5 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Atanasie de la Petru Voda

Parintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de vita nobila al lui Stefan cel Mare, al plaiesilor din Cetatea Neamtului, al Sfantului Voievod Mihai Viteazul, al Sfintilor Brancoveni. Alaturi de mucenicii partizani din Muntii Fagaras, impreuna cu Parintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu si cu toata generatia din 1927 pana in 1964, au luptat impotriva acestui sistem politic satanic si au biruit fiara rosie de la Rasarit. (Parintele Justin Pârvu)

 

Oltean dârz din regiunea Corabiei, Alexandru (Sandu) Ştefănescu s-a născut în 1919 la Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi, urmează liceul în oraşul Corabia şi este eliminat pentru organizarea unui grup FDC. Face parte dintr-o familie de legionari, tatăl său a fost aghiotantul Generalului Cantacuzino. Din 1937 este secretarul şefului de judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra de la Uria, având peste 100 ore de muncă la şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea şefului de judeţ i se acordă gradul de legionar. După asasinarea lui Corneliu Codreanu este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Urmărit în Bucureşti, se refugiază la Iaşi unde este arestat şi condamnat la 2 ani şi 6 luni. Este mutat la închisoarea pentru disciplinari Chişinău şi eliberat o dată cu cedarea Basarabiei. Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940, de răsturnare a regelui Carol II, în grupul de bucovineni. Trimis în judeţul Romanaţi, este numit şef de sector.

Este persecutat de colonelul Rioşanu, care se implică direct în ancheta din 1941, anul rearestării sale, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică. Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii „beneficiari”. Datorită refuzului de desolidarizare de Mişcarea Legionară şi de Horia Sima, este dus la Zarcă unde stă până la venirea ruşilor. La Aiud a stat cu dr. Uţă şi cu Constantin Dumitrescu (viitorul monah Marcu de la Sihăstria) din grupul „misticilor”. În 1948 este eliberat, prin rejudecarea procesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă de memoriile generalului Petrovicescu. Ajută şi familia Coco Dumitrescu, tatăl lui Radu Gyr, soţia şi fiica lui. Rearestat în 1952 şi dus la Canal, lucrează pe şantier cu inginerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin 6 lagăre. La Poarta Albă participă la greva-cursă întinsă de securişti pentru a-i selecţiona pe cei în stare de acţiune şi este condamnat din nou la 20 ani muncă silnică. În 1956 ia parte la Aiud la celebra grevă. În momentul reînceperii reeducării din Aiud, este trimis la Zarcă. În 1964 este eliberat cu ultimul lot. Până în 1989 mai este arestat de două ori şi eliberat. Se căsătoreşte şi se stabileşte în Corabia.

A rămas toată viaţa deosebit de activ, cu modestie şi elan, făcând mereu bine. În condiţiile dure de anchetă şi închisoare, a fost un exemplu de ţinută impecabilă şi sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis, nu s-a dezis niciodată de idealul tinereţii sale, nici când a intrat în monahism. Prin structura sa, Sandu Ştefănescu îmbina trăirea creştină cu practicismul vieţii.

După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensaţii pentru anii detenţiei, îşi ajută discret vecinii şi pe alţi nevoiaşi. Avea permanent unul sau doi studenţi din familii modeste pe care îi susţinea financiar – fără ajutorul său, aceştia n-ar fi putut face facultatea. Avea un sfat bun şi un leac pentru diverse maladii, astfel încât toţi cunoscuţii îl respectau şi apelau la sprijinul său. Avea un har deosebit de a se apropia de tineret. Nicăieri în ţară nu a reuşit cineva să antreneze profesori şi elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr şi Nichifor Crainic, aşa cum a organizat el în Corabia.

În 1990 ia legătura cu profesorul Mircea Nicolau – succesorul lui Horia Sima – şi participă la reuniuni, conferinţe, lansări de cărţi. Este autorul volumului „Comentariu la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars” (Bacău, 2003). Voinţa de fier, perseverenţa şi mai cu seamă credinţa în Dumnezeu l-au ajutat să învingă toate încercările primite în viaţă şi mai ales în perioada detenţiei pe care o numea metaforic închisorită. După moartea soţiei sale dragi se retrage la mănăstirea Petru Vodă, păstorită de stareţul Iustin Pârvu, devenind unul din apropiaţii de suflet ai acestuia. Îşi ia numele de Atanasie,  se ocupă de editarea unor lucrări fundamentale din cultura română, precum Nicolae Paulescu, „Cele patru patimi şi remediile lor”. Toată energia de care mai dispunea a pus-o în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei româneşti, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam.

Sfinţii închisorilor. Prăznuirea Părintelui Marcu de la Sihăstria (12.09.1919 - +26.02.1999 - data săvîrşirii Părintelui Marcu este 26 Februarie, nu 28, cum a apărut iniţial pe blogul nostru, dar şi pe alte bloguri - precizare făcută de monahul Filotheu)

Un binecuvîntat monah care a venit pe lume la 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău din judeţul Prahova, ca unul din cei treisprezece copii ai familiei Dumitru. Părinţii săi se numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele de Constantin, iar mai apoi, intrînd în viaţa monahală, după ce a stat în puşcăriile a trei regimuri politice mai mult de 20 de ani, a fost călugărit pe la 62 de ani ai vieţii sale sub numele de Monahul Marcu. Întreaga sa viaţă a fost un şir neîncetat de suferinţe şi de nevoinţe, iar lucrurile scrise aici nu sînt decît prea puţine din cele ce şi-a dorit să pună pe hîrtie, chemîndu-mă pentru acest lucru cu puţin înainte de binecuvîntatul său sfîrşit. Şi nu ar fi dorit să facă lucrul acesta dacă nu ar fi ştiut folosul citirii Vieţilor Sfinţilor.

Iar pentru că mulţi l-au rugat să lase o mărturie scrisă a vieţii sale de nevoinţe, şi între ei m-am aflat şi eu, nevrednicul, s-a rugat ca Dumnezeu să-i descopere ceea ce are de făcut, şi răspunsul rugăciunilor sale se găseşte în această carte. Cu multă teamă scriu aceste rînduri, de vreme ce anii au trecut şi multe din cele pe care le trăisem, le văzusem ori le auzisem au pierit în negura uitării. Mai mult, cu teamă scriu, pentru că mult prea departe este viaţa adevărată a părintelui (despre viaţa lăuntrică îi este cu neputinţă gîndului a cugeta) de ceea ce voi reuşi să scriu. Dar am nădejde în rugăciunile sale, şi de aceea cu credinţă spun: Binecuvintează, părinte!

***

Despre tatăl său Părintele Marcu nu a apucat să-mi povestească nimic, pentru că nici eu nu l-am întrebat. Mi-a zis doar că a plecat pe front, în primul război mondial, şi a murit pe unul din cîmpurile de luptă ale acelor ani foarte grei, lăsînd-o acasă pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii.

***

După cinci ani de şcoală, împlinindu‑se termenul de încheiere a ciclului primar, învăţătoarea l‑a întrebat ce îşi propune să facă mai departe. Iar el i‑a răspuns că vrea să fie croitor sau cizmar sau tîmplar. Nici nu se putea gîndi la a continua şcoala, sau a sta acasă, deoarece şi el era unul din cei 13 copii ai mamei sale, care se lupta pentru a le face fiecăruia un rost. Drept care a făcut şcoala de croitorie în satul Broaştele, între Cîmpina şi Telega.

După cei trei ani de şcoală de croitorie, a plecat la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerţ.

În anul 1936 Corneliu Codreanu şi-a tipărit cartea sa, „Pentru legionari”. Citirea cărţii l-a determinat pe tînărul Constantin Dumitru să intre şi el în Mişcare. Nu după multă vreme şi-a făcut un cuib în care s-au strîns mai mulţi tineri şi cunoscuţi de ai săi, iar el s-a ocupat de educarea lor după cele scrise în „Cărticica şefului de cuib”, un mic manual al vieţii legionare scris după principii exclusiv creştine. Acesta a fost începutul unui drum plin de sacrificii şi suferinţe.

Iată ce ne-a povestit părintele: „Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat: mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la Regimentul 1 transmisiuni – Bucureşti, am intrat într-un batalion de transmisiuni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost arestat, după două săptămîni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mîini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încît cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau într-un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. Văzînd că rezist, mă chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scîndură care erau acolo şi a rămas un fel de gunoi de sub priciuri. M-au legat de mîini şi de picioare cu lanţuri, cu mîinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării pentru necesităţi. Dar cum puteam s-o folosesc cînd eram legat de mîini şi de picioare? Şi aşa m-au ţinut cîteva zile legat.”

În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi. Însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”

Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fachirilor indieni.

„A trecut cîtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile (aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.

Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit.”

Părintele Arsenie Boca: LUPTA DUPĂ LEGE (III)

„Cuvântul acesta poate însemna tot aşa de bine, pe rând, următoarele lucruri, în înţelesul literei: Cerul sunt sfinţii, Biserica biruitoare, îngerii; pământul, locuitorii pământului, Biserica luptătoare şi cel aruncat pe pământ, având mânie mare; cele de dedesubt, cei mutaţi din viaţa aceasta, dar care nu sunt în Biserica biruitoare, ci în închisorile fărădelegilor sau iadul. Altă însemnare poate fi aceasta: cerul e mintea, pământul e inima cu poftele ei, iar cele de dedesubt ar fi cele din subconştient, de care de obicei nu ştim şi nu ne dăm seama, dar le purtăm în noi.
Dacă la ceasul de război, mai bine-zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dumnezeu, depănând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostaş luptându-se Împăratul – tocmai întors de cum e în războiul văzut. Căci împăratul nostru s-a luptat până la moarte, şi încă moarte de cruce, şi printr-însa trecând, a rupt zăvoarele şi a spart porţile iadului, biruind pentru ostaşii Săi şi slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume. Şi: ÎI cheamă dragostea.
 
Iată ce ne învaţă Sf. Marcu Ascetul, privitor la această clipă de mare însemnătate a războiului: "Cunoaşte deci, o omule, că Domnul priveşte la inimile tuturor; şi celor ce urăsc prima răsărire de gând rău, îndată le vine în ajutor (le face dreptate), precum a făgăduit, şi nu lasă roiul vălmăşagului de gânduri să năpădească şi să întineze mintea şi conştiinţa lor. Iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credinţă şi nădejde, ci se lipesc cu dulceaţă de ele, pe motivul că vor să le cunoască bine şi să le probeze, pe aceia îi lasă - ca pe unii ce nu cred ci vreau să se ajute singuri - să fie izbiţi şi de gândurile ce urmează, pe care de aceea nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită în loc să fie urâtă de la prima ei mijire".

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

VICTOR RONCEA: SAPIENS VERSUS HOMO SI HOMO VERSUS SAPIENS. SUA SI UE VERSUS ROMANIA? DESPRE BOALA HOMOSEXUALILOR IN SFINTELE SCRIERI

 

SUA SI UE VERSUS ROMANIA?

In cele cateva zile de cand s-a declansat scandalul homosexualilor s-au cernut si adancit, pentru noi, observatorii avizati ai razboiului impotriva Romaniei, fronturile de atac la zi pe care mizeaza dusmanii romanilor si executantii lor teleghidati. Dupa o hartuiala de 23 de ani, ce a continut operatiuni eficiente de manipulare in masa si spalare a creierelor, in principal prin intermediul mass-media si a universitatilor reocupate si, mai nou, a scolilor si liceelor, agentii anti-Romania socotesc ca au ajuns la momentul in care pot ataca frontal cel mai important bastion de rezistenta si salvare nationala: Ortodoxia. Asadar, cu toate tunurile pe Ortodoxie!

Campaniile mediatice sustinute din ultimele luni - de la atacul la manualele si orele de religie pana la clasica ponegrire a Catedralei Mantuirii Neamului si Bisericii Nationale, si, acum, la provocarea guralivilor homosexuali inventati -, demonstreaza ca noii tanchisti ai Armatei Rosii, de data aceasta catarati pe antenele televiziunilor, simt si stiu ca este un moment propice pentru un atac masiv.

In mod ciudat, sustinatorii noilor brigazi rosii, finantate in special de Reteaua Deschisa Soros, fac parte din Ambasada tarii pentru a caror interese globale militarii romani isi dau viata, cand si cand, pe fronturi care, de altfel, nu le apartin. Excludem Olanda care este o inamica recunoscuta a Romaniei. Vorbim doar de Statele Unite ale Americii. Comunicatul remis de “ofiterul cultural” al Ambasadei SUA, Edwina Sagitto  - de ce nu-si zice direct “comisar”, cum era pe vremurile URSS? – este  o insulta la adresa intregului popor roman. Deloc uimitor, autoritatile de azi ale Romaniei, personaje scoase din buzunarele de maruntis ale lui Soros, Rich si Ofer, nu au zis nici “pas” la acest afront ordinar. Numai spectrul vulturului sur de pe stema americana pare sa fie de ajuns ca sa-i bage pe sub mese pe oficialii MAE sau ai Ministerului Culturii, invizibili in tot scandalul facut de propagandistii homosexuali in asaltul lor asupra Muzeului Taranului Roman. Dar ce te faci daca vulturul pe care-l stiam si noi odata azi nu e, de fapt, daca ne uitam mai bine in curtea Ambasadei SUA, decat o oratanie, care nici oua nu mai face, pentru ca e… lesbiana?

Conform misiunii Serviciului Roman de Informatii pe acest pamant, specialistii nostri apara pe langa multe altele si valorile constitutionale, respectiv nationale. Citez: “Demersurile noastre vizează şi agresiunile asupra valorilor identitare româneşti, concretizate în acţiuni autonomist-separatiste sau presiuni asupra comunităţilor româneşti din spaţiile limitrofe ţării (…).”

Dincolo de retorica propagandistica a brigazilor si intelectualilor rosii, gruparile si indivizii la care facem referire, abil deghizati in exponenti ai “societatii civile”, mai precis “in civil”, sunt adeptii unor ideologii extremiste, ce tintesc suprimarea vietii natiunii, daca luam in considerare atacul la valorile familiei si distrugerea fundamentelor statului roman. Si, pe deasupra, au si legaturi concrete cu gruparile extremiste ce vizeaza “actiuni autonomist-separatiste”. In acelasi timp, nu cred ca trebuie sa dau eu consultatii de orbu’ gainii SRI, ca sa se observe ca atacul la un Muzeu al traditiilor nationale se inscrie exact in “demersurile vizate”, respectiv “agresiuni asupra valorilor identitare romanesti“, de data aceasta aflate chiar in inima Cetatii. Nu trebuie uitata din aceast melanj toxic si fetid procuroarea comunista Monica Macovei, convertita la popularism, membra fondatoare si de onoare (!) a asociatiei homosexulilor Accept.

Aniversarea Mitropolitului Visarion Puiu, apărătorul românităţii răsăritene, condamnat la moarte la ordinul lui Stalin. EVOCARE de Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu pentru Basarabia-Bucovina.Info

Zilele “Visarion Puiu” au ajuns la Editia a XVII-a, ne informeaza Protoieria Roman. Portalul Basarabia-Bucovina.Info este incantat sa publice in memoria marelui roman aparator al romanitatii rasaritene, la implinirea a 134 de ani de la nasterea sa, o lucrare biografica si, in acelasi timp, o calda evocare, scrisa pentru aceasta ocazie de  Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu, Protopop de Roman, caruia ii multumim in mod deosebit. Felicitari organizatorilor evenimentului aniversar! Sa nu-l uitam pe Parintele Visarion Puiu! Doamne, ajuta!
Vedeti si Ce-a făcut Mitropolitul Visarion Puiu cu 760 kg aur. Fotografii din Fototeca Ortodoxiei Romanesti

Un  ierarh erudit si un misionar iscusit

Mitropolitul Visarion Puiu

( 27 februarie 1879 – 10 august 1964 )

Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu

Protopop de Roman

Preliminarii

Pana in anul 1989,  numele mitropolitului Visarion Puiu a fost pomenit foarte rar. Chiar in manualul de Istorie a Bisericii Ortodoxe Romane, e ditat in mai multe editii de distinsul academician  Pr. Mircea Pacurariu, i s-au alocat doar cateva randuri.

Dupa patru decenii,  la 25 septembrie 1990,  Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a anulat hotararea nedreapta  din 28 februarie 1950,  prin care acesta era caterisit,  reabilitandu-l.

Incepand cu anul 1990,  apar sporadic, in special in marile orase Moldave, articole care vizau redescoperirea marelui ierarh peste care s-a asternut nedreapta uitare.

Un moment important il constituie anul 1996, cand la Pascani, orasul sau natal, s-a constituit un comitet format din intelectuali ai urbei ,  ce si-a propus organizarea unor actiuni de popularizare  a personalitatii ierarhului.Initiativa a fost benefica si incepand cu anul urmator (1997) s-au desfasurat anual diverse activitati cultural religioase denumite generic: „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, avand in program si expozitii documentare, sesiuni de comunicari, lansari de carte, slujbe de pomenire, concursuri scolare tematice, s.a.Printre cei care au asezat temeliile Asociatiei Visarion Puiu si care astazi nu mai sunt printre noi, trecand la cele vesnice, amintim pa parintele profesor Ioan Ivan de la Mrea Neamt, academicianul Constantin Ciopraga,  Pr. Mihai Mocanu, fost protopop la Pascani sicolectionarul pascanean Vasile Nita .
Tuturor acestora ganduri de pioasa amintire.

Cel care a reusit intr-adevar sa coaguleze  intr-o „familie„ pe toti iubitorii lui Visarion Puiu a fost istoricul militar col.(r) Dumitru Stavarache din Bucuresti, cel ce a calatorit mult pe urmele mitropolitului si a publicat nenumarate studii si volume de documente legate de viata si activitatea acestui ierarh,  fiind si presedinte de onoare al Asociatiei Mitropolit Visarion Puiu.

Integral la Basarabia-Bucovina.info

Foto: Fototeca Ortodoxiei Romenesti
Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

- See more at:

VIDEO. Secrete ingropate in malurile Canalului-Dunare-Marea Neagra si in lagarele de exterminare comuniste. Despre experimentul Romania si Manastirea de la Poarta Alba, inchinata sfintilor inchisorilor

Prof. Radu Baltasiu: Geopolitica luxului. "Ce fel de aliat strategic este România dacă tu îi ataci sanctuarul moral, ţăranul român şi formula sacră de viaţă, familia?"

.... de a pierde un popor aliat.

"[Pentru SUA] nu mai există o altă ţară în Balcani, or, poate chiar mai mult, la Marea Neagră, cu mai mult potenţial [higher marginal value] pentru activitatea [proaspătului] secretar de stat [John] Kerry."* - afirmă Mark H. Gitenstein, fostul ambasador în România până în 2012 în Ambassador Perspectives (15 feb. 2013). Ambasadorul are dreptate: am mai spus şi în altă parte că în 2012 "rata copiilor cei mai dotaţi este de două mai mare [în România] decât în altă parte." (The Economist, 7 aug. 2012) Au trecut, însă, trei luni, şi SUA nu au încă un ambasador în România, "partener strategic". Ca să fiu cinic, în tonul de tip Wall-street dat de expresia "valoare marginală" din textul ambasadorului, aş spune că mă minunez că Gitenstein foloseşte cuvântul "ţară" (country), când ar putea să-i spună "zonă": "zona zis românească". Dar nu aceasta este problema.

Aproape 99% dintre români sunt credincioşi - conform unui studiu Soros din 2011  (citat de Antena 3, pe 11 oct. 2011). Se ştie că Fundaţia pentru o Societate Deschisă nu e filocreştină. Dintre aceşti 99%, arată studiul Soros,   82% sunt ortodocşi.  Românii sunt, de altfel,  cel mai mare popor european conservator (Eurobarometrul 2005, p.9). Tocmai această trăsătură este şi obiectul de lucru al unor astfel de fundaţii, ong-uri etc., "civile".

Unde este sursa credinţei? La ţară. Oraşul, întemeiat pe diviziunea funcţională a muncii, este prin excelenţă abstract. Relaţiile sociale dominante sunt de tipul "weak ties", legături slabe. Orăşeanul este confuz. Chiar şi relaţiile pe care le are sunt adeseori "condamnabile" (termenul de relaţii este util, dar oarecum imoral).
La ţară, ordinea derivă direct din creştinismul cosmic şi se pare că încă vascularizează salvator viaţa satului, chiar şi pentru cei care s-au întors de la muncă din Occident şi şi-au făcut case-colivii din beton şi sticlă. Pentru că la ţară esenţa relaţiei omeneşti nu este ce ştii să faci şi să te descurci ci, al cui ești, adică neamul. Neamul, în esența lui, trimite la un alt tip de existență, numit ființare, și care are trimiteri până la Geneză. Pentru că singurul om care trăieşte aproximând timpul primordial, prin calendar creştin, orientare spaţială, norme cotidiene, este ţăranul. Chiar în cavourile acestea moderne numite vile, răsărite în ultimii ani la ţară, mai degrabă obiecte de poziţionare în ierarhia locală decât de cadre de locuire propriu-zisă.

Ambasadorul Gitenstein remarcă încă un fapt, românii sunt în continuare printre cei mai pro-americani. Mai mult "în opinia mea, în lume nu este un popor mai prietenos, inteligent, plin de compasiune şi creativ. ... de la care avem multe de învăţat  - acesta este motivul pentru care limba română este a treia vorbită în [sediul] Microsft din Seattle."

Ce nu a înţeles însă ambasadorul Gitenstein este că românii nu prea mai au motive să fie pro-americani. Roosevelt, Truman şi Eisenhower au jucat la ruleta istoriei folosind destinele românilor, polonezilor, ungurilor, bulgarilor, sârbilor, balticilor, cehilor, slovacilor etc. Au fost aşteptaţi vreme de 45 de ani (1944-1989). Rareori o mare putere s-a bucurat de un capital moral atât de mare. Când americanii poposiră aici, după 1990, primul lucru de care s-au interesat au fost minorităţile, nu poporul român (vezi uriaşa manipulare făcută de congresmanul democrat Tom Lantos). Ca şi când comunismul ar fi digerat omul selectiv. Nici o altă țară nu a irosit un asemenea uriaş capital moral - mult mai mult decât simpatie. Simpatic este pudelul doamnei de vis-a-vis. Aşteptându-i pe americani, câteva mii de români au luptat în munţi vreme de peste 10 ani, iar ungurii au ieşit în stradă în 1956 (Historia, 2010).

veteranul Ion Chiuchiur, partizan anticomunist în zona Nereju,
  arătând  o conservă păstrată de la americani,
le transmitea acestora peste  timp:
 "Ne-aţi lăsat prea mult pe mâna ruşilor."
(Evenimentul Zilei, 3 aprilie 2008)

Cum a irosit America acest capital? Fiind prinsă în jocurile KGB-ului şi practicând la nivelul Departamentului de stat confuzia dintre slăbirea statului român şi regimul comunist. Desigur, confuzia a fost, în bună măsură, indusă. Divizia anti-kgb a CIA a fost controlată de ruşi prin Aldrich Ames vreme de 10 ani, între 1985 şi 1994. Urmările nu putea fi decât unele: de pildă, şeful rezidenţei CIA din România, Harold Nicholson, a lucrat pentru KGB între 1994 şi 1997 (AP, 5 iunie 1997). Ambii au pe conştiinţă lichidarea fizică a câtorva zeci de colegi precum şi penetrarea sistemului de securitate american pe toate dimensiunile sale: politic, militar, cultural, economic. Nu este de mirare că în România, pe vector american, a poposit o echipă de destructurare a normalului social, în numele "democraţiei", "Europei", "integrării euro-atlantice", majoritatea fiii sau reprezentanţii uni agenturi sovietice veche de aproape jumătate de secol: Tismăneanu (tatăl, Leonte, agent NKVD), Brucan (agent NKVD, unul din întemeietorii grupării GDS), Patapievici (fiul unui cuplu informativ Gestapo preluat de NKVD). Câţiva dintre aceştia fuseseră frumos reciclaţi ca "profesori americani".

Dr Emilia Corbu: HOMOSEXUALITATEA ARUNCĂ ROMÂNIA CU DOUĂ MII DE ANI ÎNAPOI

Un oarecare Mircea Toma jelea deunăzi că scandalul de la MŢR aruncă România cu câţiva ani înapoi. Toma nu este bine informat. Ii spun eu  sigur că acceptarea homosexualităţii aruncă România cu 2000 de ani înapoi, în vremuri când nici acest stat şi nici acest popor nu existau. Vremuri sclavagiste şi nu doar sub aspectul mijloacelor de producţie, ci al relaţiilor interumane. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci. Când femeia avea un statut inferior şi mulţi oameni erau sclavi, unelte de muncă, obiecte. Dacă ei judecă antichitatea după câteva statui, ruine şi scrieri filosofice păstrate până azi, au doar o imagine unilaterală şi incompletă. Antichitatea era o lume robită la propriu (dacă ne referim la formele statale antice) şi la figurat, dacă ne referim la potopul de vicii, boli şi neputinţe care apăsa bietele fiinţe umane. Tocmai de aceea a fost nevoie de intervenţia personală a lui Hristos, spre a ridica omul robit demonilor şi  viciilor de tot soiul. Şi, într-adevăr civilizaţia acelor timpuri, oraşele lor care nu erau mai mari decât nişte târguri din ziua de azi, acceptau homosexualitatea. Un împărat nevolnic ca Nero se mărita în faţa Senatului Roman. Unde este acel Imperiu acum? Niciodată Imperiul Roman de Apus nu şi-a mai revenit. A fost cotropit, barbarizat. In schimb, Imperiul Roman de Răsărit care a adoptat creştinismul a mai supravieţuit  încă  1000 de ani. Şi, nu oriunde, ci la răscrucea a trei continente, luptând uneori pe trei fronturi.

MIZA LUPTEI

Creştinii nu sunt habotnici, ci foarte practici. Hristos-Dumnezeu  S-a făcut om pentru a îndumnezei omul. Dar porunca este clară.  Nici un pătimaş, un om stăpânit de vicii, nu poate intra în Impărăţia Cerurilor. Şi nu din pricina lui Dumnezeu, ci a lor. Pentru că nu au voinţa necesară acestui act, voinţa privită ca putere a sufletului. Şi nu au voinţă pentru că viciile o macină, o blochează. Iar un om fără voinţă este o unealtă. Nici robii nu aveau voinţă. Deci între vicii şi mântuire este o legătură directă. Viciile macină voinţa de care are nevoie mântuirea. Este ca un furt de energie, de materie primă.

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica Vameşului şi a Fariseului. Despre mîndrie şi smerenie

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).
Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu: Homosexualitatea ca minoritate socială şi ca stigmat. Acolo unde populaţia respinge homosexualitatea, în proporţie de 90%, legea n-o poate face acceptată.

Homosexualitatea este o minoritate (având în vedere ponderea ei foarte mică). Care sunt caracteristicile acestei minorităţi? Ea este o „minoritate exclusivă” şi „stigmatizată" (poartă un stigmat, de care nu poate scăpa, căci acesta cade automat asupra ei din „stampila publică” pe care o aplică societatea însăşi, nu o instituţie sau un ins).

Din acest punct de vedere, această stigmatizare nu poate fi anulată de lege, tocmai pentru că este un fenomen social. Apărătorii homosexualităţii speră că acest stigmat ar putea fi eradicat prin intermediul scolii, al armatei şi al Bisericii. De aceea, ei cer ca homosexualitatea să fie admisă în scoli, în armată şi să fie admisă de Biserică. Şi într-adevăr, homosexualitatea ar putea să iasă de sub stigmatul public, dacă nivelurile cele mai înalte ale „moralităţii publice", respectiv ale „conştiinţei comune", adică Educaţia, spiritul militar şi Biserica (instituţia cea mai înaltă) ar admite-o şi ar defini-o ca un „fenomen natural" (conform cu natura) şi „obişnuit" (necontradictoriu cu norma şi cu tradiţia, cu moravurile şi cu obiceiurile ei etc.). Deci, dacă legea ar sancţiona pozitiv homosexualitatea, ea n-ar putea, prin aceasta, să eradicheze stigmatul public al acesteia, tocmai pentru că legea juridică nu are eficacitate dacă este contrară moravurilor şi religiei, respectiv spiritului comunitar. Acolo unde populaţia respinge, în proporţie de 90% homosexualitatea, legea n-o poate face acceptată şi, ca atare, homosexualitatea va rămâne o „minoritate stigmatizată".

În universităţile americane se încearcă contracararea acestui fenomen de stigmatizare, promovându-se „teoria” că homosexualitatea este un „stil de viaţă alternativ”, care ar putea fi încercat oricând şi de oricine. Mai mult chiar, se dezvoltă propaganda în favoarea „stilului alternativ de viaţă”, iar libertatea opţiunii pentru acest „stil” este prezentată ca expresie a unui maximum de libertate în acea societate şi a unei „democraţii perfecte”. La această poziţie, Biserica şi corpul Comunităţilor (în faţă cu familia) ripostează, considerând că democraţia trebuie să reproducă în fundamentele sale „spiritul comunităţilor omeneşti”.

Sociologia, căutând o cale adecvată de a tălmăci fenomenul, consemnează o a doua caracteristică a acestei minorităţi, pornind de la distincţia între „minorităţile inclusive” şi „minorităţile exclusive”. „Minorităţile inclusive” sunt acele minorităţi care sunt comparabile cu toate comunităţile umane (de la familie la comunitatea de credincioşi, adică la Biserică). „Minorităţile exclusive sunt acele minorităţi ale căror manifestări nu sunt compatibile cu una sau mai multe dintre comunităţile omeneşti (Familia, Biserica, Naţiunea etc.). În acest fel, afirmarea acelei minorităţi aduce, implicit, daune afirmării comunităţii respective. Ele se află în raport de excludere. Minoritatea homosexualilor se află în raport de excludere totală cu Familia monogamă europeană şi cu Biserica creştină.

Acad. Dr. Prof. Univ. Sorin Dumitrescu, Fundaţia Anastasia: Muzeul Ţăranului Român, profanat de homosexuali! Profanarea unui cimitir creştin, evreiesc sau islamic, ca mizerabil viol al unui loc de veci, este totuşi benignă, faţă de violarea, în plină civilizaţie, a modelului dăinuirii unui întreg popor.

Muzeul Ţăranului Român profanat de homosexuali! Care este motivul pentru care M.Ţ.R e ţinta mişcării gay ? Nimeni nu-şi  aduce aminte ca M.Ţ.R să fi organizat o segregaţie sexuală, să fi interzis vreunuia din membrii declaraţi ai orientării gay să-i viziteze sălile şi să-i asculte discursul muzeal . Nu există şi n-a existat vreodată o interdicţie marcată oficial printr-o plăcuţă sau afiş public, care să fi blocat vreunui gay intrarea în spaţiul muzeal.
N-a existat nici o măsură a conducerilor instituţiei M.Ţ.R, care să oblige vreun homosexual minoritar să se legitimeze, să prezinte documente care să-i dee în vileag orientarea sau să cumpere biletul de intrare mai scump!
Pe suprafaţa, interioară sau exterioară, a zidurilor M.Ţ.R n-au existat şi nici nu vor exista vreodată ziceri ancestrale ale Ţăranului Român care, în numele Tradiţiei, să fi înfierat această desfrânare / orientare iar instituţia M.Ţ.R n-a avut niciodată printre preocupări să opună public persoana duhovnicească a Ţăranului Român, persoanelor a căror ,,trup s-a abătut de la calea sa pe pământ’’. (Facerea / 6,12). Şi atunci, de ce a ţinut morţiş acest grup de băştinaşi şi băştinaşe gay să vină tocmai aici, într-un loc incompatibil cu orientarea lor, să violeze arhetipul ancestral al unui întreg popor, propagând mediatic o derivă ontologică care ne-a costat Potopul!
De ce tac şi de ce apără acest viol fără precedent, noile organe ale statului, ale USL-ului, pentru a căror biruinţă am înfruntat gerul zile în şir ? ! De ce nu stopează urgent sacrilegiul?! De ce harnicele Antene ale patriei fac politica struţului, în acest timp smintit, când unii pregătesc să ne arunce în uitare ca pe etrusci ? ! Profanarea unui cimitir creştin, evreiesc sau islamic, ca mizerabil viol al unui loc de veci, este totuşi benignă, faţă de violarea, în plină civilizaţie, a modelului dăinuirii unui întreg popor.
Români, fără tradiţia Tăranului Român dispărem ca etruscii ! După 30 de ani şi mai bine, schimbat-au buldozerele cu gay !
Creştini, treziţi-vă şi apăraţi definiţia României în ochii lui Dumnezeu ! Popor român, lasă Piaţa Universităţii unde e şi apără-ţi grabnic dăinuirea şi Modelul umanităţii tale specifice ! Ia seama, acum sublima Piaţă s-a mutat la M.Ţ.R.
În numele Cuvântului lui Dumnezeu, români, veniţi toţi la Piaţa Universităţii de la Muzeul Ţăranului Român ! Apăraţi-vă Tradiţia ! Nişte smintiţi au hotărât să fim etruscii lor !
Cerem statului român anchetarea rapidă a autorilor profanării, începând cu a directorului  general al M.Ţ.R, cu a ministrului M.A.I  şi a trupelor poliţiei şi jandarmeriei care, în seara de 20/ 02 /2013,  au garantat succesul profanării….

Vrednicul de pomenire Parinte Ilie Moldovan despre mişcarea sodomistă, provocatoare de revoltă împotriva tradiţiei familiale creştine. "Pe lângă intenţia acestor activişti de a iniţia pe elevi în practicile sodomiste, în cazul că reuşesc, au planul de a-i porni la ură împotriva părinţilor, de a-i face să vadă în ei nişte părinţi bigoţi, retrograzi, homofobi, precum şi nişte terorişti de dreapta, exploatând din plin criza în care se găsesc adolescenţii la vârsta lor".

Gravitatea sodomiei ca păcat de moarte.

Am amintit, tinere, nu de puţine ori în convorbirile noastre, că păcatul desfrânării, sub toate manifestările lui, e o abatere gravă de la planurile Creatorului. Un amestec nepermis şi revoltător. Cine comite acest păcat, calcă legile firii şi acest lucru nu poate rămâne nepedepsit. Căci legea aceasta a fost dată pentru binele firii, iar cine o calcă se pedepseşte pe sine însuşi. Sub această perspectivă se cuvine să privim şi păcatul homosexualităţii, împotrivirea faţă de legile firii, de data aceasta fiind maximă. Mi-e chiar ruşine să-ţi descriu nelegiuirea acestui păcat, bărbatul preferând bărbat, iar nu femeie. Actul homosexual trebuie văzut drept o parodiere blesfemiatoare a liturghiei, o slujbă neagră malefică ce înmulţeşte răul în lume. Prin orice alt păcat de desfrânare, diavolul lucrează prin om ca printr-un instrument al său. Prin homosexualitate, mai mult, acţionează ca printr-o slugă credincioasă. Căci această nelegiuire neagă până şi realitatea bărbatului şi a femeii, contestând astfel ordinea firească a lumii şi, în acelaşi timp, ordinea ei spirituală. Mai presus de orice, acest păcat neagă adevărata iubire dintre bărbat şi femeie, fenomenul divin care purifică natura umană şi o ridică prin actul căsătoriei până la înălţimea unei taine sfinte. Cu alte cuvinte, tăgăduieşte iubirea divină trăită într-o iubire umană. Iată cum diavolul încearcă să fure divinitatea lumii acesteia. Homosexualul, omul desfrânat care şi-a trădat iubirea, este un individualist prin excelenţă, care nu urmăreşte decât satisfacerea unor plăceri impudice, ca şi a unui egoism exacerbat, păcatul împotriva firii devenind, pentru el, unicul sens al existenţei sale. Se poate considera un om liber, cum adesea se pretinde? Liber de sub legile Creatorului, dar rob înlănţuit al unei patimi care îl torturează profund, îl nelinişteşte şi îl asupreşte. Dacă ar fi sincer, ar recunoaşte loial că atâta vreme cât îşi caută fericirea pe aceste căi cu totul nepermise, fără să vrea soarbe cu nebunie amărăciunile infernului. De aceea, nu poate călca atât de grav o lege a firii, fără să i se atragă atenţia.

Sodomizarea, urmare a desfrâului generalizat din vremea noastră.

Vorbind despre homosexualitate, ne referim la un păcat care, potrivit Sfintei Scripturi, cere o anumită pedeapsă, o sancţiune încă din viaţa aceasta. Şi încă una groaznică. Să zicem că statul nu vine să pedepsească acest viciu, dar natura este mai severă aici ca orice alt judecător pământean. Din cauza desfrâului a nimicit potopul viaţa pe pământ şi din cauza homosexualităţii, în special, a nimicit focul de pucioasă pe locuitorii Sodomei şi Gomorei (de unde şi denumirea păcatului, „sodomie"); iar în zilele noastre o pedeapsă şi mai groaznică decât a apei şi a focului, este pierderea conştiinţei păcatului în noua lume ce se profilează în viitor şi pierderea sănătăţii trupeşti prin îmbolnăvire cu virusul HIV. În ce priveşte prima pierdere, este de remarcat faptul că homosexualul de astăzi a alungat din conştientul forului său lăuntric ideea nefirescului vieţii sale, în întunericul inconştientului, unde stăpânesc monştri. De aici şi năzuinţa lui de a impune şi altora stilul său de a fi, crearea unor structuri sociale proprii, constituite sub forma unor asociaţii ce organizează manifestări, congrese, asociaţii de tip satanist sau rock, cu scopul de a perpetua răul în societatea umană. Nedumerit poate de acest trist spectacol ce ţi se deschide în faţa ochilor, ai avea iarăşi dreptul să te întrebi, cum a devenit posibilă apariţia acestui fenomen de masă în sânul civilizaţiei contemporane? Nu în alt fel, decât drept urmare a desfrâului generalizat în zilele noastre, păcat nespovedit şi nepocăit. Unde sunt în vremea noastră canoanele Sfinţilor Părinţi? Cât despre pedeapsa îmbolnăvirii cu virusul HIV, ţi-am vorbit, cred, suficient într-o convorbire a noastră anterioară. Niciuna dintre pedepsele ce survin în urma săvârşirii păcatului nu au evidenţa aceea pe care o are SIDA. De aceea, te-aş îndemna să reţii aceste cuvinte, pe care chiar aş voi să ţi le fixez cu litere de foc în cugetul tău: O răzbunare groaznică îl poate lovi pe acela care cu viaţa sa nelgiută pângăreşte frumuseţea firii omeneşti! Sodomia poate să-ţi ruineze conştiinţa, să-ţi distrugă sănătatea şi să te ducă în mormânt încă din fragedă vârstă. Deci, atenţie!

Mişcarea sodomistă, provocatoare de revoltă împotriva tradiţiei familiale creştine.

Nu aş vrea să omit a-ţi spune nici aceea că în străinătate activitatea activiştilor homosexuali din şcoală se conjugă cu a educatorilor de sex, despre care ţi-am vorbit mai mult. Pe lângă intenţia acestor activişti de a iniţia pe elevi în practicile sodomiste, în cazul că reuşesc, au planul de a-i porni la ură împotriva părinţilor, de a-i face să vadă în ei nişte părinţi bigoţi, retrograzi, homofobi, precum şi nişte terorişti de dreapta, exploatând din plin criza în care se găsesc adolescenţii la vârsta lor. Un elev câştigat de ei va contesta valorile şi chiar existenţa familiei sale. Rupându-se de propriul său cămin părintesc, chiar numai ca un homosexual în devenire, el nu va mai avea nici identitate personală şi nici una etnică, nu va ţine de o tradiţie şi nu se va simţi solidar cu nicio cultură. Activiştii despre care vorbim mai ştiu şi cât de aproape sunt practicile onaniste de cele sodomiste, prin care nu se urmăresc decât satisfacţiile plăcerilor senzuale. Un alt punct din acelaşi program priveşte crearea în sufletul elevului a unei revolte împotriva tradiţiei familiale şi a ordinii creştine a vieţii, care condamnă, amândouă, starea păcătoasă în care ajunge să se complacă cel în cauză. În vederea realizării acestui deziderat, una şi aceeaşi mişcare sodomistă caută să înregimenteze pe adolescent într-un curent de opinie care susţine că păcatul şi răul nu există ca atare şi că el nu rezidă decât în părerile oamenilor şi, prin urmare, oricând poate fi considerat o virtute sau chiar o stare de graţie a lumii. Iată ce vrea să însemne pentru sodomism un adolescent: un om cu o gândire desfrânată, corupt şi pervers, bun consumator de plăceri, uşor de condus, instabil din punct de vedere emoţional şi intelectual, într-un cuvânt lipsit de idealul şi de moralitatea ce i-o conferă viaţa de familie.

Extras din cartea "Adolescenţa - preludiu la poemul iubirii curate",
de Preot Prof. Ilie Moldovan
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001

Protest reusit impotriva mafiei si propagandei homosexuale de la Muzeul Taranului Roman. FOTO / VIDEO

“Desteapta-te, Romane!” a pus capat propagandei homosexuale:

O doamna protestatara, medic de familie, explica ce s-a intamplat la MTR:

Vedeti mai jos o filmare a homosexualilor, lesbienelor, transexualilor si trisexualilor si comentariile anti-crestine permise de utilizatoarea contului de YouYube, una dintre organizatoarele porcariei de la Muzeu:

“Agresiunea” crestinilor: explicatii, rugaciuni si imnuri.

In aceasta seara (miercuri, 20 februarie a.c.) a avut loc un protest reusit al societatii civile crestine fata de propaganda homosexuala agresiva, anti-crestina si anti-familie, derulata de asociatia homosexualilor Accept si sectia “Culturala” a Ambasadei SUA la Bucuresti si acceptata de conducerea Muzeului Taranului Roman in chiar studioul ce poarta numele refondatorului muzeului, Horia Bernea. Filmul boicotat crestineste urma sa infatiseze “veselia” dintr-o “familie” homosexuala formata din doua lesbiene cu doi copii. Momentul a debutat caraghios: atasata culturala a Ambasadei SUA – cel putin asa s-a recomandat (ramane de verificat cu autoritatile americane competente) – a dorit sa spuna cateva cuvinte dar proiectionistul i-a inchis lumina in nas, ca sa zic asa. Dupa inceperea proiectiei mai multi spectatori aparatori ai Studioului “Horia Bernea” si valorilor romanesti si-au exprimat vocal dezaprobarea fata de scenele cu un pronuntat continut sexual intre doua femei, cativa dintre ei ridicandu-se in picioare si intonand imnuri crestine, protest care a dus, in cele din urma, la intreruperea filmului. Cu o vehementa care denota ceva antrenament, un grup compact de persoane de o sexualitate si etnie incerte a inceput sa scandeze violent “Afara homofobii! Afara homofobii!” strigand cu o nota stridenta si “Sa vina Politia! Sa vina Politia!” (vedeti filmarea homosexualilor mai sus).

Cei peste 50 de protestatari uniti in credinta, membri ai mai multor asociatii care au inaintat proteste oficiale si pe adresa directorului Muzeului Taranului Roman, masonul (**) Virgil Stefan Nitulescu, cat si pe cea a ministrului Culturii, catolicul Daniel Barbu, au blocat pasnic manifestarea sfidatoare la adresa valorilor traditionale romanesti pe acordurile imnului national “Desteapta-te, Romane!” si cu afise reprezentand chipuri ale Taranului Roman si portretul lui Horia Bernea. “Organizarea unor evenimente de propagandă homosexuală în incinta Muzeului Țăranului Român nu poate genera decât tulburare și conflicte, o ofensă la adresa credinței și tradiției creștine a românilor, profanarea patrimoniului creștin de aici.”, avertizau cu o zi in urma peste 30 de organizatii neguvernamentale in scrisoarea remisa ministrului Daniel Barbu, ramasa, inca, fara nici un raspuns. Unii protestatari au huiduit revoltati cerand pe buna dreptate demisia directorului Muzeului, altii au cantat frumos din fluier si cativa au strigat si pe limba organizatorilor “Shame on you! Rusine!”.

Cenzura. La "Europa libera" Chisinau este interzis a pronunta numele mucenicului Valeriu Gafencu si al luptatorului anticomunist Paul Goma (ambii basarabeni).

Știm cu toții că tăcerea e de multe ori de aur, la fel cum știm că aceeași tăcere dă naștere unui statut de filosof unora. Până astăzi, am ales să mă scald în scântei aurii și false impresii de filosofie, mutilându-mi dorința de exprimare prin reprimarea unei porniri de reacție publică la gestul urât al conducerii Radio Europa Liberă de dublă cenzurare a Jurnalului Săptămânal care îmi poartă semnătură. Dar a venit ziua de 18 februarie.
Pe 18 februarie 1952, Valeriu Gafencu, basarabeanul a cărui mare parte din familie s-a jertfit pe altarul României, cu tatăl, artizan al Unirii, mort în gulagul sovietic, murea în închisoarea de la Târgu Ocna, după ce își dăruise streptomicina pentru salvarea unui alt deținut, evreu, pastorul Richard Wurmbrand.
Tocmai de aceea, pentru a nu fi vinovat prin tăcere, am zis că adevărul e mai presus decât orice smerenie filosofică și acesta trebuie rostit, prea ne-a marcat neamul atitudinea aceasta mioritică pentru a sta în continuare cu capul plecat în fața nedreptăților.

DISCLAIMER

Înainte de a îmi exprima mai jos nemulțumirea pictată cu adânci dâre de dezamăgire privind gestul surprinzător al celor de la Radio Europa Liberă în ce mă privește, vreau să îmi rezerv dreptul la un disclaimer.
1. Mulțumesc pentru invitația făcută de doamna Valentina Ursu de a apărea în lista celor care au semnat un Jurnal Săptămânal la Radio Europa Liberă. A fost și rămâne a fi o onoare, în ciuda deznodământului urât al acestei intersectări.
2. Sper că singurul care a avut de suferit de pe urma acestei intersectări nefericite să fie propria-mi persoană.
3. În ciuda acestei situații de-a dreptul jenante, când un fost port-drapel al democratizării recurge la cenzură și promovează o dictatură a opiniei, îmi păstrez admirația pentru tot ceea ce a însemnat de-a lungul anilor Radio Europa Liberă pentru cetățenii țărilor din Europa de Est, prizonieri ai unor dezinformări cotidiene, pe care i-a dezrobit prin droburi de informație care au născut an de an avalanșa care a zdrobit în cele din urmă ciuma roșie, cel mai criminal regim din toate timpurile.
4. Vreau să cred că cele întâmplate în cazul meu reprezintă doar un accident nefericit, o decizie neinspirată a unor manageri certați cu logica, bunul-simț și, mai ales, străini de sentimentul libertății. Mă întreb oare dacă cei care au luat decizia respectivă au auzit cumva de conceptul “libertatea de exprimare” sau dacă se ghidează doar de principiul “suntem liberi să spunem ceea ce trebuie să spunem și nicidecum să spunem ceea ce gândim”…
5. Dincolo de a fi o palmă dată mie, individului Constantin Codreanu, fără prea multă importanță în toată ecuația, palma dată de Radio Europa Liberă înroșește obraji cu adevărat importanți, asupra listei acestora vom reveni mai jos, ea fiind de-a dreptul impresionantă. Ca să nu mai vorbim de însăși ideea de înfrânare a libertății de exprimare și impunere a unei dictaturi a opiniei care exclude fără drept de apel orice alt punct de vedere. Tocmai de aceea, m-am văzut nevoit să reacționez pentru că este un derapaj inacceptabil. Sper din tot sufletul ca acesta să nu să se repete pe viitor pentru că în acest caz e extrem de legitimă întrebarea: care ar fi diferența dintre Radio Europa Liberă și NIT-ul care prezintă doar anumite puncte de vedere? Poate doar sursa de finanțare…

RUBRICA “JURNAL SĂPTĂMÂNAL” LA EUROPA LIBERĂ

Dacă tot ne-am lămurit cu disclaimerul, să luăm povestea de la început.
La Radio Europa Liberă există o rubrică – Jurnal Săptămânal. Este un exemplu reușit de punere în practică a conceptului “user-generated content”, ajungându-se chiar la lansări de volume întregi care să cuprindă săptămâni relatate de un spectru extrem de variat de persoane. Rubrica  Jurnal Săptămânal este difuzată în cadrul emisiunii La sfârșit de săptămână cu Europa Liberă, emisiune realizată de jurnalista Valentina Ursu.
Așa cum o caracteriza cineva acum câțiva ani,  “JS este o cronică paralelă a evenimentelor, realizată de către ascultătorii Radio Europa Liberă pentru ascultătorii acestui post de radio.” Sau, așa cum scria în prefața primului volum cuprinzând serii întregi de jurnale de acest gen Oana Serafim, Directorul serviciului România-Moldova al postului de radio Europa Liberă, “este jurnalul ținut de către proeminenți oameni politici din Republica Moldova, oameni de cultură, personalități ale societății civile și… oameni obișnuiți. Este portretul Republicii Moldova fără fard și fără părtinire” (sic!). Tot atunci, doamna Valentina Ursu spunea că nu are criterii de selectare a personajelor ce au încăput în cele două volume, că orice cetățean al Republicii Moldova poate deveni protagonistul rubricii.
Altfel spus, invitatului rubricii i se cere să își expună în texte a câte 1 minut alocat fiecărei zile (Luni-Vineri) cele trăite în ziua respectivă, să se prezinte apoi în ultima zi lucrătoare a săptămânii respective, i.e. vineri, la sediul Radio Europa Liberă din Chișinău și să înregistreze textul respectiv, urmând apoi să primească o remunerare în bani pentru efortul depus. Textul e publicat ziua următoare, sâmbătă, pe www.europalibera.org, iar înregistrarea difuzată la o serie de posturi de radio – Jurnal FM, Vocea Basarabiei, Univers FM, Radio Svoboda și, evident, Radio Europa Liberă. Nimic mai simplu.

JURNAL SĂPTĂMÂNAL CONSTANTIN CODREANU LA EUROPA LIBERĂ

Pentru mine a fost un exercițiu interesant. A fost prima dată când am publicat ceva în afara blogului www.inconstantin.ro (cu excepția poeziilor postate pe www.poezie.ro și a articolelor de pe www.zf.ro), deși mi s-au mai făcut invitații de a posta pe diverse bloguri colective sau site-uri cu contribuții ale mai multor autori. Am acceptat invitația pentru că ceea ce spuneam eu mai sus referitor la admirația față de Radio Europa Liberă nu sunt vorbe goale.

Înaintea primei intersectări cu Radio Europa Liberă, interviul din 11 septembrie 2012 cu Alexandru Canțâr și Liliana Barbăroșie (nu m-aș mira să aflu că și acest interviu a fost șters după acest articol), spuneam pe Facebook că este o onoare să fiu intervievat de oameni pe care îi ascultam pe vremuri seară de seară, admirând efortul depus pentru a prezenta corect și echidistant informațiile și, dincolo de informare, pentru sprijinirea procesului de democratizare a societății în care trăim.


Click pentru a mări
Așa că, nici prin cap să îmi treacă să nu accept invitația.
Dincolo de a fi interesant, a fost și un exercițiu de sinceritate maximă. Nu am inventat nimic, fără zorzoane, fără exagerări, fără preamăriri. Am păstrat 100% veridicitatea celor trăite în acele 5 zile, mai ales că mi s-a și spus că nu ar exista careva constrângeri privind textul decât cele ce țin de timp. Așa s-a născut – Jurnalul săptămânal al lui Constantin Codreanu pentru Europa Liberă.

2 VALURI DE CENZURĂ

Am intuit că ceva nu e în regulă atunci când înregistrarea nu a fost difuzată la orele la care sunt, de obicei, difuzate aceste jurnale. Mai mult, textul a apărut pe www.europalibera.org duminică în loc de sâmbătă.
Toate bune și frumoase, cu o singură excepție, din ziua de Joi a JS lipsea o parte din text, cea cu gri: Între timp, constat cu bucurie că articolul de pe blogu-mi din dotare, www.inconstantin.ro, cu titlul Basarabia şi Evreii”, reloaded în 2013. Antisemitismul din trecut ca scuză pentru românofobia din prezent, cazurile Paul Goma şi Valeriu Gafencu, a adunat peste 600 de share-uri pe Facebook și peste 1000 de semnături în dreptul petiției promovate în cadrul articolului. Doar cei care au ieșit vreodată la vânătoare de share-uri și like-uri știu ce înseamnă să scrii un text care nu doar să fie citit, ci să ajungă să fie distribuit prin diverse metode. Mă bucur de această minivictorie, încheind ziua cu picături de Traminer și Fetească Regală, în compania unor oameni mult mai buni decât mine, din toate punctele de vedere, și care fac statul meu în Chișinău unul mai puțin frustrant.
Doamna Ursu mă avertizase că s-ar putea să existe careva probleme din cauza referirii la articolul în care apar termenii “Antisemitism, Basarabia, evrei, Paul Goma și Valeriu Gafencu”, dar am rugat-o să citească articolul pentru a vedea că nu există nimic ieșit din comun acolo, eu alegând să îmi expun anumite puncte de vedere privind felul în care comunitatea evreiască utiliza scuza antisemitismului pentru a ataca figuri simbolice precum Paul Goma și Valeriu Gafencu. Din păcate însă, forurile Radio Europa Liberă de deasupra Chișinăului au decis că este loc de un țâr de cenzură. Una în 2 valuri.
Inițial, a fost scoasă din textul Jurnalului fraza de mai sus (1), ca mai apoi să fie șters întreg textul de pe site-ul Radio Europa Liberă (2). 

Mizele ascunse ale mişcării pro-homosexualitate

Peste tot în lumea creştină, mişcarea homofilă (pro homosexualitate) câştigă încet-încet drepturi în legislaţie, beneficiind în plus şi de o aşa-numită discriminare pozitivă (drepturi suplimentare), drepturi pe care majoritatea populaţiei heterosexuale nu le are.

Propaganda şi educaţia homofilă a intrat în şcolile americane, părinţii nemaiavând dreptul să protesteze împotriva ei, copiilor fiindu-le inoculat de mici un aşa-zis mod alternativ de viaţă sexuală şi sentimentală.

Legea împotriva pretinse discriminări sexuale este o cutie a Pandorei prin care homofilii, atrăgând justiţia de partea lor, vor câştiga tot mai multe drepturi, scopul acestora nefiind altul decât câştigarea unui cât mai mare spaţiu legislativ de manevră, favorabil propagandei şi recrutării de noi adepţi.

Homofilii câştigă suspect de rapid susţinere politică pretutindeni, datorită faptului că mulţi dintre liderii politici mondiali sunt introduşi în organizaţii oculte cum ar fi masoneria şi iniţiaţi în grade superioare prin practici de natură sexuală ce ţin de perversiune şi homosexualitate.

Marile mişcări politice care au marcat sec XX, comunismul şi nazismul, au fost iniţiate de homosexuali sau de promotori ai homosexualităţii. Vezi în acest sens cartile lui Lively Scott Redeeming the Rainbow şi The Pink Zvastika. Se pare că acelaşi lucru se întâmplă acum cu toată această mişcare politică de integrare în diferite structuri suprastatale, care pregăteşte terenul pentru o nouă ordine mondială politică, economică şi religioasă, antihristică în esenţa ei. Altfel spus, homosexualii au fost, sunt şi vor fi portdrapelul oricărei schimbări majore la nivel mondial. De aici şi această presiune sau condiţionare politică venită din afară, prin care ni se impun, sub forma unui dictat, „valorile” pederaste.

Homosexualitatea este în esenţă o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Homofilii în demonstraţiile lor afişează ostentativ curcubeul, simbolul păcii dintre Dumnezeu şi om, apărut după Potop ca o promisiune că oamenii nu vor mai fi pedepsiţi prin astfel de cataclisme, indiferent ce s-ar întâmpla. Cu alte cuvinte, aceştia par să-I spună lui Dumnezeu: pentru că ai promis, de acum nu mai poţi să ne mai faci nimic !

Semnul răzvrătirii homosexualilor, în realitate aceeaşi răzvrătire dintru început a satanei împotriva Creatorului, e uşor de reperat mai ales în modul agresiv de a manifesta public, în grotescul exhibiţionism cu trimitere sexuală perversă inerent acestor manifestaţii.

Unde este aşa-zisa fineţe şi cultură, adesea invocată de unii ca acoperire pentru orientarea sexuală împotriva firii, a celor care practică homosexualitatea, dacă ei se lasă reprezentaţi de astfel de specimene în demonstraţiile de masă? Se pare că Dumnezeu într-atât le întunecă mintea, încât la aceste parade dau pe faţă, prin toate acele gesturi nepotrivite şi scârboase pe care le afişează, nefirescul şi nebunia orientării lor sexuale.

Parintele Arsenie Boca - Sfaturi date unei persoane. "Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei. Suferinţa e singura condiţie de purificare a sufletului".

Nimic nu chinuie omul mai tare, decât ideile greşite. Dumneata trebuie să te împaci cu situaţia sănătăţii mai puţine. A dori, la disperare o sănătate deplină poate duce până la sinucidere. A dori să lucrezi mai mult, a fi nemulţumită că nu poţi să urci scările, că nu poţi aduce apă, spăla sau alte lucrări, duce la stări sufleteşti în care blestemi părinţii, lumea şi poţi învinui şi pe Dumnezeu. Ideile greşite ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.

Dumneata să fii recunoscătoare purtării de grijă a lui Dumnezeu, că ai cu cine te ajuta, cine să te îngrijească şi celelalte. A cere o minune e prea mult. Credinţa nu implică numaidecât o tămăduire organică. Credinţa numai atât ne dă: „linişte sufletească" în orice împrejurare ne-am găsi.

Viaţa cere şi răbdare. Răbdarea e o virtute şi o credinţă. Pe deasupra, liniştea sufletească o mai asigură şi convingerea că suferinţele pe care le avem de dus, inevitabil sunt cu un rost, pe care neînţelegându-l limpede, nu-l aprobăm cu uşurinţă. Bine ar fi să fim atât de creştini încât să răbdăm cu bucurie orice răstignire pe cruce, fie că toată viaţa pământească a noastră, nu-i decât o agonie pe cruce. Suferinţa - mai ales cea inevitabilă - poate fi întoarsă în favorul nostru, când o acceptăm. Cu asta se face dintr-o dată uşoară. Dacă suntem aşa de slabi în faţa suferinţei, aceasta dovedeşte cât de slabi creştini suntem.

Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei. Suferinţa e singura condiţie de purificare a sufletului. De aceea Iisus n-a înlăturat toate suferinţele întâlnite, ci a corectat, prin pilda proprie, modul de a le primi. Iisus n-a fugit de suferinţă, cum fugim noi... Deci nu putem cere să-Şi schimbe învăţătura, fiindcă noi suntem prea slabi. Printre ideile greşite, sunt bănuielile, prejudecăţile, care distrug.

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.

Valeriu Gafencu - Traiesc flamand. Cand raii ma defaima si ma-njura/ Si-n clocot de manie ura-si varsa,/ Potirul lacrimilor se revarsa/ Si-mi primeneste sufletul de zgura,/ Atunci Iisus de mine mult Se-ndura.

Traiesc flamand, traiesc o bucurie,
Frumoasa ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Si-i plin cu lacrimi si cu apa vie;
Potirul florii e o-mparatie.

Cand raii ma defaima si ma-njura
Si-n clocot de manie ura-si varsa,
Potirul lacrimilor se revarsa
Si-mi primeneste sufletul de zgura,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndura.

Sub crucea grea ce ma apasa sanger
Cu trupu-ncovoiat de neputinta,
Din cand in cand din cer coboar-un inger
Si sufletul mi-l umple cu credinta;
M-apropii tot mai mult de biruinta.

VIDEO. Noaptea patimirilor - film documentar, marturii despre sfintenia vietii lui Valeriu Gafencu

Doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic: Masura impotriva lui Valeriu Gafencu este un act de ura, dictatorial, care nesocoteste vointa societatii civile si a cetatenilor din Targu Ocna. 61 de ani de la moartea Sfantului Inchisorilor

Doamna Aspazia Otel Petrescu despre atacul la... de ZiaristiOnlineTV

Valeriu Gafencu, basarabeanul a carui mare parte din familie s-a jertfit pe altarul tarii, cu tatal, artizan al Unirii, mort in gulagul sovietic, s-a savarsit din viata sa de pe acest pamant in urma cu 61 de ani, pe 18 februarie 1952, in inchisoarea de la Targu Ocna, dupa ce isi daruise streptomicina pentru salvarea unui alt detinut, evreu, pastorul Richard Wurmbrand. Dupa 61 de ani de la acest gest suprem, un Institut ce poarta numele unui impostor al lagarelor naziste, Elie Wiesel, care s-a reusit sa fie infiltrat sub cupola si acoperirea Guvernului Romaniei, isi permite sa conteste omagierea lui Valeriu Gafencu de catre primaria si cetatenii din Targu Ocna, prin conferirea cetateaniei de onoare celui supranumit de un alt evreu, Parintele Nicoale Steinhardt, drept “Sfantul Inchisorilor”. Gestul, catalogat de Doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic cu 14 ani de temnita grea, drept un “act de ura” a nascut o reactie fireasca a societatii civile crestine, zeci de organizatii si mii de persoane portestand printr-o petitie publica sau prin scrisori transmise direct autoritatilor locale din Targu Ocna. Detinutii politici cu peste 15 ani de inchisoare, Parintele Justin Parvu si profesorul Radu Ciuceanu, sau istoricul Gheorghe Buzatu, s-au raliat acestei initiative. Nu este cazul sa mai intram in amanunte. Spre sfarsitul acestei luni, Consiliul Local din Targu Ocna urmeaza sa decida – in sedinta publica – ce se va intampla cu aceasta cerere aberanta. E bine ca cei care vor sa apere memoria martirului inchisorilor sa fie aproape si sa-l sustina pe Sfantul Inchisorilor incluisv la fata locului, la momentul respectiv. Doamna Aspazia Otel Petrescu, a carei declaratie o puteti citi sau asculta aici, la fel ca si Parintele Justin Parvu, afirma ca orice s-ar intampla pentru noi Valeriu Gafencu ramane un sfant. Rugati-va pentru el asa cum si el se roaga pentru noi.

“Ma uluieste aceasta pornire impotriva cetateniei de onoare a lui Valeriu Gafencu!”, ne spune doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic timp de 14 ani si autoarea impresionantelor volume memorialistice “Strigat-am catre tine, Doamne!” , “Cu Hristos in celula” sau “A fost odata”. “Masura aceasta se indreapta in primul rand impotriva cetatenilor din Targu Ocna. Pe Valeriu Gafencu nu-l afecteaza cu nimic lucrul acesta; el va ramane in istorie ceea ce a fost: unul din cei care a protestat cu pretul vietii sale impotriva unui regim tiranic si care a adus foarta multa nefericire in lumea intreaga. Gasesc asadar ca masura aceasta este absurda si este un fapt al urii, si se stie ca tot ce izvoraste din ura este ilogic. Poate sa-i ia cetatenia de onoare, ca nu el a cerut-o. Asta nu inseamna ca el nu ramane un om de onoare. E o masura lipsita de logica impotriva oamenilor din partea locului, a societatii civile, a celor care au considerat ca Valeriu Gafencu ii reprezinta”, prin sarcrificiul lui, ne spune venerabila traitoare intru Hristos. “Este o este doar inca o nedreptate in plus pe umerii lui de martir. Valeriu Gafencu si-a dat medicamentul care putea sa-l salveze pe el unui cetatean strain de religia si etnia lui. Dar era un om care era in suferinta si el a hotarat ca sa-l ajute. Prin gestul acesta a dovedit odata pentru totdeauna ca este un om al Cetatii lui Dumnezeu, al cetatii universale. Cine poate sa-i conteste acest gest, care este un gest valabil in eternitate? Deci el merita sa fie cetatean de onoare al Universului. Si acest Institut (“Elie Wiesel”) vine sa se ridice impotriva unui gest similar local!?”, arata Doamna Aspazia Otel Petrescu, afirmand ca o astfel de “masura aberanta, ilogica si inumana”, a celor care solicita retragerea cetateniei de onoare a orasului Targu Ocna pentru “Sfantul Inchisorilor”, pe motiv ca a facit parte din Fratiiile de Cruce si a fost condamnat de regimul lui Ion Antonescu (!),  este “un act de ura”, dictatorial, “care contesta vointa societatii civile si a cetatenilor din Targu Ocna” si “tinuta inalta a lui Valeriu Gafencu in eternitate”.

Video: Ziaristi Online / Foto: Cristina Nichitus Roncea


Despre Doamna Aspazia, care a implinit recent 89 de ani:

Aspazia Oţel Petrescu: „A fost odată”

„A fost odată”, aşa îşi intitulează recenta lucrare Aspazia Oţel Petrescu  (născută în 1923) – fostă deţinută politic timp de 14 ani – prietena şi colega  mea de liceu.

Pagini cu minunate descrieri ale naturii din Bucovina şi  Basarabia

După titlu s-ar crede că „A fost odată” ar fi o carte de poveşti. Da, este o  carte de poveşti adevărate în care eroii nu sunt Ilene Cosânzene şi Feţi  Frumoşi, ci oameni reali, adevărate modele de viaţă pentru tineri.

Lucrarea este structurată pe trei părţi, „A fost odată”, care cuprinde nouă capitole, „Gânduri răzleţe”, alcătuită din şase capitole şi „Din lumea  necuvântătoarelor”, care conţine şapte povestiri interesante, atrăgătoare, pline  de tâlc şi învăţăminte.

Gândurile şi întâmplările prezentate, aparţinând fie autoarei, fie  prietenilor ei redate prin numeroasele scrisori ale acestora, sunt o oglindă vie  a unor vremi apuse, poveşti reale din tinereţe, fapte de viaţă dintre cele două războaie mondiale şi nu numai, o adevărată istorie care nu se învăţă la şcoală, dar din care oricine are ceva de învăţat. De neuitat sunt paginile cu minunate  descrieri ale naturii din Bucovina şi Basarabia. Aflăm cu încântare despre felul  de viaţă al elevilor de liceu, despre internatele de altădată, despre relaţiile  minunate dintre elevi şi profesori (cine nu ar fi încântat de o profesoară ca  d-na Oltea Cudalbu), impresionante sunt relaţiile de prietenie trainică, de  iubire sinceră şi delicată relatate de Rodica Şcraba şi Anatolie – care, cu  atâta duioşie şi profunzime, îşi cântă dragostea faţă de soţia pierdută. Găsim  în carte şi situaţii cutremurătoare din perioada războiului, când refugiaţii  erau prigoniţi de sovietici, dar şi de autorităţile române de atunci, mulţi  fiind deportaţi, aspecte din închisorile comuniste în care eroii au rezistat  datorită credinţei salvatoare care i-a unit şi întărit în suferinţă, reuşind să supravieţuiască prin demnitate şi dragoste creştinească, prin dăruire  jertfelnică.

Emoţionante sunt paginile care redau stări sufleteşti  sublime

„A fost odată” este un incontestabil document de epocă, o istorie care nu se  învaţă la şcoală. Emoţionante sunt paginile care redau stări sufleteşti sublime,  capitole întregi ar merita să fie considerate antologice prin delicateţea  stilului, plinătatea metaforei, plasticitatea portretului, autoarea dovedindu-se  o talentată portretistă, iar portretele realizate modele de urmat, pilde vii mai  ales pentru tineretul nostru de astăzi. În acest sens, de mare importanţă mi se  pare capitolul intitulat „Trei portrete”, respectiv subcapitolul „F.O.R.S. – ul şi Forsiştii” (Frăţia Ortodoxa Română Studenţească) precum şi capitolul „Confidenţe”, subcapitolul „Din valul ce ne bântuie”. Aici, ca nimeni altul,  autoarea, prezentând creştinismul lui Eminescu, a arătat cum le-a salvat poetul  pe deţinute din mlaştina deznădejdiei prin poezia „Rugăciune”, iar părintele  Voicescu, fost deţinut politic, vorbind despre Eminescu, poetul nostru cel de  toate zilele care a considerat-o pe Fecioara Maria „maica spirituală a neamului  romanesc”, a afirmat că versurile poetului erau adevărate file de acatist.

Iubire de neam, de ţară şi nestrămutată credinţă

Cartea este străbătută ca de un fir roşu de următoarele idei şi sentimente:  iubire de neam, de ţară şi nestrămutată credinţă.
Este o chemare profundă şi sinceră la puterea de înţelegere a oamenilor, la  dăruire până la jertfa de sine pentru aproapele nostru şi mai presus de toate  pentru cruce. Autoarea, un condeier de mare talent, adoră virtuţile creştine şi  pe cele ale eroilor cărţii, eroi pe care-i ridică aproape în rândul  sfinţilor.
Tipărită în numai 500 de exemplare, cartea se va epuiza în curând.
La o retipărire însă ar fi de dorit să fie evitate supărătoarele greşeli de  tipar care, categoric, nu aparţin autoarei.
Vă recomand dragi cititori să nu rataţi ocazia, de a citi cartea „A fost  odată” din care puteţi desprinde lucruri preţioase, caractere de oameni ce par  astăzi eroi de poveste.

Nici puşcăria, nici regimurile politice, nici anii n-au  schimbat-o…

Am cunoscut-o pe autoare la Cernăuţi în anul 1940 la Liceul ortodox de fete „Elena Doamna”. Era o tânără frumoasă, sociabilă, deosebit de harnică şi  săritoare la nevoie, şefă de promoţie, foarte credincioasă, cu un comportament  ireproşabil, îndrăgită atât de colege cât şi de profesoare, cu o memorie  fenomenală, cu un limbaj bine pus la punct şi cu un dar scriitoricesc ales.  Colabora şi la revista liceului nostru cu lucrări foarte apreciate. Originara  după mamă din nordul Bucovinei, iar după tată din Soroca Basarabiei, Aspazia a  fost arestată chiar în preajma susţinerii tezei de licenţă la Facultatea de  Litere şi Filozofie a Universităţii din Cluj. Nu ne-am revăzut decât abia în  1966. Nici puşcăria, nici regimurile politice, nici anii n-au schimbat-o, a  rămas acelaşi om de omenie şi de valoare. Ba, dimpotrivă, experienţa de viaţă a  ridicat-o la un nivel superior la care pot ajunge numai oamenii aleşi. Nu a  părăsit-o nici harul literar. O dovadă în plus sunt cărţile pe care le-a scris  la anii senectuţii: „Strigat-am către Tine Doamne” (2000), „Crucea de la  Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterii Maicii Domnului” (2001), „Adusu-mi-am  aminte” (2007), „In memoriam” (2008) şi „A fost odată” (2011).

Prof. TAŢIANA VLAD-GUGA
Monitorul de Suceava

Pentru slujba Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu, la pomenirea a 61 de ani de la trecerea sa la Ceruri (18 Februarie)

Tropar:
Mucenicul Tău, Doamne, Valeriu, întru nevoinţa sa, cununile nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că avînd tăria Ta, pe chinuitori i-a surpat; zdrobit-a şi ale dracilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, Hristoase, Dumnezeule, mîntuieşte sufletele noastre.

Condac:
Pe cel mai luminos din ceata noilor purtători de Hristos să-l prăznuim, pe cel ce în temniţe a strălucit credinţa ortodoxă, pe cel ce a nuntit patria cea pămîntească cu patria cerească şi desăvîrşit lui Hristos urmînd I s-a asemănat, cu bucurie îl mărim.

stihiri la Laude
glas 1, podobie: Prea-lăudaţilor mucenici

Lauda lui Hristos, Valeriu, cu revărsările lacrimilor tale şi cu mărturisirea credinţa ţi-ai desăvîrşit, mucenice, nou pătimitorule, şi dumnezeiesc învăţător te-ai făcut fraţilor tăi către nevoinţa cea mai cinstită.

Sufletul tău cer nou s-a arătat, şi pămînt nou feciorelnic trupul tău, alesule al Mielului, o, dumnezeiescule Valeriu, făcîndu-te însuţi
slăvită mărturie a stăruinţei întru Duhul Sfânt.

Fîntînă de dumnezeieşti daruri a săpat Cuvîntul lui Dumnezeu în inima ta, Sfinte Valeriu, căci înţelepţeşte ai îmbrăcat tot chipul iubirii omeneşti în cea mai sfîntă nemurire.

Lumina lui Hristos străluceşte tuturor prin viaţa ta, Valeriu, şi întunericul în veac nu o va birui, căci precum doar de Hristos s-a cuprins cugetul tău, prea-lăudate, doar prin El neamul tău se va mîntui.

Slavă, glas 5
Strălucit-a blîndeţea lui Hristos pe chipul tău şi de lumina ei s-a risipit a temniţelor negură, iar cu puterea şi îndrăzneala Crucii ai zdrobit stăpînirea cea fără de Dumnezeu. Prea-viteazule Valeriu, noule mucenic şi veşnicule rugător, stîlp al credinţei Bisericii te-ai arătat, chemîndu-ne către tainica ta prăznuire, dragostea ta pomenind şi pe Hristos slăvind, Cel ce în ceruri de-a pururi îl măreşte pe mucenicul Său.

Vedeti si: Comemorarea Sfantului Inchisorilor Valeriu Gafencu la Cimitirul din Targu Ocna – 16 Februarie 2013. FOTO/VIDEO