Sfanta Parascheva sau despre cuviinţa tainei

Şi iar întåmpinăm ziua de prăznuire a Cuvioasei Paraschiva cu bucuria tainică a reîntålnirii cu Sfånta întru iubirea lui Dumnezeu, care ne-a dăruit-o ca sprijin şi ajutor în momente de restrişte, vrednică mulţumire şi recunoştinţă pentru darurile cele multe din care ne împărtăşim în fiecare zi şi, îndeosebi, ca pildă de viaţă creştin-ortodoxă. Evlavia poporului nostru pentru Cuvioasa Maică Parascheva vine din adâncuri numai de Dumnezeu ştiute şi, în ceas de rugăciune, nu sunt puţini cei care o simt mai vie decât sunt ei înşişi, încă trecători prin viaţă spre nemurire. Despre viaţa destul de scurtă a Cuvioasei se ştie puţin, suficient însă ca poporul să afle esenţa trăirii creştine pe care s-o împlinească sub întreitul semn al credinţei, iubirii şi speranţei, una trimiţând la cealaltă după o logică a proniei divine. Trăitoare prin sec. XI, fiică de neam bun din Epivata, din ţinutul Târnovo, cu părinţi creştini, Cuvioasa Parascheva avea zece ani când a dat ascultare cuvintelor: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“; cuvinte pe care mintea nu le poate pătrunde, dar pe care le primeşte cu înfiorare „inima curată şi smerită“ spre a se dărui lor. Foarte probabil înţelesese copila şi tâlcul spuselor lui Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. Întâlnind un sărman, s-a dezbrăcat de hainele bogate şi le-a dăruit cu firescul celui ce ştia de la un Sf. Părinte că „haina care este în dulap nu este a ta, cum nu e a ta nici hrana care îţi prisoseşte“. Aşa că, în ciuda mustrărilor severe ale părinţilor, ea a continuat să-şi dăruiască din haine sărmanilor.
A urmat lui Hristos, părăsindu-şi în taină părinţii, şi a pornit mai întâi spre Constantinopol, pe drumul sfinţeniei pribegind pe la mânăstiri, petrecând, cu timp şi peste timp, în rugăciune şi post împreună rodind bogat în fapte bune. De aici s-a îndreptat la Calcedon, apoi la Heracleea Pontului şi la Ierusalim să se roage Maicii Mântuitorului. S-a întors la Constantinopol, s-a rugat Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi, luând binecuvântare, a luat înapoi drumul la Epivata, unde, după unele mărturii, a întemeiat o obşte care se îngrijea cu sârg de îngrijirea săracilor, bolnavilor şi pe toţi cei aflaţi în nevoi. Avea numai 27 de ani când a plecat la Domnul, fiind înmormântată lângă mare şi trecerea anilor a aşternut uitare peste „străina“ ce făcuse atâtea fapte bune. Curăţia inimii şi smerenia se împlinesc în răbdare, virtute pentru care ne dă aleasă pildă. Asta pentru că ar fi rămas poate neştiută dacă apropierea nu i-ar fi fost prihănită de trupul unui nevolnic îngropat alături. Atunci, la hotarul răbdării, Sf. Parascheva s-a arătat în vis unui călugăr (asemenea şi unei femei creştine) zicându-i: „Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia“. Mergând la mormânt, au descoperit trupul întreg şi frumos mirositor al Cuvioasei şi l-au dus la Biserica Sf. Apostoli, unde a făcut minuni fără de număr. Moaştele Cuvioasei au fost duse în Epivata, unde au rămas cam două secole, de unde au fost strămutate la Belgrad şi apoi la Constantinopol (1521) după cum povestesc Dositei, patriarhul Ierusalimului ca Eftimie, Rafael şi Melitie al Atenei. Tot de la ei aflăm cum sfintele moaşte au ajuns la Iaşi din îngrijirea domnitorului Vasile Lupu, o poveste nu mai puţin plină de tâlcuri ziditoare. Iată ce scrie Dimitrie Cantemir: „Le-a câştigat acestea pentru cele mari şi multe binefaceri şi slujbe făcute Bisericii celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea (Patriarhia - n.n.) turcilor şi creştinilor. Însă fiindcă la turci este interzis a strămuta un mort peste trei mile afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldova. Toată povestirea aceasta a strămutării este zugrăvită pe peretele de miazăzi al Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte“. Se întâmpla în 1641 şi de atunci sfintele ei moaşte străjuiesc ca o rugăciune vieţuitorii din Iaşi, din Moldova, din toată ţara, de mare şi repede ajutor celor care caută spre ea cu credinţă şi dragoste.
Minunile făcute sunt fără de număr, ştiute şi neştiute, pentru că Sf. Paraschiva, cea urmăritoare a lui Hristos, cu iubirea Lui înţelege trebuinţele noastre şi le ia, în sine, rugăciuni nerostite. Sfinţenia ei cu totul minunată a fost dovedită, între atâtea şi atâtea altele, în marele incendiu din 26 decembrie 1888, care a mistuit Biserica şi sfintele moaşte au rămas neatinse. Şi tot fără de număr sunt cei care dau mărturie toţi cei care ajung la sfânta raclă a Cuvioasei câtă pace şi bucurie sfântă îi cuprinde doar pentru că îi sunt în preajmă. E pacea lui Hristos şi bucuria învierii Lui care prin Cuvioasa Parascheva învăluie blând mintea şi sufletul în lumina ce se deschide spre ceea de-a pururi rămâne „Cale, Adevăr, şi Viaţă“. De aceea, să nu fie cu supărare, cred că, între cele atâtea şi atâtea rugăciuni, cea mai importantă îmi este aceea de a ne fi de folos să devenim vrednici de sfinţenia ei, încercând, cu ajutorul neîncetat a lui Dumnezeu, să trăim nu numai cu „pâine“ ci „şi cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu“. Măsura o aflăm în rugăciunea împărătească, atunci când spunem „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ“, aşa cum a făcut-o Preasfânta Fecioară, atâţia şi atâţia sfinţi între care şi Cuvioasa noastră Maică Parascheva, atât de râvnitoare rugătoare pentru noi. Apoi, după Cuvântul lui Hristos, „toate celelalte vi se vor adăuga vouă“, celor care îşi fac din rugăciunea stăruitoare, curăţată prin post şi împlinită cu fapte bune un mod de a fi (nu a vorbi!). O fac, asemenea Cuvioasei, nu cu retorică şi gesturi spectaculoase, strălucitor împodobite, ci în adâncul tainic al inimii, unde numai Dumnezeu poate pătrunde spre a ne face părtaşi la praznicul fără de hotar al Iubirii ce „nu cade niciodată“.

Sf. Parascheva sau despre cuviinţa tainei
Scris de Elena Solunca Moise
Curentul - marţi, 13 octombrie 2009
© Curentul

1945, din culisele rezistenţei pentru salvarea Maramureşului.

În toamna anului l944, Armata Roşie, trecând peste Carpaţi, a intrat în Maramureş şi în Ucraina Transcarpatică. Concomitent, autorităţile comuniste, controlate de Moscova, au acţionat pentru a pune în aplicare planul de ocupare a acestei zone şi de separare a Maramureşului de Ţară. După l989, am sperat că aceste evenimente vor fi clarificate, dar în urma vizionării emisiunilor şi a lecturării articolelor pe această temă, am ajuns la concluzia că, în abordarea fenomenului Sighet, au rămas elemente necunoscute, iar unele dintre cele cunoscute, sunt relatate tendenţios sau interpretate greşit.

Un bun prieten, căruia îi mulţumesc, mi-a trimis cópii ale articolelor: 1945. Cum a rămas Maramureşul românesc? de Aleksandr Stacalin (Moscova) şi Revolta contraalipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică de Vlad Manoliu, apărute în revista Magazin istoric. În articolul de la Moscova, autorul acordă o importanţă majoră demonstraţiei de la Sighet, căutând să justifice arestarea conducătorilor ei. Atunci a fost arestat şi tatăl meu, Pop Octavian, preot în localitatea Berbeşti, un sat situat în apropierea Sighetului. Datorită implicării lui în această acţiune de protest, am reuşit să cunosc evenimentele respective, iar la unele am fost martor ocular.

Nu voi uita niciodată momentul de profundă emoţie şi accidentul pe care l-am avut când câţiva maramureşeni implicaţi în acţiune au depus jurământul.
Ulterior, am descoperit locurile unde erau ascunse cantităţi apreciabile de muniţie, armament şi lozincile confecţionate pentru demonstraţia de la Sighet.
Într-o noapte, în localitatea Berbeşti, pe terenul situat între drum, biserică şi şcoală, o unitate de artilerie germană a amplasat un număr mare de tunuri. Comandamentul s-a instalat în casa parohială, care era nelocuită.
La plecare, au lăsat sub duş umea 6 mc de lăzi cu cartuşe.

De asemenea, au tras clopotele şi au organizat un ceremonial religios, cu onoruri militare, îngropând în cimitirul de lângă biserică două sicrie în care se aflau, de fapt, mitraliere şi cartuşe. Un alt sicriu cu mitraliere a fost îngropat la marginea drumului, între localităţile Berbeşti şi Vadu Izei, punându-se o cruce cu inscripţia Erou necunoscut.

Căutând cuiburi de păsări şi porumbei, sub cu pola din turnul bisericii am găsit mitraliere, iar în podul bisericii, între plafon şi acoperiş, am găsit puşti. Având nevoie de alimente pentru militari, în secret, germanii vânduseră arme populaţiei - cartuşele se dădeau pe ouă, armele pe păsări, mitralierele pe porci iar un tun, pe patru bovine (s-au cumpărat patru tunuri). După arestarea tatălui meu, la perchiziţia efectuată de către Serviciile Secrete Sovietice, acest armament nu a fost găsit. Sub duşumeaua din casa parohială s-au găsit doar câteva butoaie goale, o damigeană cu vin şi un butoiaş de 50 litri, cu ţuică. Din fericire, acest butoiaş a salvat situaţia!

Am aflat că, înaintea demonstraţiei, armamentul fusese ascuns în Sighet şi pe malurile râurilor Mara şi Cosău, în apropierea localităţii Vadu Izei. Îi spusesem tatălui meu de descoperirea făcută. Realizând pericolul cunoaşterii ascunzătorii de către un copil, a considerat necesar să ia unele măsuri de protecţie. Astfel am avut prima discuţie în care m-a convins de necesitatea păstrării tăcerii. După arestarea tatălui meu, am luat cunoştinţă de eforturile depuse pentru salvarea lui, iar după eliberare, el însuşi mi-a relatat, foarte prudent şi reţinut, unele întâmplări din perioada de detenţie.

Nucleele de rezistenţă. De la tatăl meu ştiu că odată cu înaintarea Armatei Roşii, teritoriile noastre au dobândit importanţă strategică şi politică pentru Moscova. În consecinţă, s-a intenţionat formarea unei mici republici sovietice, în componenţa căreia urmau să intre: Bucovina , o porţiune din nordul judeţului Suceava, Maramureşul şi Ucraina Subcarpatică. În acest plan erau implicate Rusia, Ucraina, România, Cehoslovacia şi Ungaria - România şi Cehoslovacia doreau să-şi salveze teritoriile, Ungaria, profitând de conjunctura apărută, emitea unele pretenţii teritoriale, iar Ucraina insista pe lângă Moscova ca aceste teritorii să-i aparţină. În final, în urma unor întâlniri şi convorbiri bilaterale secrete, Moscova a acceptat doleanţele Ucrainei, astfel că, în toamna anului l944 şi începutul anului l945, aceasta, supravegheată atent de Moscova, formează Rada Populară a Ucrainei Subcarpatice, subordonată ei şi având reşedinţa la Sighetu Marmaţiei. Zona intră sub controlul Armatei Roşii, jandarmeria este desfiinţată, iar în locul prefectului destituit este instalat ucraineanul Odoviciuc. Nemulţumită de separarea judeţului de România, populaţia era hotărâtă să împiedice acest lucru. În Borşa, Vişeu, Dragomireşti, Strâmtura, Ieud, Apşa, Berbeşti, Fereşti, Onceşti, Oarţa, Ocna Şugatag au apărut nuclee de rezistenţă.
În general, la conducerea lor se aflau preoţii, învăţătorii şi gospodarii fruntaşi. Ei au organizat apoi şi localităţi limitrofe. Scopul iniţial era pregătirea populaţiei pentru acordarea de sprijin în situaţii de necesitate. Din rândul lor s-au format grupuri de iniţiativă pentru apărarea intereselor maramureşenilor, ce au avut câteva întâlniri la Sighet, cu conducătorii Radei Populare, şi la Munkacevo, cu conducătorii Armatei Roşii de acolo. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stoparea planului sovietic, la a cărui punere în practică îşi conjugau eforturile conducătorii politici şi Serviciile Secrete.

de Liviu POP

Continuarea la:

http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/

Minune Dumnezeiască la Schitul Huta: Icoana Maicii Domnului a vărsat lacrimi! (reportaj TVR 1 Universul credinţei)

Sâmbătă, 29 august 2009, la hramul Schitului Ortodox Huta, au participat peste 300 de persoane venite în pelerinaj din Oradea, Alba, Cluj, Arad şi localităţile învecinate. Schitul Huta are două hramuri, primul este al Sfintei Teodora de la Sihla, iar cel de al doilea hram este închinat Sfântului Ioan Botezătorul.
Slujbele religioase au început din ajun cu privegherea de noapte, după rânduiala Sfântului munte Athos, continuând sâmbătă dimineaţa cu celelalte rânduieli urmate de Sfânta Liturghie. După terminarea Sfintei Liturghii, în timp ce unul dintre preoţii prezenţi împărţea anafora, o credincioasă a observat că din ochiul drept al unei icoane curgea mir frumos mirositor. Icoana respectivă este o litografie lipită pe lemn, copie după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Ukraina). Iniţial preoţii au crezut că, din greşeală, cineva s-a atins de icoană şi a uns-o cu mir. După ce au şters icoana, mirul a început să izvorască din nou. După ce au şters-o de mai multe ori, au observat că mirul nu încetează a curge. Văzând aceasta, o parte dintre credincioşii prezenţi s-au adunat în jurul icoanei cântând imne dedicate Maicii Domnului, moment în care din retină curgea tot mai mult mir.
Pentru credincioşii prezenţi, această minune a fost un moment de bucurie duhovnicească în timp ce vieţuitorii schitului consideră că e un semn pe care Maica Domnului îl dă: „Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele”, zice părintele Eftimie Mitra, continuând: „acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se ştie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire şi o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom vedea în viitor”.

Prof. Cristian MARC

Sursa:

http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com

CURENTUL despre "Marele şoc": Tismăneanu regurgitat de Iliescu. FACATURA TISMANEANU - ILIESCU.

Ion Iliescu s-a supărat din nou pe produsul său şi al Noii Stångi a şcolii de la Moscova, Vladimir Tismăneanu. „Eu cred că aşa-zisul Raport de condamnare a comunismului este o făcătură nefericită. El ignoră tocmai momentul cel mai semnificativ - cel al condamnării reale de către întregul popor şi al înlăturării prin cea mai radicală mişcare populară a dictaturii comuniste: Revoluţia Romånă, care este expediată în acest raport în cåteva pagini“, a declarat, ieri, fostul şef al FSN, la Academia Romånă. În replică, Vladimir Tismăneanu, propagandistul comunist de la Ştefan Gheorghiu, în prezent „profesor“ fără cursuri şi studenţi cu o catedră plătită de ICR din bani publici, tocmai la Maryland, se arată supărat. El susţine că ceea ce îl deranjează pe Ion Iliescu la raportul întocmit este citarea Proclamaţiei de la Timişoara care cere, la Punctul 8, lustraţia în Romånia. Potrivit lui Tismăneanu, Raportul „accentuează Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 ca adevărată Cartă a Revoluţiei Romåne“. El susţine că Raportul este „un document ştiinţific, rezultat din activitatea unei echipe de cercetători şi a unei comisii formate din specialişti de prim rang din Romånia şi din străinătate şi exponenţi de frunte ai societăţii civile“.

Un Raport contestat

În fapt, Raportul a fost contestat, dincolo de motivele personale ale lui Iliescu, de către părţi importante ale societăţii româneşti: deţinuţii politici, pentru că a falsificat numărul morţilor sub ocupaţia bolşevică şi alte aspecte ale martirajului luptei anticomuniste, inclusiv în Basarabia, de către reprezentanţii minerilor de la 1977, ai muncitorilor anticomunişti de la Braşov din 1987, de către Biserica Ortodoxă, pentru minciunile şi infamiile la adresa Ortodoxiei, dar şi de cea Catolică, de către Societatea academică pentru adevăr istoric, pentru gravele deformări ale adevărului de către academicieni, profesori universitari, istorici, analişti, presă, societatea civilă şi militanţi anticomunişti, cum ar fi Victor Frunză, Ionel Cană, Paul Goma ş.a.

Herta Muller l-a refuzat pe Tismăneanu

Chiar şi recenta laureată a premiului Nobel pentru literatură, Herta Muller, a respins participarea la această farsă istorică. Ea consideră că, în condiţiile de astăzi, condamnarea comunismului este un „teatru absurd“. Din acest motiv a şi refuzat să facă parte din „Comisia Tismăneanu“. „Este ridicol ca după 20 de ani să se spună că regimul comunist a făcut crime! Trebuie să facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd“, afirmă disidenta într-un interviu acordat în exclusivitate, disponibil pe Internet.
Singurul membru al Academiei Române din Comisie este profesorul Alexandru Zub, care a declarat în mediile istorice din Iaşi că nu a scris personal niciun rând la Raport şi îi este ruşine ca s-a lăsat folosit. În schimb, unul dintre „specialiştii de prim rang“ de care vorbeşte Tismăneanu, a fost Sorin Antohi, dovedit ca turnător al Securităţii, acoperit de Patapievici la CNSAS şi, mai mult, dezvăluit de presă drept un impostor, cu un doctorat inventat.

Monica Lovinescu: Comisia Tismăneanu, „o aiuristică“

Iar „specialiştii din străinătate“ şi „exponenţii de frunte ai societăţii civile“, dacă aceştia sunt Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, se pare că, de fapt, niciunul nu a participat la redactarea Raportului. Conform scriitoarei Doina Jela („O sută de zile cu Monica Lovinescu“, Editura Vremea, Bucureşti, 2008), din luna martie 2004 Monica Lovinescu era blocată la pat după ce trecuse printr-o internare şi un episod de amnezie totală. Virgil Ierunca a murit pe 28 septembrie 2006 - înainte de încheierea lucrărilor „Comisiei Tismăneanu“. De prin 2005 i se arătaseră lui Virgil Ierunca primele semne de Alzheimer, care în cursul anului 2006 au ajuns la apogeu: nu mai recunoştea pe nimeni. Pe 27 iulie 2006, Virgil Ierunca fusese diagnosticat cu „demenţă senilă“ în urma unei internări. Doina Jela ne mai spune că, începând din anul 2000, Ierunca nu mai dădea interviuri şi nu mai scria. În ce o priveşte pe Monica Lovinescu, este greu de crezut că o femeie de 83 de ani, suferindă şi imobilizată la pat de doi ani de zile ar fi putut avea vreo influenţă în alcătuirea acestui raport în care nu sunt clare contribuţiile fiecărui membru al Comisiei, după cum remarcă observatorii avizaţi. La 11 septembrie 2006, Monica Lovinescu îi declara Doinei Jela referitor la Raportul Tismăneanu: „S-au făcut lucruri foarte interesante. Am înţeles că s-a luat la cunoştinţă şi de faptul că noi nu suntem decât cu numele, că nu vom putea merge la Bucureşti şi se vor ocupa, când va apărea textul, să ni-l comunice şi nouă, ca să avem o părere“. În plus, Monica Lovinescu, ca şi Herta Muller, nu vedea sensul existenţei „Comisiei Tismăneanu“ şi a unui eventual raport: „În Germania a fost populaţia care a făcut, în Ungaria nu ştiu ce s-a făcut. În Cehia s-a lichidat povestea de la început. De-asta o face şi al nostru abia acuma. Numai cererea asta de experţi mi se pare aiuristică, cum să spun eu, tot românul ştie pe pielea lui ce a fost sau n-a fost, chiar dacă el nu a fost direct persecutat. Dar ştie, a auzit de lucrul ăsta, a auzit din vecini, a auzit din rumoarea publică... A trăit, aşa că nu mai are sens toată povestea asta. Decât fiindcă el îşi ia o răspundere, care e mare, bine că şi-o ia, dar n-ar fi avut nevoie de un raport“. (Doina Jela, op. cåt., p. 142).

CIA şi „Revoluţia de la Moscova“

În ce priveşte spaţiul destinat „revoluţiei“ în Raportul Tismăneanu, Richard Andrew Hall, un reputat analist american al Agenţiei Centrale de Intelligence, CIA, specializat pe evenimentele din România din decembrie 1989, critică modul precar şi amatoristic în care a fost realizat. Richard Andrew Hall, în analiza sa disponibilă pe Internet - „Romånii meritau ceva mai bun“ - este revoltat de superficialitatea cu care Raportul a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare şi modul în care preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, eschivează criticile pertinente aduse acestei lucrări, încercând să pozeze în victima unor atacuri personale.
Concluzia ar putea fi aceasta: „Raportul Tismăneanu“ este cea mai mare minciună scrisă din România, de după ocuparea ţării de comuniştii bolşevici, echivalentă perfect cu aşa-zisa „Revoluţie Romåna“ în care Iliescu a jucat un rol principal. Dacă observaţi, miza amåndurora, Iliescu şi Tismăneanu, este să acrediteze, în continuare, imensa minciună a „Revoluţiei Romåne“, sinistra lovitură de stat instrumentată de KGB pentru a prelua conducerea României, care se dorea a fi transformată în precursoarea Iugoslaviei sfărâmate, şi pe deasupra cu 60.000 de morţi, conform aspiraţiilor lui Silviu Brucan.
Iliescu vrea autentificarea „Revoluţiei de la Bucureşti“, Tismăneanu a „Revoluţiei de la Timişoara“, pentru a acoperi, la ordinele aceleiaşi Centrale, adevărul macabru al „Revoluţiei de la Moscova“

Komintern după Komintern

Instalarea lui Tismăneanu la Cotroceni, pe post de „ayatollah al adevărului suprem“, este o succesiune firească după plecarea lui Iliescu-KGB: constituie practic o tentativă de reocupare totală a României de către kominternul de după komintern.
Cearta tătukăi Cronos Iliescu, învins de Zeus Băsescu, cu unul dintre fiii săi mâncaţi în stare de avorton şi acum regurgitat, Volodea Tismăneanu, este, de fapt, rezultatul unor greţuri personale. La finele anului 2004, în plină campanie electorală, fiul Tismăneanu la braţ cu tăticul FSN-PSD Iliescu-KGB străbăteau Românica, Europa şi SUA pentru a promova ultima lucrare a noului şi vechiului Komintern: „Marele şoc - Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu“.

Raportul Tismăneanu - Iliescu

Să ilustrăm cu câteva citate din acest volum propagandistic, posibilul Raport Tismăneanu, dacă Iliescu şi Năstase ar fi cåştigat alegerile:
„Vladimir Tismăneanu: Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci şi pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ’60 încoace -, pentru că, până în anii ’60, nu eraţi în vârfurile puterii. Iar, după anii ’60, când aţi întâlnit personalităţi de prim rang, după ruptura cu Ceauşescu şi eliminarea dumneavoastră din structurile decizionale ale puterii, aţi continuat să fiţi un reper pentru foarte mulţi dintre noi. (...) Îndrăznesc să spun că noi avem şi anumiţi prieteni comuni, şi anumite lucruri biografice în comun. Părinţii dumneavoastră au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină, părinţii mei au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină. (...)
Cel puţin din ce reiese astăzi, Stalin fusese simbolul a tot ce putea să fie mai pur, mai frumos, mai antifascist, mai umanist, pentru multă lume, a fost un mit extraordinar de puternic.
Ion Iliescu: Cultivat cu putere şi considerat expresia sintetică a teoreticianului, care emitea nu păreri, ci adevăruri absolute.
Vladimir Tismăneanu: Comunicate divine“.

Victor RONCEA

Comentarii la

Marele şoc: Tismăneanu regurgitat de Iliescu
Curentul - marti, 13 octombrie 2009

© Curentul

Actualitatea lui Caragiale. "Noi si Biserica" - eseu despre liber-cugetatori.

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!
Dar să nu exagerăm!
Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.
De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.
O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.
Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.
Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.
Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?
Ia să vedem.
Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.
Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.
Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.
Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?
Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii nori, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?
Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!
Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.
Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!
Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

Radu Gyr, „patriarhul nostru de la Aiud“

Când Petru Ursache îl întreba pe Cezar Ivănescu într-un interviu dacă scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice, acesta a dat un răspuns edificator: "Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici".

Nu putem şti cum va hotărî Dumnezeu la judecata de apoi, dar pentru un om ca Gyr, care a suferit peste 16 ani de temniţă, în trei regimuri, cu demnitate şi credinţă în Dumnezeu, răsplata credem că va fi de partea celor despre care Mântuitorul a spus: "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate". Greu de înţeles pentru noi versuri ca acestea: "Hei, omule, vorbeşte, e marea ta Judecată,/ atunci voi urca înaltele trepte/ şi îngenunchind sub abside/ cu zâmbet de sânge pe buze livide/ Îţi voi răspunde cu trupul inert:/ Pentru toate rănile mele nedrepte/ eu, Doamne, Te iert!".

Însă pătimirile de neînchipuit îndreptăţesc chiar şi o atitudine de aparentă răzvrătire. Simona Popa, fiica poetului, i-a povestit lui Paul Siladi într-un interviu din 2006: "Tata a început periplul închisorilor devreme, după Rebeliune, el fiind în Mişcarea Legionară, de fiecare dată când era câte un accident erau ridicaţi, dar făcea câte o bucăţică de puşcărie, care adunate au făcut vreo doi-trei ani, dar procesul cel mare a fost în anul 1945 (...) Cea mai mare parte a pedepsei a făcut-o la Braşov, unde regimul era mai blând, până prin '50. La Braşov noi l-am vizitat. Mie mi-au dat voie să merg chiar în închisoare, în celula în care era el. Avea voie să aibă creion şi hârtie, sunt multe poeme pe care le am de acolo, manuscrise pe care le-a scos, dar cu ştampila închisorii".

Însă după ce a fost transferat la Aiud, condiţiile s-au înnăsprit şi n-au mai putut comunica. De data aceasta a fost condamnat la moarte pentru poezia "Manifest", cunoscută de toată lumea însă cu titlul "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!".

"SĂ-L AVEM PE DUMNEZEU ÎN NOI"
Radu Gyr a îndurat suferinţele ca un om integru, deşi era foarte bolnav. Numai Dumnezeu ştie cum a suportat bătăile şi regimul de carceră în care alţii au murit, când el fusese operat de colaps renal, TBC pulmonar, avea o fragilitate vasculară, hepatită. Toate acestea fără a i se acorda asistenţă medicală. Era atât de slab, că pielea îi devenise solzoasă, atârnând groaznic. Toţi credeau că va muri, dar a supravieţuit.

Atanasie Berzescu, fost deţinut la Aiud, a mărturisit în cartea "Lacrimi şi sânge" cum l-a întâlnit pe Gyr: "Am avut fericirea să-l întâlnesc în curtea penitenciarului chiar când mă aflam într-o stare de prăbuşire morală. A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis: «Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul». Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina.

El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte". Acelaşi fost coleg de detenţie a spus într-un interviu realizat de Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş pentru Hotnews: "În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze.
E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în viaţa omului". În rarele momente de mărturisire, după eliberarea din 1963, poetul i-a spus ginerelui său că a fost dus pe un ger îngrozitor la Aiud şi de acolo înapoi la Braşov. Era ger cumplit, dar el era dezbrăcat.

"Acolo, când a ajuns pe la 2 noaptea, ofiţerii de Securitate beţi au început să îl scuipe. În clipa aceea a vrut să moară şi a leşinat. S-a trezit a doua zi dimineaţă cu un gardian tânăr, care i-a spus: «Domnule profesor, v-am adus un borş cald»".

A fost eliberat în '63 şi a murit în '75. Nu era vizitat decât de Crainic şi Crevedia, spune fiica poetului, el fiind foarte circumspect, nu vorbea cu prea multă lume. Poate de teamă, poate din cauza unor remuşcări.

Tot timpul a regretat că a dat mai departe poeziile sale şi că unii oameni au fost închişi sau a suferit în alt fel din partea autorităţilor, dar pe de altă parte, se ştie, scrierile lui au îmbărbătat pe atâţia care nu vedeau nici o lumină de nicăieri. Când a ieşit, şi-a transcris toate poemele scrise în gând în temniţă, memorate acolo şi de alţi deţinuţi. Fiica lui n-a fost închisă, cum au păţit alţi fii de deţinuţi, dar dată afară din facultate a fost. Şi ea, şi mama ei au avut de suferit, au trăit în mari lipsuri în acea perioadă.

Simona a fost primită în Corul Patriarhiei, iar prin susţinerea patriarhului Iustinian Marina nu a fost dată afară cum au sugerat securiştii. A avut în felul acesta o pâine asigurată. Despre tatăl său a mai spus că "atâta frig a îndurat încât el la 40 de grade era fericit". După eliberare a fost urmărit pas cu pas, hărţuit până în ultima clipă. Securitatea i-a propus colabarea, dar a refuzat categoric, chiar dacă l-au ameninţat din nou cu închisoarea. Au recurs şi la o mârşăvie, semnând cu numele lui articole pe care el nu le-a scris niciodată.

CEI CARE NU RENUNŢĂ LA VIS
Mai trebuie ştiut că Radu Gyr s-a născut la Gruiu, lângă Câmpulung Muscel, în 1905, tatăl său fiind actorul Coco Demetrescu, Gyr fiind pseudonimul pe care şi l-a luat poetul. Doctor în litere, Radu Gyr a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, gazetar, colaborator la revistele culturale ale vremii. În perioada de guvernare legionară a fost director al teatrelor, înfiinţând şi un teatru pentru evrei.
A fost de mai multe ori laureat în 1926, 1927, 1928 şi 1939 al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române.

Deşi încă necunoscut ca poet de către generaţiile actuale, versurile lui Radu Gyr au fost cântate de Tudor Gheorghe într-un superb spectacol intitulat "Cu Iisus în celulă". Ilie Tudor, tatăl artistului, a fost coleg de celulă cu Radu Gyr. Postum, i-au fost publicate 14 volume de poeme, monumentala sa operă fiind un continuu îndemn la credinţă şi păstrarea valorilor creştine ortodoxe în ciuda vicisitudinilor de orice fel. Sunt multe poeziile memorabile şi cu înţeles tainic sau care fac apel la partea cea mai sensibilă a inimii, dar poate definitorie pentru viaţa şi scrisul lui Radu Gyr este strofa aceasta: "Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis".


de Daniela Cârlea Şontică
Jurnalul Naţional

Părintele Mina Dobzeu, botezatorul Părintelui Nicolae Steinhardt: Când a greşit mitropolitul Vladimir?

La 18 ianuarie 1999, de la Huşi, părintele arhimandrit Mina Dobzeu, botezătorul lui Nicolae Steinhardt, îi trimitea mitropolitului Vladimir Cantarean o scrisoare, ca urmare a unei întâlniri anterioare. Preacuviosul părinte Mina ne-a lăsat un exemplar al acelei scrisori, pe care, împlinind dorinţa sa, o facem publică acum.

Înalt Prea Sfinţite Mitropolit,

În adâncă smerenie îmi exprim durerea şi necazul pentru acest popor obidit.

Va lăudaţi că sunteţi mai român, că sunteţi originar din părţile Bucovinei, însă trădarea poporului băştinaş în aşteptările lui spune altceva. Când a greşit mitropolitul Vladimir?

Când era sub statul sovietic, mai puţin a greşit pentru că Basarabia era înglobată în Statul Sovietic. Iar Sfinţia Sa şi-a făcut studiile în seminarul şi academia Teologică rusă. Dar nu trebuia să-şi uite neamul său. Trebuia să înveţe de la ruşi, că ei sunt naţionalişti chiar şi atunci când propagau internaţionalismul.

Aici aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, când v-aţi lăsat format cu spiritul patriotic sovietic-rus, din expresia: Şiroca [strana] maia rodnaia. ot Moscvî… Şi aşa aţi rămas.

Acum vă încântă farmecul Ortodoxiei ruseşti, cu catedrale măreţe şi slujbe fastuoase, dar nu în aceasta stă sfinţenia şi dreptatea divină, ci sfinţenia se desăvârşeşte în a servi pe cel obidit, cu atât mai mult pe fratele tău şi casa ta în care să faci ordine.

Aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, atunci că n-aţi avut spiritul patriotic al băştinaşilor, când nu v-aţi gândit la suferinţele lor prin care au trecut, că i-au prădat în ce-i mai scump: credinţa, cultura şi limba. Credinţa i-a interzis-o. Biserica i-a închis-o. Vetrele de cultură – mănăstirile desfiinţate sau transformate în grajduri.

Momentul crucial. Trebuia să aveţi suflet pentru sufletul poporului basarabean şi să gândiţi de moment la aceea ce-i serveşte şi-l favorizează, printr-un act de curaj, de bărbăţie. Dar să fiţi alături de poporul băştinaş. Să serviţi mai întâi pe aproapele cel mai apropiat. Vecinul îşi pune el singur în traistă. Ruşii în statul sovietic şi-au pus bine în traistă. Oare acum trebuie să le mai puneţi şi Prea Sfinţia Voastră?

Da, era momentul crucial când cei trei v-aţi întâlnit în faţa guvernatorului. Era momentul să vă orientaţi bine, având în vedere slujirea la care v-a chemat Domnul pentru acest popor obidit. Că furtuna vă împingea mai mult către răsărit. Acest moment era salvator pentru populaţia Basarabiei. Trebuia să rezistaţi. N-aţi făcut-o. V-aţi dovedit slab, slugarnic.

Motivaţi: Da, eu am făcut studiile şi pregătirea mea duhovnicească în Rusia. Eu nu ştiu cine-i poporul român. Da! Dar trebuie să ştiţi să serviţi poporul basarabean, dacă nu ştiaţi mai mult, că e popor român.

După consfătuirea ce aţi avut-o în prezenţa guvernatorului, şi unul şi altul aţi luat-o, unul la răsărit şi unul la apus. Dar până la numirea Mitropolitului Petru al Basarabiei de către Sinodul de la Bucureşti, v-a aşteptat un an de zile să vă decideţi, ca să rămâneţi singurul mitropolit al Basarabiei.

După multe greşeli n-o mai faceţi şi pe aceasta de a prigoni pe fratele tău de treaptă şi de sjujire în Casa Domnului în dauna acestui popor cuminte şi credincios.

Încetaţi cu prigoana de inchizitor şi terorist! E o ruşine pentru secolul nostru.

Iertaţi-mă că nu zic altceva decât ceea ce am zis mereu, şi când m-aţi primit în audienţă, recent.

Duhovnic, consilier misionar,

Cel mai mic între muritori,

Arhim. Mina Dobzeu

M-rea Sf. Ap. Petru şi Pavel – Huşi

18-I-1999

Înalt Prea Sfinţiei sale, Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Vladimir

Chişinău

Scrisoare ce am trimis-o Î.P.S. Vladimir în urma unei discuţii ce am avut la reşedinţa P.S. Sale din Chişinău.

http://cubreacov.wordpress.com/