Fosta detinuta politic, Doamna Aspazia Otel Petrescu – Amintiri din studentia clujeana. Fratia Ortodoxa Romana Studenteasca si Mitropolitul Bartolomeu Anania

Există cuvinte care pecetluiesc cu pecete sfântă amintirile. Nu le poţi rechema oricând, oriunde şi oricum. Ele, cuvintele, sunt chei ce deschid uşi într-un interior ca de biserică. Sunt imperativ necesare un anume timp şi un anume loc ca să intri prin acel cuvânt în amintire cu evlavie, în vârful picioarelor, să aprinzi candele şi în reculegere să-ţi laşi sufletul purtat pe firul amintirilor duioase şi solemne, plutind pe valurile unui timp ce curge invers, spre începuturi, spre adâncuri în acea lume bună şi senină în care poţi întrezări ordinea minunată şi tainică pe care a statornicit-o Domnul Dumnezeu în Împărăţia Sa.

Pentru mine astfel de cuvinte-peceţi sunt cele patru cuvinte „Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” din Cluj, adică F.O.R.S. Ele sunt cheia prin care intru în acel fragment din viaţa mea de studentă clujeană, ascuns cu pioşenie în cutele memoriei mele. Revin la aceste amintiri ca într-un templu, ori de câte ori mi se face dor de frăţietate, de comuniune, ca atunci, când în dragostea ce ne-o purtam unii altora se topeau contrariile şi nepotrivirile şi ne simţeam capabili să ne dăruim cu totul Celui care cobora până la noi să ne insufle o speranţă certă şi să ne facă mândri de destinul ce ni l-a hărăzit ca fraţi. Era atât de mângâietor să aflăm că nimic nu este întâmplător, că nu există hazard, ci toate câte se întâmplă au un înţeles adânc ce duce întotdeauna la Cerescul Tată.

F.O.R.S.-ul era copilul răsfăţat al F.O.R.-ului (Frăţia Ortodoxă Română). Nu era totuşi o organizaţie rigidă, încorsetată în statute, turnată în tipare imuabile. Sub îndrumarea F.O.R.-ului şi a părinţilor noştri duhovnici, F.O.R.S.-ul era o comunitate de suflete studenţeşti în căutarea Domnului Iisus Hristos, Cale, Adevăr şi Viaţă.

Şedinţele F.O.R.S.-ului erau un fel de vecernii 

Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.

Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori. 

Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.

Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie. (…)

Mitropolitul Bartolomeu Anania, vicepreşedinte al F.O.R.S. şi conducător al grevei studenţeşti din 1946

Despre Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania îmi vine greu să aduc mărturie din pricina sfielii ce mi-o inspiră înaltul rang. În acelaşi timp nu pot uita nenumăratele clipe de înaltă trăire ce mi le-a oferit ca vicepreşedinte al F.O.R.S-ului, cu o competenţă şi teologică şi culturală atât de cuprinzătoare! Ce aş putea să spun mai ales despre greva studenţească în 1946, pe care a condus-o ca un mare lider. Mă limitez să subliniez curajul şi înţelepciunea cu care s-a strecurat atât de strălucit printre capcanele unei astfel de uriaşe mişcări, la tinereţea sa şi la totala lipsă de experienţă.

Cea ce mi se pare cu totul de admirat este faptul că a păstrat atât faţă de foştii studenţi forsişti, ca şi faţă de foştii studenţi grevişti, o caldă cordialitate.

Astfel m-a primit în cele câteva ocazii când am îndrăznit să-l contactez. Prima dată a fost la Roman, când scria prefaţa la frumosul album al picturilor murale ale Episcopiei. Apoi, la Văratec, pe când lucra la monumentala traducere a Bibliei, l-am vizitat însoţită de părintele meu duhovnic. Erau vremuri primejdioase, părintele era în mod cert supravegheat, iar eu sigur purtam după mine trena verificatoare, destinată proscrişilor. Totuşi părintele nostru Anania m-a primit de fiecare dată cu acel sentiment frăţesc, caracteristic forsiştilor.

După 1989 i-am trimis prima mea carte de memorii, „Strigat-am către Tine, Doamne”, din care se putea deduce cât mi-au ajutat lecţile F.O.R.S.-ului. Am primit un răspuns neaşteptat de generos şi mai mult decât onorant. Îmi trimitea cu autograf şi dedicaţie frumoasa sa psaltire şi două însemnate CD-uri: discursul de recepţie la Academie şi prima predică la biserica din Nicula.

Ultima întâlnire a avut loc la Mitropolia Iaşului cu ocazia lansării „Memoriilor”, la invitaţia Universităţii Ieşene. Un prilej atât de emoţionant; prilej când am înţeles din nou cât de mult a fost, este şi va fi pentru noi părintele Anania, frate cald şi plin de înţelegere, în duhul F.O.R.S.-ului.

Este nespus de onorant că în catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, oficiază din când, o Sfântă Liturghie, un mare prelat forsist.

Aspazia Oţel Petrescu

- fragment dintr-un articol publicat în revista Veghea

Trei ani de la trecerea la cele vesnice a Parintelui Anania. Cuvant despre „miracolul” comunist si despre cel economico-tehnologic al UE. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale.

Ce oare a facut comunismul, decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceasta, sa-i rapeasca omului libertatea? Va amintiti cum Stalin a supus Ucraina prin infometare? Acelasi lucru pe care, la un moment dat, ni-l promitea noua Ana Pauker. Pe de alta parte, i-a oferit omului „miracolul“ transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, „raiul pe pamant“ (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca, pana la urma, comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el, adica, reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n’as vrea sa raman aici. Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr’o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n’am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza. Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.

Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata, pentru a fi „acceptati“ in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati; niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul „intrarii“ noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.

In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, Marele Inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.

Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor „Mari Puteri“, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici. E de trebuinta, insa, o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului, nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic... Dar sa mergem mai departe.

Verbul „a corupe“, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante, care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate acestea, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu, insa, as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea, cand e vorba de formele coruptiei spirituale?... Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. In fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s’ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos Insusi a fost primul mare fundamentalist: „Inapoia Mea, Satano!“.

Mitroplitul Bartolomeu Anania

Bădia Nicolae Purcărea: Trifan şi Marian au fost mentorii sfinţilor închisorilor

În 1941, când primii deţinuţi politic au început să populeze Aiudul, toţi cu pedepse de 10, 15, 20 de ani, şi-au pus problema: ce ne facem? Cum vom rezista noi 20 de ani de puşcărie? Pentru că problema se pune astfel: ce este mai puternic, materia sau spiritul? Şi bine-nţeles, concluzia a fost că spiritul este acela care ne duce pe treptele acestea ale rezistenţei. De la Braşov erau atunci avocaţii Traian Trifan şi Traian Marian, cu pedepse de 17, respectiv 20 de ani. Ei au fost mentorii tuturor sfinţilor din închisoare. Luăm Biblia în mână şi cu Biblia vom parcurge 20 de ani sau toată viaţa. Aceasta a fost decizia lor. Şi aşa a fost. S-a format la Aiud aşa-zisul „grup al sufletiştilor”, în care câţiva, un grup frumos, s-au aliniat şi au uitat de cele materiale. În grupul acesta au fost Părintele Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Virgil Maxim, Marian Naidim, Nicu Mazăre. Şi acest grup nu a făcut altceva decât, cu Biblia în mână, să gândească, să mediteze la cele sfinte. Mai mult, nu a fost o formă artificială de manifestare. A fost o formă profundă, spirituală. Ei, când şi-au luat acest ideal pe care să-l ducă până la moarte, au fost profund conştienţi de ceea ce fac. Şi bine-nţeles că ei s-au separat.

Minune făptuită de Sf. Trei Ierarhi cu deţinuţii închisorilor comuniste, povestită de Cuviosul Părinte Justin Pârvu

La tăiat de stuf sau pe terenul agricol au înfruntat vânturi năprasnice, arşiţă şi ger, încât cu nimic nu erau mai prejos aceste nevoinţe decât cele ale asceţilor stâlpnici şi numai darul lui Dumnezeu a putut să-i menţină în viaţă pe aceşti sacrificaţi ai neamului, că prin puteri omeneşti era imposibil. Întărim cuvântul printr-o minune a lui Dumnezeu pe care ne-a povestit-o Părintele Iustin:

„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.

Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar, spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care se varsă în Deltă. Acolo se forma un Iac de aproximativ 4-5 hectare, şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”.

Fiecare dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot, şi apoi altul. Era aproximativ 12,30 când am terminat al treilea balot.

Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.

Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”.

O minune ca să aibă rezonanţă în sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit, care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor.

Ieroschimonah Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, pg. 197-200.

Sursa: http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/526/minunea-faptuita-de-sf-trei-ierarhi/

Parintele Arsenie Boca - Botezul lui Iisus

Viaţa publică a lui Iisus e cuprinsă între cele două botezuri: Botezul în Iordan, de la Ioan, şi Botezul sfintelor Sale pătimiri, de la iudei.

Alarma pe care o dase Ioan, din pustia Iordanului, străbătuse toată Palestina; şi oameni simpli o aduseră şi în atelierul de tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.

Iisus recunoscu chemarea. Timpul Lui venise.

Deşi era văr bun cu Ioan, nu s-au cunoscut, nu se văzuseră.

Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va cere botezul său. Deci în zilele acelea a venit Iisus din Nazaretul Galileii la Iordan, amestecându-se în mulţimea care se boteza.

Iisus n-avea vreo vinovăţie de spus, dar s-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-o va da de urmat.

Ioan, care auzise tot pomelnicul fară-de-legilor, s-a mirat că înaintea lui vine un Om fară prihană, a cărui sfinţenie o simţea sufletul şi privirea sa aspră.

Deci Ioan îl oprea pe Iisus, simţindu-se el păcătos şi cerându-i botezul. Trebuia însă împlinită Dreptatea - adică Legea -. Căci toată predica lui Ioan, botezul cu care boteza mulţimea, nu aveau alt rost decât, după înseşi cuvintele lui Ioan: „...ca (Iisus) să fie arătat lui Israel". (Ioan 1,31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii.

Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul Ziditorului făpturii.

Iisus, neavând nimic de mărturisit, se ruga.

în faţa Sa se deschidea o eră nouă: era creştină.

Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă peste făptură şi Fiu; iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului Păcii o cunună.

Iar glasul Părintelui II mărturiseşte: „Fiul Său prea iubit", în care a pus toată iubirea Sa pentru oameni.

Aceasta e Teofania creştină (Arătarea lui Dumnezeu în Treime).

Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că „Acesta este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29-34).

Cu această mărturisire, sub autoritate de prooroc, misiunea lui Ioan se încheie: „De acum El trebuie să crească, iar eu să scad !" (Ioan 3,30)

Dacă la botezul lui Ioan, Iisus n-a avut de mărturisit nici un păcat, misiunea Lui avea să-L încarce - pe nedrept - de toate fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea sa se facă - pentru noi - „păcat", pe care avea să-1 ţintuiască pe cruce, spălând omul în al doilea botez al Sfântului Său Sânge. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era străfulgerare de sabie a unei alte împărăţii decât cea aşteptată de Israel. Deşi El era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre El conduceau toate umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi „găsit" şi „strigat" vrăjmaşul şi distrugătorul lor, de către victimele „umbrelor". Deşi El dase Legea lui Moise în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de Lege. Deşi venise ca să strice lucrăturile diavolului, va fi vorbit că lucrează cu mai marele dracilor, că are pe Belzebul.

Nimeni nu L-a înţeles; de aceea toţi s-au simţit datori să-I stea împotrivă.

Dar El s-a făcut om, una cu noi: trebuia să ia povara păcatelor şi a blestemelor omeneşti. Cel fară de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace, dătătorul păcii trebuia să rabde la un loc cu vrăjmăşia; chipul adevărului trebuia să sufere palmele minciunii; floarea nepri-hanei, gunoiul spurcăciunii.

Pentru Iisus tot păcatul era o tortură.

Pe umerii lui Iisus, care-Şi lăsase slava Sa de Dumnezeu, ca să îmbrace slăbiciunea omenească apăsa, ca pe-o temelie, răscumpărarea lumii de sub tirania păcatului. De braţul Lui atârna mântuirea omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui Dumnezeu.

Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru oameni, în apele înfiorate ale Iordanului. „El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat" (Isaia 53,4).

Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume, care avea să fie apoi întărit cu al doilea botez, pe cruce. Cu aceasta Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu „fărădelegile noastre ale tuturora" (Isaia 53,6). Iisus mărturisea acum toate păcatele omului.

Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare, pentru om: - ucigaşul lui Dumnezeu.

Prislop, 12.01.1950,
Botezul Domnului Matei 3,13-17

(sursa Cuvinte Vii - Pr.Arsenie Boca)

Cuviosul Seraphim Rose despre crestinismul confortabil si despre Antihrist

Nu este raspuns la intrebarea «De ce?»: asa isi definea Friedrich Nietzsche propria filosofie a nihilismului. Eugene, nereusind sa afle un raspuns satisfacator in societatea occidentala moderna, a ajuns la concluzia ca intreaga societate era infectata mai mult sau mai putin de nihilism. Este adevarat ca religia dominanta a acelei societati daduse un raspuns, dar forma luata de acest raspuns nu i-a sunat bine lui Eugene; astfel, el a respins chiar si religia dominanta ca pe o manifestare mai putin evidenta a nihilismului. Daca majoritatea crestinilor de astazi au acceptat cu adevarat raspunsul adus de Hristos - si anume ca viata aceasta este doar o pregatire pentru vesnica Imparatie a Cerurilor, in care toate cele de aici isi afla implinirea si sensul - atunci cu siguranta acestia nu traiau ca si cum ar crede. 

El sustinea ca Antihrist nu este de cautat in primul rand printre marii tagaduitori, ci printre micii afirmatori - printre «crestinii» care Il au pe «Hristos» doar pe buze, printre «religiosii» a caror «religie» se acomodeaza usor cu lumea, printre profetii unei «noi» ere de “reinnoire spirituala “, care cauta aceasta reinnoire in «lmpara|ia acestei lumi», si nu mai presus de ea" .

In opinia lui Eugene, „cerul" acestor crestini caldicei - un taram invaluit in ceturi, unde omul isi afla „binemeritata odihna" dupa o viata de truda - nu este decat „o proiectie emotionala, o consolare pentru cei care prefera sa nu priveasca in fata implicatiile necredintei lor". Cum el insusi devenise crestin abia la capatul unei chinuitoare cautari a Adevarului si stiind bine ca trairea acestui Adevar inseamna rastignire zilnica, Eugene intelegea ca acesti oameni, cu credinta slaba si dispusa la compromisuri, doreau in primul rand sa fie consolati in aceasta lume. Erau capabili sa faca tot ce se „cuvenea" dupa criteriile lumesti, sa se simta evlaviosi si pe deplin siguri de rasplatirile imbelsugate care ii asteapta dupa moarte. 

Dupa cum spune T. S. Eliot:

„Vremea noastra este o vreme a virtutii mediocre si a viciului mediocru, cand oamenii nu mai lasa jos Crucea, fiindca nimeni nu o mai ia pe umeri.”

Cuviosul Seraphim Rose: Iuda a fost primul om modern. Sexualizarea omului

Alte idei importante date la iveala de Eugene in aceasta perioada se afla in jurnalul sau filosofic care numara saptezeci si doua de pagini si cuprinde perioada 30 iulie 1960 - 3 aprilie 1962. Aici el vorbea despre arta autentica ca reflectare a relatiei dintre artist si realitatea ultima; despre secolul al XX-lea ca „veac al superstitiei"; despre Fiara Apocalipsei ca apoteoza a iubirii de sine, in care fiece om se va inchina lui insusi; despre jocurile olimpice ca o alta modalitate de a unifica lumea pe temeiuri exterioare; despre national-socialismul lui Hitler ca produs al revolutiei moderne, mai curand decat ca reactie la ea; despre parabola fiului risipitor ca o paralela instructiva pentru epoca moderna; despre Iuda ca primul „om modern". De asemenea, mai scria despre utilizarea sexualitatii ca o „forta impersonala" pentru a-l stapani pe om: „Asa cum omul modern a fost transformat intr-un ”animal politic”, tot astfel a fost si “sexualizat” - adus la o asemenea preocupare pentru sex, incat acesta sa se dovedeasca a fi o forta dezintegratoare pentru el. Si astfel asteptam «liderul» in stare sa canalizeze aceasta noua energie pierduta, exact asa cum a procedat si Hitler".

Cuviosul Seraphim Rose despre duhul crestinismului autentic

Am vazut deja cum, inainte de convertirea sa, Eugene a avut indeajuns de suferit pana sa afle ca implinirea deplina si fericirea nu sunt cu putinta de aflat in aceasta viata; si cum, chiar dupa ce L-a primit pe Hristos, moartea lui pentru lume i-a adus o adanca singuratate. El a inteles ca crestinismul era ascetic prin insasi firea lui, privind dincolo de lumea aceasta si de finalul ei inevitabil. Atat de straina era perspectiva lui nelumeasca fata de spiritul vremii sale, incat pana si unii scriitori contemporani, pe care de altfel ii admira - cum ar fi Buber, Berdiaev si Merton - isi exprimau speranta intr-un „guvern mondial", „abolirea razboaielor" si „unirea finala a omenirii". „Si astfel", scria Eugene, „numai insinguratii pot experia «sfarsitul»; toti ceilalti au «interpretat» acest sfarsit astfel incat sa se potriveasca cu dorintele lor. Numai insinguratii au cutezanta de a-l trai cu adevarat, in deplina cunostinta de cauza (cat este cu putinta sa cunoasca un om) a ceea ce este el".

Referindu-se la acesti „insingurati", care „sufera intens de marele rau al epo­cii moderne", Eugene se numara, fireste, si pe sine intre ei. El isi privea existenta in lume ca pe o forma de rastignire. Iata cum suna un fragment semnificativ din jurnalul sau:

„Noi, cei ce voim a fi crestini, nu trebuie sa asteptam din partea lui nimic altceva decat rastignirea. Pentru ca a fi crestin este totuna cu a fi rastignit, in aceasta vreme si in orice vreme de cand Hristos a venit pentru intaia data. Viata Lui este un exemplu - si un avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa ne rastignim personal, mistic; caci singura cale spre inviere este rastignirea. Daca vrem sa inviem impreuna cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El - chiar pana la smerenia suprema, lasandu-ne devorati si apoi scuipati afara de lumea care nu intelege. Si trebuie sa ne rastignim in afara, in ochii lumii; caci Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta, iar lumea nu poate sa suporte nici macar pe un singur reprezentant al ei, nici macar o secunda. Lumea poate sa-l primeasca doar pe Antihrist, acum si oricand.

Nu-i de mirare deci ca este greu sa fii crestin - nu este greu, este cu neputinta. Nimeni nu poate sa primeasca in mod constient un fel de viata care, cu cat se traieste mai sincer, cu atat conduce mai sigur spre propria distrugere. Iata de ce ne revoltam mereu, cautam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini doar pe jumatate, incercam sa impacam cumva cele doua lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua.

Doamne, da-ne puterea de a urma calea rastignirii! Nu exista nici o alta cale de a fi crestin".

..............

Fiind crescut in ceea ce el considera a fi „crestinismul confortabil", Eugene avea sa se umple de amaraciune si deznadejde. In timpul unei vizite la Carmel, in vara lui 1961, Eugene isi descarca simtamintele in jurnal:

„Sfarsitul unei alte coborari in Maelstrom, in viata oamenilor obisnuiti. Este bine pentru mine, pentru ca aici vad campul unde e cultivat Antihrist. Toa­te miscarile fanatic anticrestine din epoca moderna devin mult mai usor de inteles dupa o vizita la «crestinii» din Carmel - ei nu sunt nici macar caldicei, iar raul lor, desi real, este atat de meschin, incat oricine altcineva, cu exceptia unui crestin rastignit, ar fi cuprins de nebunie... Toata nebunia, ratacirea si raul tuturor veacurilor dospesc in aceasta confortabila, respectabila si securizanta gura de iad".

Insa constiinta crestina a lui Eugene era tulburata. Stia bine ca se impotriveste lui Dumnezeu cata vreme se lasa mistuit de o astfel de ura fata de semenii sai. Incercand sa impace in sine simtirile navalnice, scria: „Iata cum ma ispiteste diavolul: vrea sa ma faca sa vad ca acest bland popor al iadului nu mai este nici macar uman - cum oare sa mai vezi in ei chipul lui Dumnezeu?

Lumea intreaga este data in stapanirea celui rau. Fie ca Dumnezeu sa ne dea, celor ce vrem sa fim crestini, sa suferim rastignirea in mijlocul acestor oameni si chiar de dragul lor. O, suntem slabi, cei ce uram cand avem motiv sa uram. 

Doamne, da-ne smerenia de a-i iubi pe cei pe care, dupa randuielile lumii, ar trebui sa-i uram. A iubi pe cel ce il uraste este poate cea dintai indatorire a sfantului".

Eugene si-a dat seama ca nici macar aici nu mersese destul de departe. Isi spunea mereu ca trebuie sa-i iubeasca pe cei ce il urasc, insa nu renuntase inca la convingerea sa - despre care stia bine ca este gresita - si anume ca oamenii din jur merita sa fie urati. Astfel a ajuns la singura concluzie ce putea fi cu adevarat placuta lui Dumnezeu, Cel ce primeste jertfa unui .duh zdrobit. „Dar", scrie el pana la urma, „sa privim lucrurile mai in profunzime: oare nu sunt eu insumi cel mai vrednic de ura?".

Asa se nevoia Eugene sa-si smereasca duhul mandru si razvratit, ce trebuia strunit si preschimbat in focul iubirii lui Dumnezeu. Atunci cand chema o lume apostata la pocainta si la smerenie, stia bine ca primul care trebuie sa se nevoiasca intru dobandirea acestor virtuti este el insusi. Se temea ca, simtindu-se deasupra „oamenilor de rand", sa nu devina incapabil de a mai recunoaste propria lui participare la „pacatele lor de rand" si ca, repudiind pe de-a intregul lumea toata care intru cel viclean zace (1 In. 5, 19), sa nu se mai poata bucura de ceea ce Dumnezeu ii daruise in aceasta viata. Iata o rugaciune scrisa in jurnal:

„Dumnezeule, nu ne parasi, pe cei ce incercam sa ne pastram credinciosia fata de Tine in aceste zile de pe urma cand intunericul vrea sa ne copleseasca, cand insasi lumea pe care ai zidit-o buna foarte ne apasa cu greutatea pacatului si a raului adunate in veacuri intregi de neascultare si urmare a voilor noastre. Cu greu mai putem afla astazi bucurie in lumea aceasta pe care Tu ai facut-o spre desfatarea noastra. O, numai din pricina pacatelor noastre, pe care ni le stim, lumea s-a ingreuiat astfel; si pana si noi, cei ce am vrea sa ne pastram credinciosia fata de Tine, ne lasam cu totul prinsi in plasa pacatului  si a raului ce trage lumea in prapastia fara de fund.

Ci inca strigam catre Tine, Doamne, atunci cand toti s-au lepadat de Tine. Pana cand, pana cand, Doamne, ne vei lasa in intuneric?

Credinta noastra este putina; o, de ne-ai da un semn! Iata ca noi, cei prea-neputinciosi, indraznim a mustra lumea la ale carei pacate ne facem pe deplin partasi. O, Doamne, miluieste! Vino degraba, Doamne, caci noaptea este aproape si toata nadejdea piere de pe fata acestui vechi pamant".

- text cules de Dan Fagarasanu

+2 ianuarie - 19 ani de la trecerea la Domnul a mărturisitorului închisorilor comuniste Virgil Mateiaş. Crez de generaţie: "Voiam s-aducem Cerul mai aproape şi pe Carpaţi să-i facem un altar".

Noi ne-am născut sub semnul pătimirei

Ca mărul ce-nflorise în brumar,

Voiam s-aducem Cerul mai aproape

Şi pe Carpaţi să-i facem un altar.

I-am dăruit bucate pentru gloată,

În dragoste ne-a pus pelin de mai,

Ne-a mai cerut un stol de călăuze

Pe drumul care duce către Rai.

Am mai păstrat victorii şi înfrângeri

Purtate sus, ori în ţărână, jos,

Cu pita lor divină şi amară

Să crească-un neam înalt şi luminos.

De-o coborî şi neamurile toate

Veni-vor să se-nchine printre voi,

Aduceţi-vă aminte de Golgota

Şi-aprindeţi lumânare pentru noi.

Virgil MATEIAŞ

15 mai 1958, Uranus, celula 94 şi 4 decembrie 1962, Aiud, izolare

Îndemn la speranţă din partea Doamnei Aspazia Oţel Petrescu

       Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranţa! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranţa!

SFANTUL SERAFIM DE SAROV DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“. Sf. Serafim de Sarov

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.

La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.

In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand "Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale "Hristos a Inviat!". Ii numea pe toti "bucuria mea". In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.

O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:

Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de suprafata a "nevointelor ascetice", descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. "Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta", spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, "ci prin intermediul tau, este data intregii lumi!" Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.

Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.

S. A. Nilus

 
 

Scopul vietii crestine

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.

“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.

Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa fie stiut de batran.

“Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune - acesta este scopul vietii crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depasesc”. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.

"Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: "In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35).

"Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept si cu frica lui Dumnezeu, si graindu-i: "Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin care te vei mantui tu si cei ai casei tale". Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina. Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi si care, prin dobandirea de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea binecuvantarilor vietii ce va veni. Dar primirea de catre Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos se limiteaza la aceasta: Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face sa vieze (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa traiasca sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: "Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra" (Ioan 9:41). Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodata atunci cand binele este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar si in aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a zis: "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Ioan 3:34-35).

"Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este adevaratul scop al vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant."

"Ce intelegeti prin dobandire?" l-am intrebat pe Sfantul Serafim. "Cumva, nu prea pricep."

"Dobandirea este acelasi lucru cu luarea in posesie", mi-a raspuns el. "Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste negot. El spune tuturor: "Negutatoriti pana ce voi veni" ( Luca 19: 13), "rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele." ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra."

"In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: "Mergeti la cei ce vand si cumparati." (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune.

"Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti. "Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adancul iadului."

"Antonie cel Mare, in scrisorile sale catre monahi, spune despre asemenea fecioare: ''Multi calugari si fecioare nu au stiinta despre feluritele vointe care lucreaza in om, si nu stiu ca suntem influentati de trei voi: prima este voia Domnului cea a-tot-desavarsita si a-tot-mantuitoare; a doua este voia noastra omeneasca care, chiar daca nu este distrugatoare, nu este nici mantuitoare; si a treia vointa este cea a diavolului - pe de-a-ntregul distrugatoare." Aceasta a treia vointa, a vrajmasului, il indeamna pe om sa nu faca fapte bune, sau sa le faca din mandrie, sau doar de dragul virtutii, decat de dragul lui Hristos. A doua, propria noastra vointa, ne indeamna sa facem totul pentru a ne satisface patimile, sau ne invata ca si vrajmasul, sa facem lucruri bune doar de dragul binelui si nu pentru harul care este astfel dobandit. Dar prima, vointa a-tot-mantuitoare a Domnului, consta in a face bine doar pentru dobandirea Duhului Sfant, ca o comoara vesnica si nesfarsita, de nepretuit. Se poate zice, intr-un fel, ca dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit, caci: "Prin Duhul Sfant fiecare suflet este inviorat, iar prin curatire este transfigurat si luminat de Sfinta Treime, intr-o Sfanta taina." 

"Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Impreuna cu El, au putut intra in camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor; untdelemnul nu este fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta - de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice) in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre.

"Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: "Iata, Eu stau la usa si bat" (Apocalipsa 3:20), intelegand prin "usa" cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! "In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca," graieste Domnul.

"Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: "Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita." (Marcu 14:38), adica sa va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau.

"Desigur, fiecare fapta buna, facuta din dragoste pentru Hristos, ne daruieste harul Duhului Sfant, dar rugaciunea ne da acest har in mod deosebit, pentru ca intotdeauna este la indemana, ca o unealta de dobandire a harului Duhului Sfant. De pilda, ai vrea sa mergi la biserica, dar nu afli nici o biserica sau slujba s-a terminat; ai vrea sa dai de pomana unui cersetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce sa ii dai; ai vrea sa-ti pastrezi fecioria, dar nu ai puterea sa o faci din pricina firii tale sau din pricina tariei vicleniilor vrajmasului, carora nu te poti impotrivi datorita slabiciunii tale omenesti; ai dori sa faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai taria sau iti lipseste prilejul. Acestea, cu siguranta nu se aplica rugaciunii. Rugaciunea este la indemana oricui, bogat ori sarac, nobil ori umil, puternic ori slab, sanatos ori bolnav, drept ori pacatos."

"Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie. Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: "Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!" Si Domnul l-a ridicat din morti.

"Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugaciunii, iar ea aduce indeosebi Duhul lui Dumnezeu, si este cel mai usor de savarsit pentru toata lumea. Vom fi fericiti intr-adevar daca Domnul Dumnezeu ne afla pazindu-ne si plini de darurile Sfantului Sau Duh. Atunci putem nadajdui plini de incredere ca "vom fi rapiti… in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh" (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine "cu putere multa si cu slava" (Marcu 13 :26) "sa judece vii si mortii" (1 Petru 4:5) si "va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Matei 16:27).

"Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoiesti a crede ca este o mare bucurie sa vorbesti cu sarmanul Serafim, socotind poate ca nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Insusi Domnul, obarsia fara de cadere a fiecarei binecuvantari, cereasti si pamantesti? Intr-adevar, in rugaciune ni se ingaduie sa vorbim cu El, cu Insusi Dumnezeul si Mantuitorul nostru cel plin de har si de datator de viata. Dar chiar si aici, trebuie sa ne rugam numai pana cand Dumnezeu Duhul Sfant se pogoara asupra noastra, cu harul Sau ceresc, in masura cunoscuta de El. Si cand El binevoieste sa ne viziteze trebuie sa ne oprim din rugaciune. Pentru ce ar trebui atunci sa ne rugam Lui, "Vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pre noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre", cand El deja a venit la noi sa ne mantuiasca, pe cei ce ne incredem Lui, si Il chemam cu adevarat cu Numele Sau cel sfant, ca sa-L putem primi cu smerenie si dragoste pe Mangaietorul, in casa sufletelor noastre, flamanzind si insetand dupa venirea Sa?

"Voi explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pilda. Inchipuiti-va ca m-ati chemat in vizita si ca, in urma acestei invitatii, am venit sa stam de vorba. Dar continuati sa ma chemati, spunandu-mi: "Intra, te rog! Hai intra!" Atunci eu voi fi silit a cugeta: "Care este problema lui? Este nebun?''

"Asa, si cu Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh. De aceea se spune: "Opriti-va si cunoasteti ca eu sunt Dumnezeu; Inaltat voi fi intre neamuri. Inaltat voi fi pe pamant" (Psalmul 45[46]:10). Adica voi aparea si voi continua sa apar tuturor celor care cred in Mine si Ma cheama, si voi vorbi cu ei precum am grait odata catre Adam in Rai, catre Avraam si Iacov si alti slujitori de-ai Mei, Moise si Iov, si cu cei asemenea lor.

"Multi explica ca aceasta tacere se refera numai la problemele lumesti; cu alte cuvinte, ca in timpul rugaciunilor in care vorbesti cu Dumnezeu trebuie "sa fii linistit" in ceea ce priveste problemele lumesti. Dar iti voi spune, in numele Domnului, ca nu este numai necesar sa fii mort fata de acestea la rugaciune, ci cand prin puterea nemasurata a credintei si a rugaciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant se indura sa ne viziteze, si vine la noi in intregimea bunatatii Sale nespuse, trebuie sa fim morti si fata de rugaciune.

"Sufletul vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie sa ramanem intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care El se va milostivi atunci sa ni le spuna. Sunt trebuitoare atat trezvia eplina a sufletului si a duhului, cat si neprihanirea feciorelnica a trupului. Aceleasi cerinte au fost facute la Muntele Horev, cand israilitilor li s-a spus ca nici macar sa nu isi atinga nevestele, vreme de trei zile, inainte de aparitia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Caci Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, si nimeni cu trupul sau duhul intinat nu poate intra in partasie cu Dansul."

DOBANDIREA HARULUI

"Da, parinte, dar alte fapte bune, savarsite din dragoste pentru Hristos, in scopul dobandirii Duhului Sfant? Ati vorbit numai de rugaciune."

"Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.

"Acum va voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de negutatori din Kursk. Astfel, pe cand nu eram inca in manastire, obisnuiam sa facem negot cu bunurile care ne aduceau cel mai mare castig. Fa astfel, fiul meu. Si asa cum in afaceri scopul de capatai nu este nici pe departe cel de a face negot, ci obtinerea a pe cat se poate mai mult castig, astfel si in "afacerea" vietii crestine scopul principal nu este, nici pe departe, rugaciunea sau savarsirea unor alte fapte bune. Desi apostolul spune: "Rugati-va neincetat" (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: "Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi." (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri." (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci "blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama" (Ieremia 48:10). Iar lucrul Domnului este: credinta in Dumnezeu si in Acela pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 14:1; 6:29). Daca noi intelegem poruncile lui Hristos si ale Apostolilor asa cum trebuie, afacerea noastra ca si crestini consta nu in sporirea numarului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de indepartare a scopului vietii crestine, ci in obtinerea castigului cel mai mare de pe urma lor, adica dobandirea darurilor celor mult bogate ale Duhului Sfant.

"Cat doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca insiva sa puteti dobandi aceasta sursa nesfarsita a harului dumnezeiesc, si sa va puteti intreba mereu: Sunt intru Duhul Domnului ori nu? - nu este nici o pricina pentru a jeli. Sunteti pregatit sa va infatisati de indata la infricosatoarea judecata a lui Hristos. Caci "In ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca." Dar daca nu suntem in Duhul, trebuie sa aflam de ce nu suntem si ce pricina l-a facut pe Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant sa ne paraseasca. Trebuie sa-L cautam iar si trebuie sa continuam cautarea, pana ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant este aflat si este iarasi cu noi, prin bunatatea Lui. Trebuie sa atacam vrajmasii care ne indeparteaza de El, pana ce si tarana lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David, "Urmari-voi pe vrajmasii mei si-i voi prinde pe dansii si nu ma voi intoarce pana ce se vor sfarsi. Ii voi zdrobi pe ei si nu vor putea sa stea, cadea-vor sub picioarele mele." (Psalmul 17:41-42[18:38-39]).”

„Aceasta este, fiul meu. Asa trebuie sa faci negot duhovnicesc intru virtute. Imparte darurile harului Duhului Sfant celor care au trebuinta de ele, asa cum o lumanare aprinsa ce arde cu foc pamantesc da lumina si aprinde alte lumanari, pentru a-i lumina pe toti cei din alte locuri, fara a-si slabi lumina ei. Daca astfel este cu focul pamantesc, ce vom spune despre focul harului Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu? Pentru ca bogatia pamanteasca, impartind-o - scade, dar bogatiile ceresti ale harului lui Dumnezeu cu cat sunt impartite, cu atat mai mult sporesc intru cel ce le imparte. Astfel, Domnul Insusi s-a bucurat a-i grai samaritencei: "Oricine bea din aceasta apa va inseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va inseta in veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa, care curge spre viata vesnica." (Ioan 4:13-14)"
 

Parintele Arsenie Boca despre Sfantul Vasile cel Mare - model de marturisire

Aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.


         Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.

         "Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului" - îi zise prefectul? "Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei". Prefectul începu cu ademeniri zicând: "Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului". Sfântul Vasile îi răspunse: "Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui". "Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta" - îi zise prefectul? "Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele". "Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?" "Ce anume ar putea să-mi facă împăratul" - întreabă Sfântul Vasile liniştit? "Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar". La acestea Sfântul Vasile râse zicând: "Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu". Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: "De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic" (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: "Niciodată n-am văzut om ca dumneata" ştiţi ce mi-a răspuns? "Poate că niciodată n-ai văzut episcop"! Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: "Să fie exilat numaidecât!!" Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

         Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii.

         Cercările i-au dovedit pe sfinţi iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii. Amin.

- fragment extras din lucrarea Cararea Imparatiei

Părintele Cleopa, despre grija cea mai mare de Anul Nou

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului. Iată cum știu oamenii să mulțumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viață!

Începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viața, să luăm aminte, cu fiecare an nou, să lăsăm câte un păcat care ne stăpânește cine știe de când și să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greșelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toți, să începem anul nou cu inima curată și cu credință în Dumnezeu. Să nu începem la crâșmă, cu beție, cu fluiere, cu câte și mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot timpul!
Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului. Iată cum știu oamenii să mulțumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viață! Dar vine moartea la om şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai avea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: "Doamne, mai dă-mi un minut!" Dar nu-ţi mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să te rogi! Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.
Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun şi să-I mulţumim că ne-a ajutat cu mila şi cu îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.
Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!
Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni!  Nu pot scăpa nici împărații. Unde sunt împărăţiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împărații de care se cutremura lumea? Unde sunt cetăţile? Unde sunt oraşele? Unde-i oraşul Pompei şi unde este Cartagina şi oraşele vechi care s-au dărâmat de cutremur?
Unde sunt cetăţile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învățați? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru şi ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ și pulbere s-au făcut. Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi și de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). Vom cere să mai trăim un minut și n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viaţa aceasta şi ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! (...)
Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulțumim Preasfintei Treimi și Maicii Domnului, care mijlocește pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun și să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creștinește. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea! Amin!

(Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 9, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 43-47)