Paul Goma sărbătoreşte 74 de ani departe de onorurile statului român

Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. S-a născut pe 2 octombrie 1935, la Mana, judeţul Orhei, România, un copil nevoit curând să se maturizeze.
Experienţa grea, inumană, grotescă nu-l va împiedica să scrie mult mai târziu o carte care a recuperat copilăria sa basarabeană şi a configurat estetic şi etic o altă abordare a temei: „Din Calidor“. Întâmplător sau nu, traumele biografice au coincis în cazul lui Paul Goma cu cele mai hidoase „accidente“ din istoria ultimilor 80 de ani.

Uneori, oamenii sunt tentaţi să se mire crispaţi de vorbitul prea mult în jurul unui om, devenit personaj, cum au fost şi încă sunt atâţia, reducându-l la eticheta mentalităţii defetiste ce pare că ne-a înhăţat cu totul. Adevărul este că nu se „vorbeşte“ (scrie!) prea mult despre Paul Goma.
Adevărul este că uneori mai dăm peste câte o cronică de carte sau peste câte un text aniversar, cum este cel de faţă, sau peste aprecieri colaterale pe forumuri, pornind de la alte subiecte „tari“. Cum este cel din ultimele zile, cel despre moartea lui Nicolae Pleşiţă, criminalul pensionar al Securităţii române, îngrijit în ultimele trei luni într-un sanatoriu al SRI. Care a spus deseori public cum le-a făcut el şi le-a dres „ălora“, cum i-a omorât, le-a tras pumni şi le-a smuls barba. Mai neverosimil, deşi adevărat!, este cum a considerat justiţia română (parcă mereu aflată-n grevă, în vacanţă) că nu poate să-l urmărească penal, pentru că „mărturia“ publică n-ar fi probă. Aceeaşi justiţie care-l trimite pe Paul Goma la ghişeu să scrie cerere pentru redobândirea cetăţeniei române. O justiţie analfabetă, cum ar spune Paul Goma, pe măsura guvernelor care şi-au asumat şi şi-au împărţit rotaţia cadrelor din ’90 încoace.

Cei care ar fi trebuit să răspundă pentru crimele comunismului au murit şi mor de bătrâneţe (Pleşiţă avea 80 de ani) în patul lor sau prin sanatorii, au pensii care le permit nu doar o viaţă fără griji şi lipsuri, dar şi o moarte decentă. Au dat „la cap, la cap, la cap!“ poporului român, l-au decimat în ce avea mai bun, l-au şubrezit în coloana vertebrală, l-au schilodit trupeşte, apoi s-au odihnit şi au dormit liniştiţi, în casele lor, în mijlocul familiilor lor, au asigurat viitorul copiilor şi nepoţilor, au zâmbit vecinilor. Nişte mici dumnezei, ai zice, clonaţi din ADN-ul ideologiei comuniste. Şi-au pregătit terenul, ei şi al lor (activii şi lăsaţii la vatră), aşa încât, după 1989, nu au avut nici o ruşine, chiar dacă nouă ne crapă obrazul de ruşinea lor. Ceea ce nu este un merit în ce ne priveşte. Am rămas cu ruşinea şi am intrat în logica lor. Şi, mai mult de atât, trăim după coordonatele trasate de ei.

Supravieţuim într-o lume a scenariilor şi scenaritei. Şi, cu toate acestea, sunt lucruri care nu pot fi anulate. Cine face azi caz de „schimbarea“ lui Paul Goma, de după 1989, nu arată doar că nu stăpâneşte „subiectul“ (măcar teoretic, un atare neajuns se poate remedia), ci rea intenţie (ar putea fi şi un eufemism pentru „interes“). Cei care îl acuză de verzi şi uscate sunt aceia care în 1977 şi-au întors privirea oriunde în altă parte, numai spre scriitorul solitar din Drumul Taberei nu. Solidarizările din 1977 cu renegatul scriitor român au fost atât de subţiri încât intelectualii care îi caută nod în papură nu îşi dau seama că atunci, în 1977, au ratat ocazia de a-şi îndrepta spinarea. Un atu ce le-ar fi dat azi dreptul moral să îl „judece“. Este uşor să fii principial în limitele corectitudinii politice când beneficiezi de recunoaştere, de salariu, pensie şi sinecuri diverse.

Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. O zi de naştere ar trebui să fie prilej de bucurie, măcar de bune aduceri-aminte. Dar cum să ne aducem aminte cu bucurie (mândrie?, recunoştinţă?) de suferinţele unui om de care statul român, cobreslaşii, conaţionalii îşi bat joc?

De ce deranjează „stilul“ Goma? Dar l-a avut dintotdeauna, nu l-a căpătat după 1989. După 1989 doar a fost înlocuită cortina de pe conştiinţa noastră. Cei mai în vârstă ştiu, mai ales de la Europa Liberă, cine a fost Paul Goma. Cine citeşte textele publicistice de dinainte de 1989, scoase până în noiembrie 1977 cu greu din ţară, înţelege şi ce însemna să fii liber în comunism.

În privinţa literaturii lui Paul Goma istoria literară se va echilibra peste ani, atunci când idiosincrasiile puternicilor de azi vor amuţi. Este o lege nescrisă: scriitorul piere, cărţile rămân. Criticii pier, alţii vin în urma lui. Nu neapărat pe urma lui.

Avem şi motive de bucurie în toată această forfotă a crizei perpetue care este România? Avem: cu 74 de ani în urmă s-a născut pe un pământ românesc aflat mereu în bătaia puştii un om cu o voinţă şi cu încăpăţânare ieşite din comun. Consecvenţa lui Paul Goma de a fi el însuşi pentru a ne demonstra nouă că se poate... este fabuloasă. Un sacrificiu de sine pe care actorii guralivi ai scenelor române se grăbesc să îl defăimeze sub diverse pretexte. Să ai şansa unui Paul Goma (acest „Soljeniţîn român“, cum i-au spus străinii, şi nu oricine, ci pretenţioşii de nemţi!) şi să-i dai cu piciorul nu este doar cinism şi meschinărie, este şi prostie. Prostia unui stat sărac şi fudul, dar corupt până în măduva oaselor, care se boieşte cu cele mai recente văpseluri (vezi condamnarea de faţadă a comunismului, de exemplu), deşi pe sub boiul de pe mască a intrat în putrefacţie.

O oază de lumină în acest crepuscul este seria de autor începută anul trecut la Curtea Veche. Pentru care domnul Grigore Arsene merită să intre în istoria literară drept editorul care a avut curajul să îl editeze pe Paul Goma, după toate încercările de a fi distrus ca entitate publică şi individuală.

Sper din tot sufletul ca primul volum al Scrisurilor (1971-1989), care va apărea cât de curând, atât de aşteptat de foarte mulţi oameni de cultură şi nu numai, să restabilească în conştiinţa românilor locul lui Paul Goma.

„De unde o scoatem că numai noi, românii, suntem persecutaţi de istorie? Cum rămâne atunci cu «sabotarea» aceleiaşi teorii - altă manieră, doar a noastră, de a ne văicări, lăudându-ne? Tăvălugul comunist împins-tras de tancurile sovietice nu a strivit doar România; flăcările rugurilor «epuratoare» au prefăcut în cenuşă nu doar cărţi româneşti; nu numai intelectualii români au fost persecutaţi, interzişi, închişi, asasinaţi de analfabetimea proletară; şi nu doar «maeştrii» români şi-au vândut sufletul şi pana, punându-se în slujba întunericului.

Atunci cum se face că numai în România intelectualii nu pot, nu vor să se constituie în intelectualitate? Cum se face că numai în România mai funcţionează «turnul de fildeş», în care intelectualul pretinde că se retrage - în fapt, se ascunde; şi nu în turn, la înălţime, ci în pivniţa lui; şi nu pentru a cugeta, netulburat, la destinul lumii sau pentru a face artă pură, ci pentru a nu auzi, a nu vedea, ca să nu se spună, cumva-cândva, că el ştiuse - dar tăcuse. (…) Atâta vreme cât cei care nu au făcut (sau nu mai fac) compromisuri se vor mulţumi doar cu atât, cu «cartea mea», cu doar acea virtute românească potrivit căreia «om bun este acela care nu face rău», nimic bun nu se va face. Laudă celor care, în aceste timpuri scoase din ţâţâni, reuşesc «să nu facă rău» - aceştia sunt «oameni-buni» - şi atât; nu scriitori, nu intelectuali. Pentru că scriitor nu este acela care doar scrie; nici intelectual acela care doar ştie. Ci acela care spune, scriind, ceea ce ştie-şi-nu-tace. Altfel, se face complice al răului.“ („La oglindă“, sept.-oct. 1984, din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche, Scrisuri. I)

România este o ţară în care victima este întotdeauna vinovată, ba mai este şi desfigurată cu bocancii, după ce a murit, pentru a şterge urmele. Să nu ne mai mirăm, aşadar, când străinii ne privesc cu suspiciune sporită. Câtă încredere poate inspira un popor care-şi omoară - fie şi cu piatra ideologică - ce are mai bun, inclusiv şansa de a ţine capul drept?

Vineri este ziua de naştere a lui Paul Goma şi ca să-i spun La mulţi ani! nu este nevoie să o scriu aici. Am vrut doar să le reamintesc reprezentanţilor noştri că au o datorie morală, istorică şi de onoare faţă de cei trei membri ai familiei Goma care trăiesc şi azi în refugiu politic la Paris.

Flori Bălănescu, istoric
(scrisoare către Paul Goma)

Nu este membru al Uniunii Scriitorilor
Paul Goma nu are pensie de la statul român (nici de salariat, nici de fost deţinut politic, nici de scriitor. NIMIC), nu este membru al Uniunii Scriitorilor Români (insist pentru membrii de rând ai USR: s-a simţit cineva lezat vreodată de faptul că Paul Goma nu este nici măcar membru al USR, aşa încât să facă demersuri, măcar să pună de o manifestaţie cu o singură pancartă? Şi-a riscat cineva râvnitul statut de membru al unei instituţii care funcţionează şi azi ca pe vremuri?). Criminalii poporului român au avut şi au pensii de mii de lei noi de la statul român. Un „stat de drept“ (are ghilimelele meritate) care ar fi putut măcar de ochii lumii să salveze aparenţele justiţiei. Fără dreptate instituţionalizată nu există nici dreptate individuală, nici pace socială.

Sursa: Cotidianul

Monahul Paulin Clapon (fost detinut politic timp de 22 de ani): Eminescu a fost creştin! Sa-l citim integral.

Eminescu trebuie citit integral. Este mai mult decât un martir!

- Ne-aţi spus că aveţi o apreciere deosebită pentru Eminescu. Cum ar trebui receptat astăzi Eminescu?
- Eminescu trebuie citit integral. Bietul de el, a fost omorât. La moartea lui n-au fost decât cinci persoane. A fost înmormântat ca un câine. Eminescu a fost cel mai mare om politic al neamului românesc şi pentru asta l-au redus la tăcere!
- Putem afirma că Eminescu a fost martir?
- Poate mai mult ca un martir! În primul rând, numai suferinţele pe care le-a îndurat din cauza bolii pe care ei i-au creat-o cu medicamentele pe care i le-au administrat. Asta trebuie să ştie românii!
Cea mai mare poezie a neamului românesc, Doina, Eminescu a scris-o. Nu-l poate înlocui nimeni pe Eminescu. Există o conspiraţie împotriva lui Eminescu. Presa noastră a fost străină şi este străină şi azi, fiind condusă de masonerie.
Pentru execuţia lui Eminescu a intervenit Apusul, prin acest sistem satanic, care cerea „să-l mai potolească pe Eminescu”.

Eminescu a fost creştin. Hai să citim Rugăciunea lui către Maica Domnului!

- Sunt unii care afirmă că Eminescu nu ar fi fost un credincios creştin. Cum priviţi aserţiunile lor?
- Susţin contrariul celor afirmate de ei. Hai să citim Rugăciunea lui Eminescu! Sau Oda (în metru antic)!
Eu cred că din moment ce Eminescu s-a spovedit şi împărtăşit, a avut ceva bun în el. Aşa cred! Ca să nu mai spun de suferinţele pe care le-a îndurat!

fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea, nr. 4, 2009

Indicaţiile preţioase ale lui Mircea Geoana date Patriarhului la doi ani de la întronizare

Pe 30 septembrie 2009 am aniversat doi ani de la intronizarea ca Patriarh al Bisericii Ortdoxe Române a Preafericitului Daniel. Ca fii ai Bisericii noastre nu putem decât să ne bucurăm de eveniment şi să facem o rugăciune ca Dumnezeu să-l dăruiască Bisericii întreg, drept, cinstit, indelungat în zile, drept învăţând Cuvântul adevărului, pe Patriarh. Chiar daca nu suntem de acord cu anumite atitudini ale lui, sau suntem suparati că nu reactionează aşa cum am dori la problemele care ne frământă, indiferent de părerea proprie despre persoana Patriarhului, el rămâne întâistătătorul Bisericii noastre şi reprezentantul nostru la cel mai inalt nivel… omenesc.

Au curs multe mesaje de felicitare cu ocazia acestui eveniment dar cel care mi-a atras atentia cel mai mult a fost cel citit de Mircea Geoană, in calitate de preşedinte al senatului României, şi pe care il expun mai jos. (Il puteţi asculta AICI)

Mesajul Senatului României adresat Prea Fericitului Daniel la aniversarea a doi ani de patriarhat.

Prea Fericirea Voastră,
Înalt Prea Sfințiile și Prea Sfințiile Voastre,

Aniversăm astăzi doi ani de când Prea Fericitul Daniel a fost ales Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei.

Cei doi ani de Patriarhat ai Prea Fericitului Daniel au deschis o pagină importantă în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Prea Fericitul Daniel nu este doar cel de-al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ci este omul ales de Biserică să facă faţă celor trei demoni ai secolului trecut: ateismul, totalitarismul şi consumismul. Nici un alt Patriarh nu a avut în faţă o asemenea provocare.

Calitățile personale ale PF Daniel sunt recunoscute. În primul rând, pregătirea sa teologică. Patriarhul Daniel este un cărturar, un profesor de teologie. Cultura teologică solidă îi conferă o bună ancorare în tradiţia Bisericii. De asemenea, larga deschidere ecumenică îi oferă nenumărate posibilităţi de a crea punţi de legătură într-o lume în care închistarea şi izolarea sunt generatoare de conflict şi de insecuritate.

În numeroasele sale luări de poziţie, în predici, în studii sau la catedră, s-a manifestat deschis pentru susţinerea proiectului european, pentru promovarea deschiderii ecumenice, pentru o implicare reală, dinamică şi puternică a Bisericii în social, pentru restructurarea învăţământului teologic, pentru îndreptarea şi aducerea la zi a limbii liturgice, pentru promovarea activă a unui nou tip de misiune şi de limbaj eclezial. De aici şi capitolul nou pe care îl poate deschide în istoria Bisericii.

Un exemplu concludent îl constituie preocuparea față de media, față de rolul de instrucție și de educație pe care presa îl are. Radio Trinitas, Trinitas TV și ziarul ”Lumina” înseamnă deja un reper de spiritualitate și credință pentru sute de mii de români, o prelungire în actualitate a misiunii sociale a Bisericii.

Cu Prea Fericitul Daniel a început o epocă nouă în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, în raporturile ei cu statul român, cu Europa, cu celelalte biserici, cu societatea românească.

Daniel înseamnă „Judecător”. Discernământul şi dreapta – judecată sunt talantul Prea Fericitului Daniel.

Întru mulți și fericiți ani, Prea Fericirea Voastră!

Mircea Geoană,
Președintele Senatului României

Mi se pare mie că discursul Dl. Geoană este mai curând o platformă program pe care Patriarhul ar fi bine să o implinească, altfel de aici decurgând şi anumite consecinţe cel puţin … neplăcute.

1. …închistarea şi izolarea… se referă oare onorabilul politician la atitudinea tradiţionalistă şi antiecumenistă a unei insemnate părţi a Bisericii, reprezentate de Părintele Iustin de la Petru Vodă ?
2. … sunt generatoare de insecuritate, de conflict, de sărăcie şi de dezbinare… să fie oare un avertisment privitor la consecinţele care ar putea decurge dintr-o asemenea atitudine?
3.
...susţinerea proiectului european… inseamnă direct … promovarea deschiderii ecumenice… prin care se înţelege nimic mai mult decât … restructurarea învăţământului teologic, îndreptarea limbii liturgice, un nou tip de misiune şi limbaj bisericesc. E important de aflat de când misiunea şi limbajul eclesial sunt obiectiv de importanţă politică. Şi dacă sunt, nu cumva sunt legate de dorinţa anumitor cercuri de a “curăţa” Evanghelia şi textele liturgice ale Bisericii de aşa zisele expresii “antisemite”?

…Restructurarea învăţământului teologic… să însemne oare indepărtarea studenţilor teologi de izvorul Sfinţilor Părinţi şi adăparea lor cat mai mult cu apa tulbure a ereticilor contemporani?

….un nou tip de misiune şi limbaj eclesial… să fie oare deturnarea orientării vieţii bisericeşti de la Impărăţia Cerurilor la “paradisul” pământesc promis de post modernism? Cu alte cuvinte, Biserica este chemata sa renunţe la orientarea credincioşilor inspre impăraţia veşnica a Lui Hristos iar in loc de acesta să lupte pentru instaurarea utopiei socialiste.

Dl. Geoană consideră ateismul ca fiind unul din demonii secolului trecut. Oare el este mai puţin ateu (liber cugetător) decât “maestrul” lui, Ion Iliescu?

Să înţelegem că Dl. Geoană nu agreează deloc consumatorismul (alt demon)?

Să ne rugăm ca Dumnzeu să-i dea Patriarhului nevinovăţia porumbelului să poată conduce Biserica spre Hristos şi totodată viclenia şarpelui pentru a putea evita capcanele stăpânitorului acestei lumi şi slugilor lui.

Sursa: http://preugen.wordpress.com

MOARTEA la AIUD a "deţinutului K 9320, Vulcănescu Mircea"...

MOARTEA LUI MIRCEA VULCÃNESCU

De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.

Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n'am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.

Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.

Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:

I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n'au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.

II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.

Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s'o analizeze şi s'o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s'a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.

Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.

Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s'a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s'a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...

III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.

Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M'a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng...


Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975
Fragment din Discursul Contemporan, 1977
Director: Ioan Mirea


DIN IMPÃRÃTIA MORTII - MIRCEA VULCÃNESCU

Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare.
Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentãros, care freca cu terebentinã scândurile.
Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant.
Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.
Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune.
Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.
Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".
Am asistat la procesul lui. Bancile apararii, ca si pupitrele magistratilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai ca economia Romaniei nu a fost deficitara in raporturile cu Reichul, ci dimpotriva, prospera.
Germanii ne plateau granele si alte produse alimentare pe care le cumparau de la noi, in aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa cate-mi amintesc, doua vagoane - pe care nemtii ni le-au avansat, pentru livrarile ulterioare de grane.
Sala in care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsita de avocati, profesori, economisti, ziaristi, (teroarea inca nu se organizase, era in anul 1946).
Mircea Vulcanescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenta indiscutabila, corectitudinea germanilor in raporturile comerciale cu Statul roman si, in consecinta, priceperea si grija cu care condusese aceasta economie, Mircea Vulcanescu.
Generalul Stoenescu , militar de cariera, a avut aceasta mare calitate de a se fi inconjurat de colaboratori priceputi si, printre acestia, cel mai experimentat si cel mai piceput, era Mircea Vulcanescu.
Cu toata aceasta evidenta, cu toate actele doveditoare pana la cel mai minor contract, Mircea Vulcanescu a fost condamnat la 8 ani munca silnica, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, stiut fiind ca Mircea Vulcanescu a murit la Aiud de tuberculoza pulmonara, fara sa aiba nici o ingrijire medicala.
Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.
Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce îi slabea mult rezistenta.
Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica.
Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.
-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)
Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.

Gabriel Bãlãnescu - DIN IMPÃRÃTIA MORTII
Editura "DACIA", Madrid, 1981, pag. 275-276
Sursa: www.victor-roncea.blogspot.com

CAMPANIA ANTI-CIP CONTINUA! Sa-i cerem Presedintelui Romaniei sa organizeze Referendum! (indemn video)

CAMPANIA ANTI-CIP merge mai departe! Semnaturile au fost depuse la Presidentia Romaniei si a fost inregistrata cererea de organizare a REFERENDUMULUI. Orice alta varianta ar fi fost aleasa tot de decizia presedintelui am fi depins. Presedintelui ii revine responsabilitatea de a organiza REFERENDUMUL prin care poporul roman sa decida daca noile documente de identitate trebuie sa contina sau nu cip-uri. Presedintele trebuie sa cunoasca aceasta problema reala a unui numar foarte mare de romani (dintre care aproape un milion si-au exprimat refuzul fata de microcip prin semnarea tabelelor anti-cip). Pe langa semnaturile stranse pana acum, trebuie sa adresam mesajele noastre PRESEDINTELUI, fie prin scrisori, fie prin email.

Adresa Presidentiei Romaniei: Palatul Cotroceni, Bulevardul Geniului nr. 1-3, Sector 6 – Bucuresti – Romania, Cod postal 060116
email: procetatean@presidency.ro

Calvarul mănăstirilor basarabene.

Motto: "Zis-a nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu" (Psalm 13.1)
Comuniştii sovietici sosiţi în Basarabia şi-au dorit ca oamenii locului să trăiască fără lumină, fără Hristos. Aceştia foloseau fel de fel de tehnici drăceşti, fiind fideli ideii leniniste, "religia" lor, îl idolatriza nu pe Iisus, ci pe Lenin, îi avea drept "evanghelişti"
pe Marx, Engels, Stalin etc., nu pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Mănăstirile basarabene au trecut prin pârjolul iadului comunist, ateii demenţi le-au transformat în grajduri, şcoli, spitale de boli venerice etc., au dat foc icoanelor şi cărţilor sfinte.

Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă "trudă" partinică şi ideologică, sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie. Venind în Basarabia ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanaţi ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale - ura faţă de Cel de Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste. Potri­vit unor surse, înalţi prelaţi tăceau mâlc în faţa propagandei antireligioase, ba chiar alunecau în susţinerea acţiunilor comuniştilor sovietici. Adică, turnau gaz pe foc, pe un teritoriu "minat" spiritual cu multă meticulozitate. Mai toate documentele de atunci menţionează de autolichidarea mănăsti­rilor, pe când se ştie şi reiese din diferite rapoarte, întocmite de slugile umile ale puterii, toate au fost lichidate de autorităţile sovietice.

Calvarul mănăstirilor basarabene


Lăcaşul pângărit
Ateii transformau mănăstirile în instituţii "uti­litare". Sovieticii aveau agenţi implicaţi peste tot, feţe bisericeşti care riscau cu viaţa pentru a face faţă mofturilor meschine ale comuniştilor. Potrivit unor informaţii, la vecernia din zece iulie, 1955, la mănăstirea Suruceni, un grup de persoane l-a atacat pe stareţul Iosif Cargaliuc şi pe ceilalţi călugări, pretextând că nu vor să părăsească lăcaşul. Istoricii presupun că această acţiune ar fi fost organizată chiar de Cargaliuc, agent al KGB-ului, cu numele conspirativ "Florea". În 1959, prin implicarea directă a lui Caragaliuc, arhiepiscopului Nectarie şi aşa-numitul delegat pentru problemele bisericii ortodoxe ruse din R.S.S. Moldovenească Oleinic, este închisă mănăstirea de la Suruceni. Călugării au fost alungaţi de către cinovnicii raionali. Mai bine de 30 de ani aici a fost un spital narcologic, cu regim închis şi păzit de miliţie. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de iarnă în spital. Culmea neruşinării şi dezmăţului ateist la Suruceni, unul dintre altare devine sală de operaţii. Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit şi bisericile profanate.

Primăvara neagră
Cea mai veche mănăstire basarabeană - Văr­zăreşti a fost condamnată la tăcere în primăvara anului 1959. Maica Feoctista, martoră a calvarului prin care a trecut mănăstirea, îşi aminteşte că pe atunci au venit reprezentanţi ai filialei NKVD de la Nisporeni, însoţiţi de preşedintele sovietului sătesc - Feodor Scofari. "Stăteau pe la uşi, nu cumva să dosim ceva. Au dat jos clopotele, au scos icoanele, cărţile bisericeşti şi le-au dus să le dea foc. Plângeam şi înceram să-i oprim pe mişei, dar erau prea puter­nici şi brutali, iar noi firave şi neajutorate". Scofari le spunea maicilor că trebuie să sufere în numele credinţei şi să se bucure că măcar în casele lor se pot ruga în linişte.

Potrivit documentelor, mănăstirea a fost devas­tată, iar clopotniţa şi un corp de case în care se afla atelierul de cusut şi de ţesut au fost şterse de pe faţa pământului. Biserica de vară a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă - club. Acum câteva decenii, biserica de vară, fiind într-o stare jalnică s-a ruinat, rămânând fără turlă.

Tăvălugul ateilor
Din revista "Cugetul", aflăm că într-un raport al lui Oleinik, delegatul pentru problemele bisericii ortodoxe ruse pe lângă guvernul de la Chişinău, se menţionează că lichidarea mănăstirii Dobruşa a fost influenţată în mare măsură de faptul că episcopul Nectarie, a dispus din timp să fie scoşi din acest lăcaş acei călugări care se dedau la acţiuni distructive împotriva închiderii.

"Împuternicitul Oleinik informa autorităţile că îniţiativa închiderii mănăstirii Dobruşa aparţine administraţiei Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei, iar arhiepiscopul Nectarie a solicitat ca această ope­raţiune să fie executată de forţele proprii ale Arhi­episcopiei". ["Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)"] de Ludmila Tihonov,Editura "Prut Internaţional", 2004".
Stareţul mănăstirii Dobruşa, arhimandritul Damian spune că lăcaşul a fost distrus în anul 1959, aici timp de mai bine de trei decenii a fost şcoală internat şi depozite, cimitirul, unde odih­nesc trupurile mai multor generaţii de călugări, a fost transformat în teren de fotbal. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de vară - la început în cantină, apoi în depozit alimentar. Pe teritoriul schitului din deal a fost construită o tabără de odihnă. Buldozerele au dărâmat crucile de pe morminte, le-au amestecat cu pământ şi le-au rostogolit în râpă. Potrivit documentelor cei care s-au împotrivit închiderii mănăstirii au fost deportaţi sau întemniţaţi.

Credinţa la balamuc
Una dintre cele mai remarcabile mănăstiri basarabene - Curchi, a fost închisă de comunişti în anul 1958. Potrivit istoricului Valentin Golub spune că literatura artistică şi cărţile sfinte au fost arse, unele însă au fost furate de membrii comisiei pentru închiderea mănăstirii, chipurile pentru a fi studiate. Complexul monastic a fost transformat în 1961, în spital de psihiatrie. Biserica de iarnă a devenit club, iar cea de vară - depozit. Cimitirul a fost nivelat în mod brutal şi făcut ţarc pentru bolnavi, iar crucile din piatră de pe morminte au fost folosite la ridicarea zidului din jurul mănăstirii. Potrivit unor date, crucile din piatră au fost folosite de unii săteni la ridicarea caselor. Se presupune că în căutare de aur şi argint, nişte barbari au hotărât să dezgroape morţii.

Comuniştii au declarat mănăstirea Curchi drept monument istoric, ocrotit de stat, însă "au uitat" să aloce bani pentru reconstrucţia bisericilor.

Rana Căprianei
Într-un proiect de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească, din septembrie 1949, se spune că Mănăstirea Căpriana a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci. Actualmente mănăs­tirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana. Călugării au o atitudine duşmă­noasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia. Chiar dacă de mai multe ori s-a încercat închiderea uneia dintre cele mai vechi mănăstiri basarabene, sovieticilor nu le-a reuşit. Dar ateii comunişti trebuiau să-şi atingă scopurile meschine, astfel după ani buni de fel de fel de provocări şi insinuări, începând cu 1962, la Mănăstirea Căpriana nu mai răsună clopotele pentru a chema creştinii la sfântul lăcaş. Mănăstirea Căpriana a fost declarată monument de arhitectură, ocrotit de stat. Marea "grijă" a autorităţilor se observă şi aici. Statul îi ocrotea pe cei care veneau să fure ce a rămas o dată cu retra­gerea feţelor bisericeşti. Astfel, mulţi s-au ales cu podoabe bisericeşti, în special icoane, dar şi alte obiecte de cult. Se presupune că şi Ivan Ivanovici Bodiul s-a pricopsit cu mai multe opere de valoare. Se spune că cei care nu mai aveau ce fura smulgeau cărămizile din zidurile mănăstirii. Deşi mănăstirea Căpriana dispunea de o bibliotecă, după năvălirea ateilor, cărţile au "dispărut" tot pentru "cercetări" minuţioase.
La mănăstirea Căpriana, în chilii a fost deschis sanatoriul pentru copiii bolnavi de tuberculoză, iar în biserica Sfântul Nicolae - clubul sătesc, unde erau organizate serate, dansuri, petreceri şi nunţi comsomoliste, iar biserica "Sfântul Gheorghe" a servit drept depozit.

Clopotele tăcerii
Într-un raport, din 15 octombrie 1959, al proto­iereului Vustean, înregimentat în KGB-ul rusesc, despre activitatea sa în procesul de închidere a mănăstirii Cuşelăuca se menţionează că acesta a dialogat cu stareţa mănăstirii - Nina Zabulica, pe care a informat-o despre închiderea sfântului lăcaş. Agentul KGB, i-a solicitat ajutorul în vede­rea închiderii sfântului locaş, precizând ca este o decizie comună a autorităţilor statale şi bisericeşti. Vustean afirmă că discuţia a fost una calmă, iar stareţa şi-a exprimat dorinţa ca acest lucru să fie derulat cât mai rapid, pentru că în ultimul timp maicile nu prea se conformează regulilor stricte de la mănăstire, ajungând uneori la certuri. Se spune că declaraţiile lui Vustean sunt nişte aberaţii şi acesta interpretează spusele stareţei după bunul plac al mai marilor bisericii ruse şi KGB-ului. Agentul îşi exprimă îngrijorarea că atât stareţa cât şi mai multe călugăriţe şi-au exprimat dorinţa ca măcar o biserică să fie deschisă pentru ca ele fiind creştine să aibă unde se ruga. Autorităţile s-au făcut a nu auzi doleanţa maicilor, iar în 1960, miliţia pune lăcat la bisericile mănăstirii. Mai bine de opt ani, în casele stăreţiei a funcţionat un spital pentru bolnavii de T.B.C. Biserica de vară a fost transformată în club, iar mai apoi în depozit pentru cărbuni, iar cea de iarnă - în cantină. Din 1968 -1970, colhozul din localitate, deschide o fermă de creştere a puilor. Acum mai bine de 18 ani, lăcaşul sfânt este părăsit, în ruine, biserica de iarnă rămânând fără cupole, acoperiş şi podea.

Raiul părăsit
Sovieticii, îndată după război, au dorit de mai multe ori să închidă mănăstirea Ţigăneşti. Potrivit unor informaţii, prima dată când un căpitan şi câţiva militari au venit cu intenţia de a închide mănăstirea, aceştia au fost impresionaţi de viaţa de obşte de aici. Stareţul Ioachim Burlea, după câteva pahare de vorbă le-a spus reprezentanţilor autorităţilor: "Tovarăşi, la noi e comunism de când lumea. Toţi purtăm aceeaşi haină, mâncăm din ace­laşi cazan şi la aceeaşi oră". Astfel, aceştia au plecat, dar ateii trebuiau să urmeze scenariul diabolic. În 1960, toate clădirile au fost devastate, iar icoanele şi cărţile, cu pretextul că sunt duse la mănăstirea Hârbovăţ au fost arse la marginea pădurii. După ce toţi călugării "au plecat", la mănăstirea Ţigăneşti a funcţionat un spital pentru cei cu handicap fizic. În biserica de vară "Adormirea Maicii Domnului" era depozitul instituţiei, unde erau păstrate medi­camentele şi inventarul medical, iar în cea de iarnă "Sfântul Nicolae" a fost inaugurat salonul pentru bolnavi. Din 1961, instituţia medicală îşi schimbă profilul, aici urmând a fi internaţi cei cu handicap mintal. La insistenţa conducerii spitalului cimitirul mănăstirii este nivelat.

Icoane pe apa Nistrului
În iunie 1961, autorităţile locale vin la mănăsti­rea Călărăşeuca pentru a anunţa despre lichidarea sfântului lăcaş. Maicile au "evacuat" mănăstirea, luând câte ceva pentru a păstra, având speranţa că într-o zi se va întâmpla o minune, adică vor reveni la Călărăşeuca. Sovieticii au pângărit bisericile, toate cărţile au fost confiscate, cică cei de la KGB erau foarte dornici de a face lecturi spirituale. Din alte surse aflăm că de fapt toată literatura a fost distru­să. Multe icoane şi policandrul au fost aruncate în apa Nistrului. Conform unei decizii, mănăstirea Călărăşeuca devine spital pentru copiii cu handicap psihic. Biserica de iarnă este transformată în club, iar cea de vară - în depozit pentru spital.
Credinţa răstignită a basarabenilor e pagina cea mai neagră din viaţa spirituală a acestei părţi de românime. Maicile şi călugării vorbesc despre măreţia unui lăcaş sau altul şi se sfiiesc să-i judece pe cei care l-au condamnat la decenii de tăcere. Distrugerea mănăstirilor basarabene este opera de rea credinţă a comunismului îmbibat cu ideile ateismului scrântit, asta trebuie s-o ştie toţi cei care vizitează aceste sfinte lăcaşuri, pentru că ele sunt parte din istoria trunchiată a neamului nostru.

Dinu Rusu
natura.md

SENATORUL IULIAN URBAN: Cine ameninta libertatea presei in Romania? Victor Roncea dat afara de la Ziua pentru ca nu-l scuipa pe Basescu

Cine ameninta libertatea presei in Romania? Victor Roncea dat afara de la Ziua pentru ca nu scuipa si flegma suficient pe Basescu
29 Sep, 2009

Imi aduc si acum aminte de "Coalitia Opriti Codurile". Cat de mult luptau ei sa demonstreze ca Parlamentul doreste sa-l inrobeasca pe ziarist, sa-i ia dreptul la libera exprimare. Am reglat problema, am eliminat din Codul Civil prevederile care reglementau dreptul de exprimare.
La nici trei luni de zile, un ziarist, Victor Roncea, este pur si simplu executat de patronii ziarului Ziua, pentru ca are viziuni care nu implica strategia de flegmare, scuipare si injurare a lui Base.
Cine ameninta asadar libertatea de exprimare a ziaristului roman? Se pare ca mogulul, patronul de presa.
Intreaga poveste o puteti citi aici:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/09/saracii-moguli-ii-doare-adevarul.html

Ramane intrebarea si provocarea pentru ziaristii care inca lucreaza in redactia Ziua: vor avea curajul, decenta profesionala, verticalitatea morala sa se solidarizeze cu ziaristul si colegul lor Victor Roncea sau vor prefera sa isi vanda constiinta pe argintii in schimbul carora trebuie sa improaste in prezidentiabilul Base ? Ne vindem sau nu sufletul si convingerile jurnalistice? Astept reactia jurnalistilor care clamau lipsa de independenta a presei.
Dezbateri Publice -

http://www.urbaniulian.ro/