt omologate pe un sistem similar cu cel folosit la medicamente. Ca să intre în legalitate, companiile din domeniu trebuie să plătească peste 100.000 de euro pentru atestarea fiecărei plante folosită în produsele lor. Producătorul hunedorean ” Fares” explică de ce această Directivă nu afectează afacerea de la Orăştie.

 

“Apocalipsa” plantelor medicinale şi a tratamentelor naturiste pare să fi început vineri, 1 Aprilie. La această dată a intrat în vigoare DIRECTIVA 2004/24/CE din 31 martie 2004.  În esenţă, documentul european, cunoscut sub denumirea de “Traditional Herbal Medicinal Products (THMPD)",  act aprobat şi de Guvernul României,  impune producătorilor de leacuri naturiste omologarea specială a plantelor medicinale pe care aceştia le folosesc ca materie primă. Practic, deşi aceste plante au fost folosite de mii de ani în siguranţă şi cu efecte benefice, Uniunea Europeană impune de acum avizarea lor prin proceduri similare cu cele folosite în cazul medicamentelor.   La modul virtual, de vineri,  aproape toate produsele care au la bază plante medicinale au devenit ilegale.

Omologări de milioane de euro

Să presupunem că avem un medicament naturist pentru diabet în componenţa căruia sunt folosite cinci plante medicinale. Potrivit informaţiilor publicate pe site-ul infowars.com, date preluate de majoritatea mediei din România, testele de laborator necesare omologării acestui medicament costă între 100.000 şi 150.000 de  euro. De fiecare plantă folosită ca ingredient. Adică, pentru ciuboţica cucului producătorul medicamentului naturist achită 100.000 de euro, pentru mentă 110.000, iar dacă are şi muşeţel mai pune bani de un Mercedes pentru obţinerea atestatului.  În cazul medicamentului pentru diabet, costul total al obţinerii autorizaţiei de comercializare tinde spre jumătate de milion de euro. Costul enorm scoate automat de pe piaţă micii producători din domeniul plantelor medicinale, lăsând loc giganţilor din domeniu. Un alt efect vizează accesul populaţiei la medicaţia naturistă,  care, în varianta cu aviz,  va însemna un cost substanţial majorat.  În plus,  interzicerea comercializării produselor naturiste neomologate ar putea afecta, din acest moment,  afacerile magazinelor de profil.

Pesimism naturist

România naturistă este în panică. Politicienii îşi fac campanie promiţând intervenţii la Bruxelles pentru obţinerea unei amânări a aplicării Directivei. În Deva funcţionează peste 20 de magazine care vând produse pe bază de plante. Intrarea în vigoare a Directivei Europene este percepută cu pesimism de către unii din reprezentanţii locali ai acestui tip de afacere. “Dacă această Directivă se va aplica, cam 60 la sută din ceea ce avem pe raft nu mai putem vinde. Am intra în faliment, mai ales că în ultimele luni vânzările au scăzut foarte mult faţă de perioada de dinainte de criză”, spune Lidia Jeler, lucrător comercial într-unul din magazinele de profil devene. Într-un alt magazin, Lavinia Mihai, comerciant,  nuanţează posibilele efecte ale aplicării Directivei. “Datorită preţului mai mic al acestora, simţim o creştere a cererii pentru medicamentele naturiste în această perioadă.  De exemplu, o cutie cu 30 de capsule de antibiotic naturist costă 13 lei, mult mai puţin decât ar costa o cantitate similară de antibiotice din farmaceutica clasică. Costurile omologării acestor medicamente vor avea ca efect o scumpire a lor. Acest lucru va duce inevitabil la o scădere semnificativă a vânzărilor”, spune Lavinia Mihai.

“Bau-bau” nu vine la suplimente alimentare

Compania hunedoreană “Fares” este unul dintre giganţii naţionali în materie de produse naturiste. La o primă analiză, firma din Orăştie ar avea cel mai mult de pierdut dacă Directiva produce efecte. Adică, ar trebui să aloce zeci de milioane de euro ca să-şi autorizeze marfa. Cu toate acestea, cei de la “Fares” nu-şi fac griji. Potrivit Janinei Dumitru, director de marketing al companiei,  sub incidenţa acestei Directive intră doar medicamentele pe bază de plante medicinale avizate la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale. “Suplimentele alimentare, care reprezintă baza produselor noastre,  nu intră în incidenţa acestei legi. Ele se notifică la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare-IBA Bucureşti pe baza Ordinului comun al M.A.P.D.R. şi M.S. nr. 244/401/2005, privind prelucrarea, procesarea şi comercializarea plantelor medicinale şi aromatice”, explică Janina Dumitru.  Aceasta spune că panica legată de dispariţia de pe piaţă a produselor pe bază de plante medicinale este nejustificată.

Codex Alimentarius

DIRECTIVA 2004/24/CE face parte din Codex Alimentarius, o colecţie internaţională de standarde, reguli şi recomandări privitoare la alimente, producţia de alimente şi siguranţa alimentară. Principalele reglementări pe care le impune Codex Alimentarius se referă la etichetarea alimentelor, utilizarea aditivilor alimentari, poluarea alimentelor cu pesticide sau alţi contaminanţi, siguranţa alimentară care vizează produsele modificate genetic şi, în fine, igiena alimentară. Codex-ul a trezit numeroase controverse. Una din principalele critici care i se aduc este că în spatele acestui complex de reguli impuse stau marile companii alimentare şi farmaceutice care vor să elimine de pe piaţă concurenţa micilor producători printr-un sistem costisitor de omologări ale produselor.
 

Adrian Sălăgean

Ziarul Hunedoreanului

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMANESTI (Partea a II-a)

Poetul Crucii, Virgil Mateiaş s-a prelins în lumina unui farmec cu versul său divin, în care slovele ne sorb haric din limpezimea bucuriei. Foşnirea Izvorului din Rana lui Iisus deschisă se vremuieşte-n împliniri ca o holdă de dorinţi. În sufletul său viu, cerul s-a ascuns pe o pajişte de dor, înmiresmată de Florile Primăverii. Împejmuit de taină, nădejdea i-a-nflorit în patima credinţei. Peste pomii înfloriţi inima i se deschide într-o sublimă chemare. Destinul lumii se filtrează prin marama Vinerii celei Mari a Patimilor. Sâmburele Vieţii atârnă pe Cruce. Sîngele sfânt picură peste trunchiul lumii veşted. Seva Crucii urcă suspinul şi rugăciunea Măicuţei la Ceruri, Soarele şi Stelele ţes porfira Mirelui Împărat.

  

   E mult de-atunci, ostaşii /din garda lui Pilat /au râs când li se spuse /că Tu eşti Împărat. /Ţi-au spus măscări, făcut-au /şi glume de prost gust /când Ţi-au adus cununa /şi haina lui August. /Te-au şi scuipat, şi-n urmă /chiar ei Te-au răstignit, /că la aşa ispravă /iudeii s-au gândit. /Ba unul dintre dânşii /cu suliţa Te-a-mpuns /că se-negrise Cerul, /ca semn că e de-ajuns. /Când totul se sfârşise, /o Mamă mai plângea. /Iudeii-şi dădeau coate /şi garda Te păzea. /A treia zi din piatră /din moarte Te-ai sculat /că garda şi iudeii, /fugind, s-au speriat. /Doamne! În fiecare Vineri /de Paşti, pe înserat, /eu vin să văd vreo rană /dacă s-a vindecat. /Dar când mă uit la Tine, /roşesc şi mă agit /de parc-am fost acolo /şi eu şi am fugit. /Nu cumva rătăceşte, /fugar strămoşul meu /că-n loc să-ţi mângâi rana /încep să tremur eu? /Şi cum îl cheamă, Doamne? /să-l strig de pe la daci, /că Tu nu ţii mânia, /să-l ierţi şi să Te-mpaci! (Vinerea Patimilor, 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).

         Virgil Mateiaş, fiul învăţătorului Ilie şi al Cetăţii Făgăraş, avocat al Dreptăţii şi al Adevărului. A fost arestat în 1933, între1938-1940, prigonit între 1945-1948, re-arestat între 1948-1955 şi re-re-arestat între 1958-1964. Erou şi veteran de război (1941-1943), decorat cu ordinele: “Bărbăţie şi Credinţă cu Spade cls. a III-a” şi cu “Coroana României cls. a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară”.

      Sufletul său se topeşte şi curge în lacrimi fierbinţi. E primăvară în inima sa şi soarele mângâie mugurii, care plesnesc în chiot. Parfumul şi verdele pădurii îl inundă. Bucuria i se lipeşte de zenit. Mireasma rugii suie în timp ce Îngerii se pogoară. Florile îl împodobesc din tălpi şi până-n creştet. Toate ramurile se răsfiră-n el, pline de lumină, înflorind floare lângă floare. Sufletul lui îşi susură cântecul deschizându-şi izvoarele, spre a ne încânta cu savoarea sa.

        Am fost şi eu cu voi în noaptea asta /şi v-am urat:”Hristos a îviat!”/v-am însoţit apoi la mama-mare /să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat. /Se răsfăţau pe mesele cu flori /belşug pascal şi bunătăţi de soi, /eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou, /să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi. /Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare, /dar n-aţi adus nimic din nici un fel, /un trandafir care căta spre mine /îşi picura petalele în el. /Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă, /m-am închinat adânc, flămând şi mut, /şi m-am întors la ciorba mea de varză, /dar fericit c-am fost şi v-am văzut. /M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta /şi dorul tău mă-ncearcă iar acum, /îmi scot batista-ceea, Tita dragă, /care mai poart-o urmă de parfum. (Înviere, 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).

         Slovele sale plouă peste noi cu mângâieri de cântare ca frumoşii ochi de Fecioară, care tremură în pleoapele moi prin cuiburi de lumină. Neobosite de aşteptări, dorinţele încununează trăirea, bând frumuseţea unei vieţi. Inima lui caldă, dogoritoare, ne deschide porţile sufletului. Cântarea răsună din adânc şi ne inundă făptura. Poezia lui bate-n aripile cugetului nostru dorinţi înviorate, chemări din Slava Luminii.

            Un crâmpei de soare umblă /prin zăbrele loc să-şi facă, /a împins vreo zece suliţi /în celula mea opacă. /Şi pe firul lor subţire /a lăsat uşor să vină /pentru zilele Învierii /o plăcintă de lumină. /s-a uitat în jur şi-n blidu-mi /şi văzând că-i gol, că nu e, /a vărsat un ou de aur /peste ciorba de fasole. /S-a urcat pe mâni, pe frunte /şi mi-a sărutat frumos /lacrima ce mi-a adus-o /Învierea lui Hristos. /Soare milostiv, ascultă /îţi mai cer un dar, şi-anume /varsă un pic de omenie /peste om şi peste lume! (De Paşti, 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52). 

        Mihai Buracu este o întretăiere a psalmilor de dor cu psalmii de luptă, care s-au pogorât pe pământ cu binecuvântarea Duhului Sfânt, scormonind în vibrări sufletul său ne-mplinit. Se scutură-n priviri mustirea psalmului dintâi, cu dor, ca gândul cioplit în vioară, legănând peste Codrii, scara de argint a crezului de luptă. Strigarea, ca un cântec de leagăn, sângerează ca un apus de soare, la porţile mari şi-ntristate, iar porumbeii purpurii de jale îşi desfac zborul ca braţele Crucii înlăcrimată-n piroane.

      Pe ape, din pământ, peste păduri, /Ies nopţile rânjind să ne sugrume, /ca nişte-apocaliptice făpturi /cutreierând flămânde peste lume. /Pe care dintre noi îl îndrăgesc, /de-l caută-atâta prin spărtura-naltă, /de ţărmurile toate se urnesc /cu ploile şi  vântul laolaltă. /Plecaţi pe răngi, ne îndârjim mereu /să dăm de capăt stâncilor şi humii, /de parc-am şti c-aci e Dumnezeu, /Înmormântat de la-nceputul lumii. /Izbim mereu şi ca-ntr-un surd ecou /ni se prăvale muntele-n timpane, /de parcă ne-am munci într-un cavou / să ne zdrobim truditele ciolane. /Şi cum prin pâclă ne mişcăm înceţi, /ni-s tâmplele un scrâşnet de motoare /şi-n loc de mâini par-cam avea lopeţi /şi-am dumica şenile sub picioare. /Iar către zori, împovăraţi de răngi, /de-ngenunchem pe deal ca pe-o Golgotă, /ne pare ceru-ntrezărit prin crengi, /halucinant, ca cea din urmă cotă. (Golgotă).

          Din rănile crucificatelor iubiri, în sufletul său au odrăslit fărâme de dumnezeire. A sângerat, dar nu cu disperare, în noaptea tristă ce sta-ngenuncheată în priveghere. Mătasea aripilor dorului îi scânteia-n inimă chipul iubitei, spulberându-i tristeţea fărâmă cu fărâmă. Din ogorul Casei cu miros de fân, purtat în inimă ca pe-o icoană, i-au mai rămas doar câteva crâmpeie, aplecate peste răspântiile vieţii.

   Cine mă strigă: Mihai!...şi-mi bate /la porţile mari şi-ntristate, /de-mi farmec auzul cu strigătul ei? /-Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei, /ţi-aduc primăvara şi dorul să vii. /Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii /şi tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere. /Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere! /-Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce. /Nu-i timpul iubito, sunt încă pe cruce. /Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt, /căci scris este ceasul când am să m-arăt /cu răni încă vii la mâini şi picioare /să-ţi spun:-pune mâna şi vezi de mai doare, /dar râzi fericită, deşi-s sângerat, /căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat! (Cine mă strigă...?, Aprilie 1951, Piteşti, camera 4 spital).

          Îngenuncheat cu sufletul în sfială, pe cerul teafăr licăre o stea şi-şi prinde anii de pripas în dangăte de clopot şi beteală. Telegarii visului îl poartă pretutindeni ca o logodnă de taină, ca leagănul în zbor al cocorilor. Rostogolindu-l pe tot ce-a fost marele dor. S-a prins de Cerdacul (cerul dacului) cerului cu ochii înfloriţi de lacrimi, cu inima pe cărăruie spre împlinite vreri, cu armonii de cânt în care se revarsă Harul sfânt.

         Nicicând răstignirea nu mi-a fost mai grea /şi fierea mai amară, Maica mea. /Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie, /să-mi plângă la picioare nimeni nu e, /căci osteniţi de prigoniri şi drum /m-au părăsit şi-apostolii de-acum. /Daca-i ştiut de soarta mea, Marie, /de ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie /şi să-mplinească voia din Scripturi? /De ce măcar acuma nu te-nduri /să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas, /Căci dintre toţi doar Tu mi-ai mai rămas /de la-nceput, de m-ai fi dus în munţi, /m-aş fi-tovărăşit cu lupii crunţi /şi fiarele, în juru-mi stând cuminte, /mi-ar fi cinstit parabolele sfinte... /Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe, /aş fi cinat la una dintre Marte /şi desluşit m-ar fi privit prin gene /cea mai frumoasă dintre Magdalene. /Atunci proorocii-ar ar fi cătat pe-un altul /să se jertfească pentru Prea Înaltul... /aşa de singur, Tata nu mă cheamă, /de eşti cu El, de ce nu-i spui Tu, Mamă, /ca să-mi trimită unul dintre îngeri /să pună capăt istovitei plângeri... (Plângerea de pe Cruce).

POCAINTA IMPARATULUI MANASE

Manase, imparatul evreilor, din Vechiul Testament a facut atatea pacate inaintea lui Dumnezeu cum nu a mai facut nimeni asemenea lui. Timp de 52 de ani a facut cu sila un popor intreg sa se inchine la idoli si diavoli, silindu-l sa se lepede de Dumnezeu. Si s-au departat de Dumnezeu si el si copiii lui si toata familia.

Iar pe cei ce nu voiau sa se inchine la idoli si sa aduca jertfa dracilor, ii omora cu cele mai crancene chinuri.
Deci, acest imparat a facut atatea pacate, incat nu se poate spune. Dar, Preasfantul Dumnezeu, ca sa-Si arate adancul milostivirii Lui, si ca mila Lui care nu are margini, l-a adus pe Manase la pocainta prin judecatile Sale. Cum?

Acest imparat, desi era asa de rau, se tragea din neam bun. Tatal sau, Iezechia, imparat placut lui Dumnezeu, a trait in timpul Proorocului Isaia.

Cred ca el s-a rugat lui Dumnezeu, sa-l intoarca pe fiul sau, care se indepartase de Facatorul cerului si al pamantului. Si cum l-a intors Dumnezeu?

Vazand Dumnezeu rautatea si necredinta lui Manase si atata intunecare la minte, incat nu numai el s-a indepartat de Dumnezeu, ci si un popor intreg a fost adus in calea pierzarii, silit sa se lepede de Dumnezeu, atunci El, Care stie cum sa aduca pe fiecare la pocainta, i-a pus zabala si frau, cum spune in Psaltire: Cu zabala si cu frau, falcile lor vei strange, ale celor ce nu voiesc sa se apropie de Tine.

Asa a patit si acel imparat. Ca daca il lasa Dumnezeu asa, niciodata nu se pocaia. Dar a trimis Dumnezeu pe boierii imparatului Asud din Babilon cu mare ostire si au robit Ierusalimul, luand pe imparatul Manase rob. L-au legat si l-au pus intr-o cusca in care nu putea sta in picioare. Era legat ca un belciug, cu capul la picioare, cu doua lanturi de arama. Si l-au bagat in cusca aceea, in care nu putea sa ridice capul, decat sa stea numai asa, legat in forma de belciug rotund.

Imparatul Asud a crezut ca va trai o saptamana sau cateva zile si ii dadea mancare de doua ori pe saptamana, numai paine de tarate si apa.

Imparatul Babilonului tot intreba pe slugile lui :
- Nu a murit imparatul Manase?

Iar ei raspundeau :
- N-a murit, Maria Ta. Este inca viu si se misca in cusca aceea! Mare lucru!

Si a trait imparatul in acea cusca, legat cu lanturi, nu o saptamana, nu o luna, nu zece luni, ci sapte ani si ceva.
Si era infricosata minune sa vezi legat un om cu capul la picioare, sa-i dai putina apa si paine de tarata de doua ori pe saptamana si inca sa mai supravietuiasca.

Acest imparat de la care Dumnezeu nu a voit sa ia scanteia de viata din el, dupa atatea chinuri si necaz si canon ce avea acolo in aceste scarbe mari, ramasese numai pielea si oasele. Ganditi-va ce era acolo. Atunci el si-a adus aminte de Dumnezeu si a zis : "M-a adus Dumnezeu in acest chin si canon, pentru ca L-am maniat si m-am intors de la El si am silit si poporul lui Dumnezeu sa jertfeasca la idoli!"

Se gandea in inima lui : "Daca m-a tinut Dumnezeu cu zile pana acum, oare ce vrea El de la mine ? Sigur ca vrea mantuirea mea!"

Atunci, din adancul inimii, a inceput sa suspine, sa verse lacrimi si cu vapaie de foc se ruga lui Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, Dumnezeul cerului si al pamantului! Doamne, Dumnezeule, daca Tu ai facut mila cu mine sa nu mor eu atatia ani si sa stau in lanturile acestea grele si sa mai fie viata in mine, se vede ca Tu astepti sa ma intorc la Tine.

Deci, Doamne, Dumnezeul meu, nu pot pleca genunchii mei, nu pot sa plec fruntea la pamant pentru ca sunt impilat de lanturi grele de fier si de arama, care ma trag si ma tin ca un belciug, cu capul la picioare si nu pot sa ma rog Tie.

Nu pot sa fac metanii, nu pot sa cad cu fata la pamant, pentru ca sunt asa legat. Ci, te rog, Doamne, Dumnezeule si imi plec genunchii inimii mele; adu-ti aminte, Doamne, ca daca Tu vei face mila cu cei drepti, nu-i nici o minune. Tu nu ai pus pocainta lui Avraam, lui Isaac, lui Iacov si semintiei lui celei drepte, ci ai pus pocainta asupra pacatosilor.

Deci, Doamne, Dumnezeule, daca ai sa faci mila cu mine, daca ai sa cauti Tu in inimi, daca ai sa ma ierti pe mine pentru pacatele care covarsesc nisipul de pe malul marii, atunci are sa se cunoasca, Doamne, cat de negraita este mila Ta si cat de neajunsa de minte bunatatea Ta ..."

Asa rugandu-se el din adancul inimii lui si varsand siroaie de lacrimi cu durere mare in acel chin in care era, Preasfantul Dumnezeu si-a adus aminte de dansul si a dat in gand acelui imparat, pe nume Asud, sa-i dezlege acele lanturi si sa-l scoata din cusca, din acea carcera.

Cand l-a scos, din cauza ca a stat legat cu lanturi de picioare, l-au dat de-a dura si mergea ca un cerc. Oasele se facusera rotunde si nu se putea intinde deloc. Ganditi-va ce jale era acolo sa vezi un om facut in forma de cerc, numai pielea si oasele, si sa-ti fie mila de el. Ganditi-va ce jale era acolo! Si au inceput a plange paganii din Babilon, zicand : "Mai exista viata in omul acesta? Este fiinta de om acesta?"

Atunci l-au lasat liber si au inceput sa-l hraneasca cate putin, sa-l ingrijeasca, si in timp de cateva luni s-a ridicat pe picioare. Si nu numai ca s-a ridicat si s-a facut sanatos, dar imparatul Babilonului a spus : " Dumnezeul lui, Caruia se inchina, l-a iertat pentru asa de mare pocainta". Si l-a trimis inapoi imparat la Ierusalim!

Manase a venit iar imparat si a adus pe poporul lui la inchinarea lui Dumnezeu, facand fapte bune, pe cat a putut pana la sfarsitul vietii si apoi a scris rugaciunea aceea mare, pe care o zicem la Pavecernita Mare, numita rugaciunea lui Manase, imparatul iudeilor.

Ati vazut intelepciunea lui Dumnezeu? Ati auzit ce face Dumnezeu? Dintr-un imparat pagan, ale carui pacate covarsisera stelele cerului si nisipul marii, a facut iarasi imparat si sfant, pentru ca s-a pocait din adancul inimii, a varsat lacrimi de foc si a fost chinuit atatia ani, cu atata post si cu atata chinuire si durere! Totusi el nu si-a pierdut nadejdea in mila lui Dumnezeu.

Sursa: Sfaturi Ortodoxe

Marcel Bouros: Fratiorii de cruce la judecata utecistilor

Am citit in revista Permanente pe luna aprilie 2011 un spumos articol semnat Pavel Nicoara, intitulat “Comentarii pe marginea atacurilor lui M. Platon, Ghe. Fedorovici si Al. Racu “ si articolul “Criteriul adevarului”de Bogdan Munteanu.

Nu vreau sa ma exprim polemic, am invatat de la doamna Aspazia Otel Petrescu ca polemica e distructiva, ci as dori din suflet sa pledez pentru unitatea romanilor.

Recunosc ca nu am citit lucrarile referitoare la legionari ale domnilor mentionati,  dar cunosc intr-o oarecare masura accentele critice la care este supusa Miscarea Legionara de o parte a intelectualitatii romanesti.

Consider ca in majoritatea cazurilor critica nu are la baza reaua credinta, ci o neputinta fireasca a noastra, a celor educati in comunism, de a descifra complexitatea fenomenului legionar; un fenomen care scapa oarecum ratiunii daca ne amintim afirmatia Capitanului “nu ne-am adunat cei care gandeam la fel ci acei care simteam la fel.“

Parintele Justin Parvu definea Miscarea Legionara ca o “taina mare”, o taina pe care –eventual o putem descifra prin credinta , avand ca instrument de simtire si investigare: dragostea. ”Analiza este diabolica: ea dezbina; sinteza este divina: ea unifica”, spunea parintele Calciu, sa ne apropiem deci de fenomenul legionar cu sfiiciunea si indrazneala dragostei.

Pe cale rationala trebuie sa avem decenta de a ne descoperi capetele in fata elitei interbelice, care in majoritatea ei a fost legionara sau simpatizanta legionara. A ne inchipui ca acesti oameni s-au inselat si ca  noi astazi avem perceptia adevarata asupra Miscarii Legionare, imi aminteste de zicerea Sf. Ioan Casian : “nu numai cu vin se imbata mintea omului!“

Cei care au astfel de pareri - fie ca sunt de buna credinta fie ca nu – sunt inregimentati, cu sau fara intentie, la caruta teleghidata a lui Neagu Djuvara , care fiind intrebat : ”Si totusi, maestre, cum va explicati ca in majoritatea ei elita interbelica a fost legionara sau simpatizanta legionara?”, Djuvara confirma afirmatia raspunzand: ”A fost o orbire colectiva!”.

Avem deci pe o parte oameni lucizi ca Neagu Djuvara, iar pe de alta parte oameni orbiti. Atat de orbiti incat au ajuns din greseala si genii, si sfinti, si eroi! Nu vreau sa ma erijez in aparator al Miscarii Legionare, nici nu o cunosc bine, nici nu i-as aduce un elogiu - fiind un om mediocru, vreau sa-mi exprim durerea ca nu apreciem cum se cuvine jertfa si dragostea lor pentru noi . Sunt convins insa ca asemeni unui tata iubitor, desi continuu raniti, ei ne iubesc si ne asteapta: caci ei au constiinta clara a jertfei lor:

“Din luptele si-nfrangerile noastre                       Din fiecare rana ce ne doare,

Asternem trepte altor noi destine,                      Din orice rastignire mai adanca

O scara de argint peste dezastre                       Am pus armuri pe piepturi viitoare

S-o urce pasii lumii care vine.                           Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.”

                                                 

Ofrande – Radu Gyr

si a faptului ca  nu exista jertfa care sa nu rodeasca: 

„In zambetul ce va miji                     Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Si-n orice geamat viitor,                   Cu vechiul nostru duh fecund,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,           Ne-napoiem si-n disperari,
Ca o samanta-n taina lor.                 Si-n rani ce-n piepturi se ascund

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi – Radu Gyr

Nu e de mirare ca nu intelegem fenomenul legionar – l-as numi radacina istoriei neamului romanesc care a inflorit in interbelic si a carui roade ne vor hrani pana la sfarsitul veacurilor – ne spune acest lucru parintele Arsenie Papacioc care atunci cand a fost intrebat : ce este Miscarea Legionara, a raspuns: ”N-ai sa pricepi, dar un lucru trebuie sa intelegi si sa te temi caci patronul miscarii legionare este Arhanghelul Mihail, si i-am spus troparul: unde umbreaza darul tau, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toata lucrarea diavolului, ca nu sufera sa ramana langa lumina ta, lucifer care a cazut din cer. De aceea ne rugam tie: sagetile lui cele de foc indreptate cu viclesug impotriva noastra stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de lauda, Mihaile Arhanghele. Asta era Garda de Fier, i-am spus.”

Baladele din detentie ale lui Radu Gyr

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

 

Poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte: Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

36 de ani de la nasterea in ceruri a lui Radu Gyr. Ultimul cuvant al poetului la Tribunalul Poporului. “Am avut o credinta. Daca as spune altfel, ar trebui sa ma scuipati. I-am daruit sufletul meu. Cu atat mai intens sufar azi, cand o vad insangerata de moarte”.

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători ai Poporului,

În rechizitoriul său de joi seara, Onorata Acuzare a spus răspicat: “Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită”, şi a mai spus acuzarea :“Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi”.

Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.

sâmbătă, 2 iunie 1945 

Parintele Arsenie Papacioc si Parintele Sofian Boghiu despre Maica Domnului. VIDEO

Un om cu viata sfanta, Traian Trifan, evocat la Manastirea Petru Voda de catre fiica sa - Maria Trifan

Prof. Dr. Iulian Constantin, fost detinut politic, despre experienta din inchisorile comuniste: Cu cat rezisti mai bine, cu atat te intaresti mai mult. Multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat ocazia sa suferim pentru neamul nostru. In reeducarea de la Pitesti a fost si o razbunare a evreilor comunisti. VIDEO

Marturisire romaneasca si ortodoxa a noii generatii. Emisiunea "Credinta si Traditii Nemtene" - invitat Silvian Emanuel Man

Sursa: Blogul lui Mihai Silviu Chirila

Parintele Ioan Sismanian despre marturisitorii romani ortodocsi din temnitele comuniste

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut in celula 32, la Gherla. Auzisem in inchisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de inchisoare inca de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se stransese in jurul lui Biris. Cele doua grupuri aveau doua atitudini diferite insa.

Unul traia si simtea in spiritul Parintilor rasariteni, iar altul traia si gandea in spiritul Parintilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat placut acolo a fost intelegerea cu care cei mai in varsta ii primeau pe tinerii care trecusera prin demascari.

Pentru acestia, integrarea in Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam in spate tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscand sa ne azvarle intr-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au revenit, in raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascarilor.

Perioada de inchisoare 1954-1964 a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, intelegere, impartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954 (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai intunecati din viata noastra.

Celulele se transformasera in sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii invatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica, fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau in discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru aceasta armonie si pentru revenirea celor tineri in sanul Legiunii a fost mai ales al Badiei Trifan, veteran ininchisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu facea parte din elita legionara. In schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvantul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat in celula, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.

Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.

Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)

sursa: http://impantokratoros.gr

21 de ani de la nasterea in ceruri a Badiei Traian Trifan, dascalul generatiei inchisorilor comuniste. Evocare facuta de marturisitorul Nicolae Purcarea. Vezi si VIDEO

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut, c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: "Sunt rob şi robul n-are voinţă".

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Sfantul Siluan Athonitul: Despre ganduri si inselare

A venit un nor, a ascuns soarele si s-a facut întuneric. Tot asa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul, si îl napadeste întunericul. Dar, tot asa, si numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. […]

Daca vezi o lumina înauntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, daca împreuna cu lumina nu simti în tine zdrobire (de inima) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însa nici nu te teme, ci smereste-te si lumina va pieri. Daca vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te încrede în aceasta, pentru ca daca este de la Dumnezeu, Domnul te va face sa întelegi aceasta. Daca n-a cunoscut dupa gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate întelege de unde anume vine vedenia. Vrajmasul da sufletului o anumita dulceata amestecata cu slava desarta si dupa aceasta se recunoaste înselarea.

Parintii zic ca daca o vedenie e pricinuita de vrajmasul, sufletul simte tulburare. Însa numai sufletul smerit si care nu se socoteste pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frica la lucrarea vrajmasilor dar omul mândru si cazut în slava desarta nu poate încerca nici frica, nici tulburare, fiindca el vrea sa aiba vedenii, si se socoteste pe sine vrednic de aceasta si de aceea vrajmasul îl înseala usor.

Lucrurile ceresti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pamântesti prin minte: dar cine vrea sa cunoasca pe Dumnezeu cu mintea lui din stiinta, acela e în înselare pentru ca Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Daca vezi cu mintea demoni, smereste-te si sileste-te sa nu-i vezi si mergi degraba la duhovnicul sau „batrânul” (staretul) caruia ai fost încredintat. Spune totul duhovnicului si atunci Domnul te va milui si vei scapa de înselare. Dar daca crezi ca stii mai multe în privinta vietii duhovnicesti decât duhovnicul tau si daca la marturisire nu-i spui ce ti s-a întâmplat, atunci pentru mândria ta va fi îngaduit unei înselari sa puna stapânire pe tine spre povatuire. […]

Asa cum oamenii intra si ies dintr-o casa, asa si gândurile iscate de demoni vin si iarasi pleaca, daca nu le primesti. Daca gândul îti spune: „Fura!” si tu-l asculti, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Daca gândul îti spune: „Manânca mult!” pâna la ghiftuiala si tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Si asa, daca gândul fiecarei patimi te va stapâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar daca întelegi sa te pocaiesti cum se cuvine, vor tremura si vor fi siliti sa plece. […]

La început, când omul vine sa lucreze pentru Domnul, Domnul da sufletului harul Sau si o râvna puternica pentru bine, si totul îi este atunci usor si placut; si când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienta, îsi spune: „Voi avea toata viata aceasta râvna. Si prin aceasta se înalta mai presus de cei ce traiesc în nepasare si începe sa-i judece; si asa pierde harul care l-a ajutat sa împlineasca poruncile lui Dumnezeu. Si sufletul nu întelege cum s-a întâmplat aceasta, totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor si nu mai vrea sa se roage. Dar nu trebuie sa se înfricoseze: este Domnul Care povatuieste cu milostivire sufletul. De îndata ce se înalta mai presus de fratele sau, chiar în acel minut sufletului îi vine un gând rau care nu-i place lui Dumnezeu, si daca sufletul se smereste, harul nu-l paraseste, dar daca nu se smereste, se iveste o mica ispita ca sufletul sa se smereasca. Daca iarasi nu se smereste, atunci începe lupta curviei. Daca tot nu se smereste, atunci cade într-un pacat oarecare. Si daca nici atunci nu se smereste, vine o mare ispita si el va savârsi un pacat mare. Si asa ispita se va face tot mai puternica, pâna ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere si, daca se smereste mult, vine strapungerea inimii si pacea si tot raul piere.

Astfel, TOT RAZBOIUL SE DUCE PENTRU SMERENIE. Mândria a pricinuit caderea vrajmasilor si ei ne-au tras în adânc si pe noi. Vrajmasii ne lauda, si daca sufletul primeste lauda, harul se retrage de la el pâna ce se pocaieste. Astfel, toata viata învata sufletul smerenia lui Hristos si, pâna ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit gaseste odihna si pacea de care vorbeste Domnul (In 14, 27).

Postul si înfrânarea si privegherea si linistirea (isihia) si celelalte nevointe (ascetice) ne ajuta, dar puterea de capetenie sta în smerenie. Maria Egipteanca si-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru ca nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit sa lupte timp de saptesprezece ani.

Smerenia nu se învata dintr-o data. De aceea a zis Domnul: „Învatati de la Mine smerenia si blândetea” (Mt 11, 29). Ca sa înveti ai nevoie de timp. Unii au îmbatrânit în nevointe si totusi n-au învatat smerenia si nu pot întelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace si sufletul lor e mâhnit, si abatut. […]

- text trimis de Dan Fagaraseanu

O masura normala: Csibi Barna va fi concediat

Funcţionarul care a “spânzurat” o păpuşă cu chipul lui Avram Iancu la Miercurea Ciuc este în pericol de a fi concediat de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice (DGFP) Bucureşti, unde a fost mutat.

Funcţionarul nu s-a prezentat la serviciu din 20 aprilie, conform declaraţiilor făcute de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), Sorin Blejnar, pentru agenţia de ştiri NewsIn, citat de realitatea.net. "Nu s-a prezentat la noul loc de muncă, astfel că mâine voi sesiza Comisia de Disciplină. Cred că până la finele săptămânii se va întruni comisia, care va decide ce sancţiune va primi, fiind posibilă chiar demiterea din funcţie", a precizat pentru NewsIn.

Csibi Barna este funcţionar la DGFP Harghita, dar a fost mutat la o direcţie similară din Sectorul 2 al municipiului Bucureşti pentru intervalul 20 aprilie - 20 septembrie. Preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, a precizat că a decis detaşarea lui Barna la Bucureşti, pentru a se putea prezenta "ori de câte ori este nevoie" la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care împotriva lui a fost începută urmărirea penală. Cu ocazia manifestărilor organizate la Miercurea Ciuc, de 15 martie - Ziua maghiarilor de pretutindeni, Avram Iancu a fost "condamnat" şi "spânzurat", în cadrul unei simulări de "proces" organizate de Csibi Barna, cunoscut ca unul din liderii Gărzii Secuieşti.

(D.P.)

Sursa: Ziua de Cluj

Academicianul Dinu C. Giurescu: „Doreste actuala majoritate parlamentara sa destrame teritorial Romania?”. Se doreste pierderea identitatii nationale a romanilor

“Evenimente relativ recente (vezi fosta Iugoslavie) au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un „nou stat” pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul susţinut al mass-mediei internaţionale. Este un posibil precedent care, adaptat, poate fi invocat şi pus în practică şi în România. Anume o detaşare de facto, prin regionalizare şi mijloace economice (investiţii mari) menite să arate tuturor locuitorilor avantajele noii împărţiri teritoriale.”

În 10 februarie recent, „pe neobservate”, aşa cum îşi doreşte Marko Bela, senatorii Puterii au lăsat să treacă pe sub nasul Opoziţiei proiectul legii unei noi regionalizări a României, pus în operă de UDMR. Fără e explica de ce actualele opt regiuni de dezvoltare nu sunt bune, fără nici o presiune din partea UE şi aparent fără nici o logică, liderii udemerişti au continuat practicarea a ceea ce ştiu ei cel mai bine: şantajul.

Din confruntarea cu partidele româneşti ahtiate după putere, astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri, organizaţia cu rol de partid etnic a ieşit întotdeauna învingătoare. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi „viziunea” pe termen lung, UDMR a şantajat tot ce se putea, a obţinut tot ce şi-a dorit, a aplicat întregul „arsenal istoric” al gherilei etno-centriste, separatiste, autonomiste. Cu o doză uriaşă de aroganţă şi sfidare, liderii aşa-zişi „europeni” ai maghiarimii din România au avut curajul să propună guvernanţilor de la Bucureşti refacerea hărţii tragice din 1940, când pumnalul horthysto-hitleristo-mussolinian a fost înfipt în trupul Transilvaniei. Cum această sfidare nu e de ajuns pentru îndeplinirea planurilor autonomiste, UDMR face presiuni asupra guvernanţilor să treacă, în paralel, şi Legea Minorităţilor prin asumarea răspunderii guvernului – metoda prin care guvernul Boc a dăruit de curând liderilor udemerişti istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o întinsă listă cu discriminări pozitive în învăţământ. În acest mod, şefii celei mai însemnate minorităţi etnice din România obţin supra-drepturi orientate făţiş spre separatism etnic şi chiar spre anularea de facto a unirii Transilvaniei cu Tara Mamă. Ne aflăm, practic, în stare de „alarmă la vedere”, cum se spune în aviaţie, deoarece UDMR nu mai face nici măcar un minim de efort pentru a-şi masca intenţiile. În acest context, de o gravitate extremă pentru destinul statului naţional unitar român, am considerat necesar să aflăm opinia unuia dintre marii istorici de la Academie, profesorul Dinu C. Giurescu.

„Potrivit Legii Educaţiei, 92% dintre elevii români au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minorităţilor”

- „Repetabila alianţă” dintre UDMR şi partidele care s-au perindat până acum la putere, împlineşte, azi-mâine, 20 de ani. Cum vedeţi, domnule profesor, această evoluţie?

- După 1990, minorităţile etnice, indiferent de numărul lor, au obţinut un statut extrem de generos, având, printre altele, reprezentanţi în parlament în mod automat. Se detaşează la mare distanţă maghiarii, conduşi de UDMR – o entitate cu un statut nedefinit: nici partid politic, nici organizaţie neguvernamentală. Nu contează însă dacă este sau nu partid politic. Interesant este să urmărim ce a obţinut UDMR participând la toate legislaturile şi aproape la toate guvernele. Vă spun de pe acum: nu am nimic împotrivă dacă UDMR participă la guvernul central; ei au oameni bine pregătiţi, trebuie să recunoaştem, iar mulţi din generaţia mai bătrână, nu din cea tânără, vorbesc bine româneşte. Ca urmare, pot să aibă o contribuţie pozitivă la gospodărirea treburilor ţării. Unde încep lucrurile să se strice este acolo unde această organizaţie încearcă să obţină mai multe drepturi decât marea majoritate a românilor. O să mă refer la un domeniu pe care îl cunosc mai bine: Legea Educaţiei. Această lege îi împarte pe şcolari în două mari categorii: 92% din elevii români de şcoală generală şi liceu au mai puţine drepturi decât 8% din elevii minorităţilor. Foarte bine că tineretul minoritar are drepturi multe, dar vreau ca aceleaşi drepturi să fie extinse şi asupra românilor. Atunci suntem de acord. Dar ca majoritatea să fie discriminată negativ în favoarea minorităţii e un lucru pe care nu-l înţeleg. Nu înţeleg cum o şcoală cu numai 5-6 elevi maghiari continuă să funcţioneze, în timp ce o şcoală cu 10-15 elevi români se închide. Cea dintâi capătă personalitate juridică, în timp ce a doua nu. O anomalie! O lege foarte greu de înţeles. Al doilea exemplu: niciunul dintre cele 23 de „principii directoare” ale legii nu face trimitere la necesitatea cunoaşterii istoriei, creaţiei şi civilizaţiei româneşti. În schimb, când e vorba de minoritari, se spune explicit că trebuie să cunoască istoria, tradiţiile, civilizaţia comunităţii respective. De acord să cunoască ei, dar de ce nu şi noi? Mai mult, istoria este acceptată ca materie a „bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoria românilor”, ci, simplu, „Istorie”. Cui îi e ruşine de istoria românilor? Curioasă scăpare…

- De ce credeţi că i-au tăiat pe „români” din titlul manualului?

- Ca să se piardă identitatea naţională a românilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, braking news, vibe radio etc. Pentru minorităţi, vom avea însă manuale diferite, în limbile lor materne. În acest caz mă întreb de ce? Credeţi c­-o să cunoască mai bine istoria şi geografia României, dacă le-o traducem în maghiară sau germană? Mi se pare extrem de stranie această prevedere. Dacă vorbim, în context, de Tirolul austriac, atât de des invocat de UDMR, cred că germanii din Italia (din Tirol) ar fi foarte miraţi dacă, într-o zi, li s-ar spune că vor învăţa istoria Italiei în limba germană, şi nu în italiană, cum se întâmplă în prezent. Ar fi uimiţi să audă că limba italiană, limba statului în care trăiesc, le este predată ca limbă străină, cum se întâmplă cu limba română în şcolile maghiare de la noi. Am senzaţia că toate aceste revendicări ale UDMR, satisfăcute „la moment” de majoritatea românească şantajabilă, tind la o separare completă a minorităţii maghiare de majoritatea românească: „Nu mai vreau să am de a face cu dumneata! Nici în educaţie, nici teritorial, nici ca simboluri, nimic. Să ne separăm!” Bine, dar totuşi trăim într-un stat care are graniţe recunoscute internaţional, un stat naţional ce vine din istorie, sunt realităţi pe care nu le putem nega… „Ei, bine: noi vrem separare!” Aici mergem… Si-mi pun întrebarea: domnilor de la UDMR, doriţi ca această separare, să-i zicem culturală, să ducă la o separare teritorială? Întrebare retorică, se înţelege…

Narcisism si homosexualitate – de Theodor Codreanu

NARCISISM ŞI HOMOSEXUALITATE

de Theodor CODREANU

Multiculturalismul de tip minoritar, devenit preocupare centrală în ideologia „politicii corecte”, importată de Uniunea Europeană dinspre Noua Stângă Americană, pare un produs al democraţiei şi asemenea statut, desigur, ar putea fi oricând demonstrat. Numai că, tot logica, ne arată că deplasarea accentului de la principiul majorităţii la cel al minorităţii arată o surprinzătoare răsturnare a temeliilor democraţiei europene, care a creat o civilizaţie a echilibrului dintre autohtoni şi periferici (în terminologia lui Neagu Djuvara[1]), echilibru oglindit în doctrina „drepturilor omului”, produs, la rândul ei, al creştinismului. Cum nu există sistem politic perfect, conceptul democraţie poartă cu el o anume ambiguitate, ascunzând urme ale altor sisteme, considerate revolute, ca oligarhie, tiranie etc. Şi asta deoarece democraţia este un sistem care are în sine propria negaţie, dat fiind că, logic, este o imposibilitate practică: demos-ul nu poate să se autoconducă decât prin reprezentanţi. Or, „reprezentanţii”, mulţi coruptibili fiind, îşi trădează condiţia de elite, uitând că reprezintă majoritatea şi sfârşind prin a i se substitui autarhic, ajungând să trăiască în euforia narcisismului de grup. Nimeni nu a surprins mai bine aceste „subtilităţi” ale democraţiei ca Eminescu. Este chiar esenţa teoriilor „păturii superpuse” şi a „compensaţiei”, legate organic una de alta. Elitele conducătoare care nu-şi împlinesc menirea democratică a „compensării” demos-ului, se transformă, inevitabil, în oligarhie, împingând democraţia în cleptocraţie, stadiu, bunăoară, la care a ajuns „democraţia” românească în ultimii douăzeci de ani. Aşa că definiţia cea mai potrivită a unei astfel de „democraţii” a dat-o Eminescu în sonetul Democraţia: „Acele mofturi scrise-n mii de coale/ Prin care răii pun la cale mulţii”. Astfel, minoritatea narcisiac-egoistă se înstăpâneşte peste majoritate, ruinând-o. Noutatea adusă de promotorii „corectitudinii politice” e că nu mai recunosc nici măcar principiul majorităţii, înlocuindu-l cu „majorităţi minoritare”, o struţo-cămilă menită să ducă la ruinarea Europei, după opinia recentă a lui Neagu Djuvara, mărturisită într-un interviu din Cultura, care a făcut înconjurul ţării, prin internet: „Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate Şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!”

Şi: „Gândiţi-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple”. Eminescu a vorbit de mult despre un gol etnic care va nimici, în cele din urmă, România. Va nimici şi Europa. Cauza cea mai adâncă: degradarea comunităţilor naţionale în narcisism individual şi de grup. Comunitatea de civilizaţie şi de cultură este înlocuită cu idolatrizarea individului şi a grupurilor minoritare de orice fel: etnice, sexuale, religioase, corporatiste etc. În democraţiile tradiţionale, indivizii şi grupurile se integrau organic în comunitate. Acum, majorităţile trebuie să se „integreze” în standardele impuse de grupurile minoritare. Este exact ceea ce surprinde cu amărăciune Neagu Djuvara.

Să revin la o afirmaţie simplă: europenii „nu mai fac copii”. Cauzele pentru care europenii nu mai fac copii sunt multe, dar multiplicitatea aceasta se petrece pe fondul secularismului modern şi postmodern, elitele uitând că fundamentul oricărei civilizaţii este religia. Că UE refuză a-şi mai recunoaşte rădăcinile creştine nu este pentru nimeni un secret, de vreme ce în simulacrul de Constituţie tocmai fundamentul creştin este eliminat, semnul cel mai sigur că Europa acceptă ceea ce Neagu Djuvara numeşte sinucidere. Este eliminat în numele multiculturalismului „corect politic”. Majorităţile naţionale acceptă, astfel, să dispară odată cu statul naţional, suferind toate agresiunile minoritare de orice fel până în clipa când ele însele vor deveni grupuri minoritare supravieţuinde, în „rezervaţii”, cum zice acelaşi Djuvara, pentru câteva generaţii.

De fapt, ce înţeleg „corecţii” prin multiculturalism? Să nu vă faceţi iluzia că e vorba de toleranţa culturilor minoritare care, prin hazardul istoriei, fiinţează în sânul culturilor naţionale. O asemenea toleranţă a fost demult codificată în democraţiile europene. „Corecţii”, cum am demonstrat în studiul De la marxism la „corectitudinea politică”[2], nu fac decât să desăvârşească vechiul vis internaţionalist de a distruge creştinismul şi cultura europeană pentru ca ideea globalistă să triumfe în era postcomunistă. Pentru asta, ei au înlocuit arma de luptă numită proletariat cu alta, aparent sofisticată, aceea a minorităţilor de orice fel, ştiut fiind că eterogenizarea maximă duce, fatalmente, la omogenizare maximă, recte la globalism depersonalizant. Efectul imediat şi pe termen lung este slăbirea şi dispariţia instituţiei europene a familiei tradiţionale. În locul familiei, este proclamată idolatria individului, căruia i se conferă, aparent, drepturi nelimitate, ceea ce îl împinge pe individ în sfera narcisismului secundar. Dogma păcatului originar este decretată ca aberantă, omului proclamându-i-se, rousseauist, inocenţa de la natură, din care rezultă că are dreptul la fericire văzută ca divertisment sans rivages. Acesta este idealul postmodernist care li se inoculează tinerilor. La paradisul economic al utopiei comuniste, se adaugă utopia divertismentului. Poveste veche: pâine şi circ. Anticamera căderii Imperiului Roman.