Grupul Carpatinilor Făgărăşeni s-a reîntregit. Supravieţuitorul grupului de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului, Ion Ilioiu, a plecat la Ceruri. Dumnezeu să-l odihnească!

Mărturie a lui Ion Ilioiu, luptător în rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului

Ion Ilioi, sâmbetean la origine, a intrat în rândurile grupului de luptatori anticomunisti, Vulturul Carpatilor, în ultima clasa de liceu (a liceului Radu Negru - nn), în 1948, când avea 18 ani. „Aveam colegi care s-au atasat fara sa cârteasca ideilor comunismului. Acestia erau elevii cei mai slabi din clasa si cu un comportament îndoielnic. Am refuzat sa intru în rândurile UAER -organizatia de tineret comunist. Acest lucru m-a facut sa fiu pus pe lista neagra a securitatii, pe care au completat-o toti colegii mei din organizatie. Noi am renuntat la familii, la viata linistita de acasa, la placerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mâna trupele armatei si ale securitatii care voiau sa impuna o dictatura comunista cu minciuna si asuprire. Situatia s-a înrautatit începând cu 1950, odata cu declansarea razboiului din Coreea.

Comunismul si bolsevismul puneau tot mai mult stapânire pe întreaga lume. În mintea cruda a noastra, a luptatorilor, scaparea o vedeam doar de la americani. Realitatea s-a dovedit a fi însa alta. Lupta noastra n-a facut decât sa întârzie instaurarea comunismului, nicidecum sa-l opreasca. Grupul „Vulturul Carpatilor“ s-a ascuns, data fiind situatia, haituind si înnebunind trupele securitatii. Eu am rezistat în munti pâna în august 1954, când într-o lupta deschisa pe Muntele Avrigului, securitatea m-a ranit grav. Un glont mi-a perforat plamânul drept, ficatul si coloana vertebrala. De atunci soarta îmi era pecetluita. Am cazut ranit. Un ofiter, care m-a descoperit a început sa ma loveasca si sa ma târasca pe cararile muntilor prin bolovani, razbunându-se pentru ceea ce am facut eu intrând în grupul din munti.

Nu am fost omorât pentru ca securistii sperau sa obtina de la mine informatii despre luptatori. Am fost dus la Spital în Sibiu unde am fost operat. La nici doua zile de la interventia chirurgicala au început anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obtine ceea ce doreau. Numai credinta în Dumnezeu si iubirea de tara m-au tinut în viata. Cruzimile lor inimaginabile au fost biruite de idealul profund pe care îl aveam eu. În starea de hipnoza mi se impuneau stari limita, ca de pilda: Esti la marginea unei prapastii adânci, nu este nici un fir de iarba de care sa te tii si mâinile îti sunt legate; Esti în vârful unui copac înalt si nu poti coborî; Te împiedici si îti rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simteam si traiam toate acele stari si dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au insuflat stari de iubire sau de ura profunda. M-au înebunit. Nu aveau ce scoate de la mine pentru ca ei stiau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au facut era din rautate. Ajunsesem sa ma urasc pentru ca traiam. Îi rugam sa ma omoare pentru a-mi opri chinurile“, povesteste Ion Ilioi.

Pentru Ion Ilioi chinul a durat patru ani. În 1958 a fost judecat si condamnat la munca silnica pe viata. Pedeapsa primita de Ion Ilioi a depins si de starea sanatatii lui. Dupa sentinta el a fost încarcerat la Aiud. Aici a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu a reusit sa comunice deloc cu familia. Între peretii închisorii si în timpul anchetelor si-a pierdut partial vederea. Decretul de amnistie din 1964 i-a redat si lui Ion Ilioi libertatea. Avea 34 de ani. Întors acasa si-a gasit parintii batrâni, bolnavi si fara ajutor. Pamântul le-a fost luat de CAP. „Nu mai aveam nici o speranta. Ma consideram un om fara viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare, dar nu m-a ajutat sa ma vindec. Urmarile vietii din închisoare le resimt si acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu. Cu toate acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am facut. Cred ca am facut ce trebuia. Chiar daca nu am biruit, sunt cu constiinta împacata si nu ma simt vinovat pentru deznodamântul luptei noastre. Daca ar trebui s-o luam de la capat as proceda la fel“, mai spune Ion Ilioi.

- mărturia lui Ion Ilioiu a fost consemnată în volumul III al lucrării Brazii se frang, dar nu se îndoiesc, îngrijită de şeful grupării armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu, şi jurnalista Lucia Baki.

Părintele Stăniloae: Hristos nu compătimeşte cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le-a purtat pe ale trupului Său.

"Iubirea faţă de o persoană unifică funcţiunile unui om, căci toate se imprimă de chipul

ei. Cu atât mai mult iubirea faţă de Persoana atât de cuceritoare a lui Hristos. „Faţă de noi,

Hristos nu mai e numai un model, pe care trebuie să-l imităm, nici numai un mare legiuitor de

care trebuie să ascultăm. El nu e nici simpla cauză a dreptăţii noastre, ci e însăşi Viaţa şi

Dreptatea în noi înşine.” Cu atât mai mult El e viaţa dumnezeiască a trupului Său; în aceasta

stă cauza vieţii în noi. El nu compătimeşte cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le-a

purtat pe ale trupului Său. „N-a voit numai să ne izbăvească de rele, nici n-a privit numai la

durerea noastră ca la ceva înrudit, ci Şi-a însuşit şi a mutat de la noi la Sine durerile noastre.”

„Nici nu acceptă să fie mijlocitor pentru scăparea noastră de greutăţi, ci ia totul asupra Sa şi

moare moartea noastră;” şi „nu a compătimit numai cu nenorocirea noastră, ci a şi participat

la necazurile noastre.”

Nefiind un ipostas simplu uman, ci ipostasul divin atotcuprinzător şi iubitor al întregii

umanităţi, Iisus Hristos are în umanitatea Sa personală un mediu prin care trăieşte durerile

întregii umanităţi şi toţi se pot împărtăşi prin umanitatea Lui personală, de viaţa Lui

dumnezeiască."

Par. Staniloae -Dogmatica, vol.2, pag.55

Urme de exploziv pe epava avionului prezidenţial polonez prăbuşit la Smolensk!

În accident şi-au pierdut viaţa preşedintele Lech Kaczynski şi celelalte 95 de persoane aflate la bord

Experţii polonezi au găsit urme de explozivi pe epava avionului prezidenţial polonez care s-a prăbuşit în aprilie 2010 la aterizarea pe aeroportul Smolensk din Rusia, relatează agenţia France Presse, citând ediţia de marţi a cotidianului conservator polonez Rzeczpospolita.
"Testele au confirmat prezenţa unor urme de TNT şi de nitroglicerină pe un număr de 30 de scaune. Aceste substanţe au mai fost descoperite şi pe joncţiunea carlingii cu o aripă”, mai scrie cotidianul polonez. Unii experţi au emis ipoteza că aceste urme de explozivi ar putea proveni de la obuze neexplodate rămase în regiunea Smolensk din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Încă se analizează

Purtătorul de cuvânt al Parchetului militar polonez care supervizează ancheta asupra catastrofei aeriene de la Smolensk a refuzat să comenteze informaţiile. "Trebuie să vedem mai întâi concluziile Parchetului, interpretările sale, să aflăm de unde provin aceste substanţe”, a afirmat, la rândul său, purtătorul de cuvânt al Guvernului, Pawel Gras.
Testele efectuate de experţii ruşi şi polonezi imediat după catastrofă au exclus prezenţa unor substanţe explozive pe resturile aparatului.
Avionul de producţie rusească Tupolev 154, care transporta la 10 aprilie 2010 delegaţia poloneză care urma să asiste la comemorarea a 70 de ani de la masacrul din pădurea Katyn, cu ocazia celei de-a 70-a comemorări a execuţiei zecilor de mii de militari polonezi, din ordinul lui Stalin, în 1940, în URSS, s-a prăbuşit în timp ce încerca să aterizeze în condiţii de ceaţă densă pe aeroportul din Smolensk, preşedintele Lech Kaczynski, soţia sa Maria şi celelalte 94 de persoane aflate la bord pierzându-şi viaţa. Anchetatorii ruşi ai accidentului au spus că de vină pentru prăbuşirea avionului au fost piloţii polonezi care au ignorat avertismentele de ceaţă. În Polonia continuă să circule şi în prezent teorii conspiraţioniste legate de acest accident.

Moarte suspectă

În plus, unul dintre martorii-cheie în ancheta asupra cauzelor prăbuşirii aeronavei Tu-154 lângă Smolensk a murit în circumstanţe încă neelucidate, fiind descoperit spânzurat sâmbătă seara la domiciliul său din apropierea Varşoviei, transmit Polskie radio şi Wiadomsci, citate de Agerpres.

După cum a declarat presei un reprezentant al Parchetului, Dariusz Slepokur, anchetatorii consideră că este vorba de o sinucidere, neavând deocamdată motive pentru a suspecta o crimă.
Corpul neînsufleţit al lui Remigiusz M. (42 de ani), inginer de bord pe Yak-40, a fost descoperit în subsolul casei în care acesta trăia împreună cu soţia sa.

În ziua fatidică de 10 aprilie 2010, Remigiusz M. se afla în cabina aparatului de zbor Yak-40, care aterizase cu o oră mai devreme pe aeroportul militar Severnîi de lângă Smolensk, unde avea să se prăbuşească Tu-154. Prin staţia de bord, el a auzit convorbirea dintre echipajul aeronavei oficiale şi turnul de control de pe aeroportul de lângă Smolensk.
În depoziţiile sale, el susţinea că dispecerul rus i-a permis aeronavei prezidenţiale poloneze să coboare "până la înălţimea luării unei decizii” de 50 de metri, în pofida ceţii dense. Potrivit versiunii oficiale, dispecerul nu ar fi permis coborârea decât la o altitudine de 100 de metri. Conform mărturiilor pilotului polonez, turnul de control rus permisese înainte coborârea până la altitudinea de 50 de metri pentru aparatul său de zbor Yak-40.

Doi martori-cheie

Şeful Comisiei parlamentare de anchetă a catastrofei aeriene de lângă Smolensk, Antoni Macierewicz, comentând moartea inginerului de bord, a remarcat că acesta a fost unul dintre cei doi martori-cheie ai dosarului. Al doilea este pilotul de pe Yak-40, Artur Wosztyl, care ar trebui plasat sub pază, în opinia sa. "Am impresia că se strânge laţul în jurul nostru, al celor care pot să spună adevărul despre Smolensk", citează portalul Niezalezna.pl. o declaraţie a şefului Comisiei de anchetă, vicepreşedintele partidului Lege şi Justiţie, al fraţilor Kaczynski, susţinător al teoriei că Rusia este responsabilă în cazul tragediei de lângă Smolensk.
În august, comisia condusă de acesta a dat publicităţii un raport care menţiona o explozie produsă la bordul aeronavei preşedintelui Lech Kaczynski înainte de prăbuşire.

Exhumări

Corpurile neînsufleţite ale fostului preşedinte polonez în exil Ryszard Kaczorowski şi al unei alte victime a prăbuşirii avionului prezidenţial în aprilie 2010 la Smolensk, au fost exhumate la 22 octombrie la Varşovia, ca urmare a unei identificări eronate, transmite AFP. ''Îndoielile privind identitatea rămăşiţelor pământeşti, apărute în documentaţia judiciară, au determinat Parchetul militar să procedeze la exhumarea a două cadavre'', a declarat pentru AFP purtătorul de cuvânt al Parchetului, Zbigniew Rzepa, refuzând să precizeze numele persoanelor exhumate. Potrivit media poloneze, este vorba de Ryszard Kaczorowski, al cărui corp a fost schimbat cu cel al unei alte victime îngropate în locul său. ''La cererea familiei, nu putem dezvălui identitatea persoanelor exhumate'', a declarat Rzepa. ''Rămăşiţele pământeşti au fost transportate la Cracovia  pentru teste, după care vor fi transferate la Academia de medicină legală din Wroclaw pentru alte examene, îndeosebi teste ADN'', a adăugat el.

Erori de identificare

O altă eroare de identificare a victimelor catastrofei aviatice de la Smolensk a determinat deja în septembrie exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale Annei Walentynowicz, eroina luptei muncitoreşti împotriva comunismului şi cofondatoare a Mişcării Solidaritatea, simultan cu exhumarea osemintelor unei alte femei, una dintre ele fiind înhumată în locul celeilalte. Cea de-a doua înmormântare a dnei Walentynowicz a avut loc apoi la Gdansk, în prezenţa familiei şi a lui Jaroslaw Kaczynski, fratele geamăn al preşedintelui Lech Kaczynski, mort în tragedia de la Smolensk. Parchetul prevede exhumarea a încă cel puţin două alte corpuri, a precizat Rzepa.

Sursa: Jurnalul Naţional

 

Halloween, amuzament sau capcană a iadului?

Pentru că mulţi dintre creştini nu ştiu ce să creadă în legătură cu această tradiţie, haideţi mai întâi să lămurim aceste trei cuvinte: sărbătoare, halloween şi mască, privindu-le din punctul de vedere al cotidianului, dar mai ales din perspectiva creştină. Cuvântul a sărbători provine din limba latină şi înseamnă a ţine festivităţi în onoarea unui eveniment special. Sărbătoare înseamnă zi sfântă, o zi în care oamenii îi mulţumesc si-L slăvesc pe Dumnezeu. De sărbători (cruce roşie în calendar) oamenii n-ar trebui să muncească. Sărbătorile pot fi de mai multe feluri: religioase, naţionale sau personale. Cu mii de ani în urmă, oamenii au considerat ziua de naştere ca o zi importantă. Cu mult timp în urmă, oamenii credeau că de ziua naşterii persoana respectivă poate fi ajutată de spiritele bune, sau rănită de spiritele rele. Aşadar când o persoană îşi sărbătorea ziua de naştere, rudele şi prietenii apropiaţi se adunau pentru a-l proteja, astfel au început petrecerile cu ocazia zilei de naştere.

Hall-înseamnă sfinti, umbre, cei ce nu mai sunt, iar ween înseamnă a învinge. Deci Halloween înseamnă a învinge fantomele (spiritele) celor ce nu mai sunt. Halloween-ul este o veche sărbătoare păgână, originile ei găsindu-se cu mii de ani în urmă. Se serbează anual şi derivă dintr-un amestec de idei păgâne, folclor şi religie. Este o noapte dedicată fantomelor şi vrăjitoarelor. Mulţi copii se îmbracă în vrăjitori, fantome, monştri, piraţi, animale, cărând în mâini plase din hârtie şi merg din casă în casă, bătând la uşi şi spunând: Ne trataţi sau vă bântuim? Persoanele care răspund la uşi le pun în plasă copiilor bomboane sau gumă de mestecat, încercând să afle cine este sub mască. Dacă nu primesc nimic, copiii le vor juca o farsă cum n-au mai văzut. Odinioară, în Beauce, avea loc un eveniment special. Grupuri de băieţi se plimbau din loc în loc pe câmpuri purtând cu ei dovleci iluminaţi. Aceşti dovleci erau fixaţi la capătul unor lungi bastoane. Văzuţi din depărtare, în noapte, semănau cu un defileu de suflete rătăcite. Dovlecii iluminaţi înăuntru sunt de asemenea simbolul Halloween-ului.

Măştile sunt acoperăminte faciale în strânsă legătură cu miturile, datinile şi riturile religioase primitive, ele fiind purtate într-un cadru ceremonial de şamani, vrăjitori, războinici şi dansatori rituali. Măştile au apărut probabil în perioada animismului, funcţia şi stilul lor simbolic, fiind influenţate de credinţele totemiste (Totem) şi fetişiste (Fetiş). La popoarele primitive exista o adevărată cultură a măştii, masca fiind duhul strămoşului, animal totemic al tribului. Dansurile cu măşti erau legate de riturile agrare, nupţial, iniţiatice şi funerare la care participau cei vii şi cei morţi (oare???), divinităţile tribului, masca fiind în concepţia lor o invitaţie imputrescibilă a strămoşului. Credeau că masca conţine o putere magică împotriva răului, dar în realitate ea produce groază celor din jur, impunându-le voinţa purtătorului măştii. De asemenea credeau că purtătorul măştii este pătruns de forta ei(???). Spuneau că măştile fură, spun adevărul, pedepsesc, fără a fi pedepsite. În realitate se întâmplă ca în toată lumea unii copii să-şi piardă viaţa în noaptea de Halloween. Şi totuşi noi, ca societate, sărbătorim, ne mascăm, mergem din poartă în poartă şi cerem bomboane(TRICK OR TREAT=NE DAŢI ORI VĂ BÂNTUIM!). Ironia soartei este că, în timp ce un grup de oameni nu vede în Halloween decât un prilej de distracţie, alt grup sacrifică o viată umană. PARE A FI UN ZID PE CARE NIMENI NU-L STRĂBATE PENTRU A VEDEA REALITATEA CARE SE AFLĂ DINCOLO DE EL! DACĂ OAMENII AR ÎNŢELEGE CĂ ÎN NOAPTEA DE HALLOWEEN SUNT COPII CARE ÎŞI PIERD VIAŢA NU AR MAI SERBA ŞI NU S-AR MAI MASCA, CĂCI DISTRACŢIA DESPRE CARE SE VORBEŞTE NU ESTE DECÂT PRAF ÎN OCHI!

20 de ani de la trecerea la Domnul a Doinei si a lui Ion Aldea Teodorovici. "De avem sau nu dreptate, Eminescu sa ne judece!"

Fericitul Mircea Vulcănescu despre lumea modernă şi istovirea lăuntrică. Un apel profetic

Am descris aici in linii mari o drama pe care o putem regasi in orice existenta "moderna". Daca unii dintre noi ii scapa, partial, e poate pentru ca lumea noastra romaneasca nu e decat de prea putin timp in curs de modernizare, nu adica inca cu totul moderna, si apoi pentru ca lumea romaneasca devine moderna intr-o vreme in care lumea moderna ea insasi da semne de istovire launtrica.

Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?

Cine ar putea-o tagadui?

Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.

Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut, de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste taberi - a pasarilor stymphaliene?

- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata omenirea, poate cu exceptia zulusilor!

Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara, sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu, propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului launtric.

Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.

Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.

Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

- Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta! 

- fragment din conferinţa "Creştinul în lumea modernă", susţinută de Mircea Vulcănescu în aprilie 1940

Sursa: Crestin Ortodox

 

O mărturie despre procesul lui Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației dintre cele doua războaie, fost Subsecretar de Stat la Finanțe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru "aservirea economică a României, Reichului nazist".

Am asistat la procesul lui. Băncile apărării, ca și pupitrele magistraților, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai că economia României nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci dimpotrivă, prospera.

Germanii ne plăteau grânele și alte produse alimentare pe care le cumpărau de la noi, în aur.  Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa câte-mi amintesc, două vagoane - pe care nemâii ni le-au avansat, pentru livrările ulterioare de grâne.

Sala în care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsită de avocați, profesori, economiști, ziariști, (teroarea înca nu se organizase, era în anul 1946). 

Mircea Vulcănescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidență  indiscutabilă,  corectitudinea germanilor în raporturile comerciale cu Statul român și, în consecință,  priceperea și  grija cu care condusese această economie, Mircea Vulcanescu.

Generalul Stoenescu , militar de carieră, a avut această mare calitate de a se  fi  înconjurat  de colaboratori pricepuți și, printre  aceștia, cel  mai experimentat și cel mai piceput,  era  Mircea  Vulcănescu.

Cu toată această evidență, cu toate actele doveditoare până la cel mai minor contract, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, știut fiind că Mircea Vulcănescu a murit la Aiud de tuberculoză pulmonară, fără să aibă nici o îngrijire medicală.

Mai târziu, îmi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA - filiala București - Zahiernic, in brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: Mircea Vulcanescu avea o cavernă la plămânul stâng.

Mircea Vulcănescu aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conștiința a tot ce se petrece  cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomenești să nu doarmă - ceea ce îi slăbea mult rezistența.

Ingrijirea medicală îi era redusă la căteva aspirine pe zi și nici acestea în fiecare zi. Cu toate ca fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică.

Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalior de rând.

- Și-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte:  "Spuneți-i Aninii să mă ierte!" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care  a fost prima lui soție).

Asasinarea lui Mircea Vulcanescu și a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.

(Gabriel Bălănescu - Din împărăția morții, Editura "Dacia", Madrid, pag. 275-276)

28 octombrie - 60 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Mărturii ale foştilor deţinuţi politic Aurel Obreja şi Nicolae Crăcea

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXIV-a după Rusalii (Despre cei adormiţi în Hristos)

Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).

Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.
Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt "morţi", căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!" Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca înviere.

Rastignirile lui Grid Modorcea: Tănacagiu Cristian Mungiu, necuratu’ la mănăstire şi măicuţele “satanice” de dupa dealuri

Tănacagiu, necuratu’ la mănăstire şi măicuţele satanice
de Grid Modorcea

(...) francezii n-au făcut un film cu măicuţe lesbiene şi preoţi satanici, am făcut noi, fiindcă i s-a comandat lui Cristian Mungiu să facă aşa ceva. El e abonat la Cannes, filmul După dealuri a fost cel mai prost din festival, cum au declarat criticii prezenţi acolo, dar i s-a dat premiul pentru scenariu, deşi copiat, acuzat de plagiat, întrucât e un nou film care arată cu degetul spre România, o nouă pată pe demnitatea şi morala ei!
Andrei Şerban a făcut un spectacol după cazul Tănacu, dar cu un suflu complex, a problematizat exorcismul şi temele creştine, nici un preot nu s-a supărat. Nici pe cărţile autoarei nu cred că s-a supărat cineva. Dar acest film, aflat acum şi pe piaţa românească, e făcut de un individ bolnav, care o imită pe sora lui, d-na Pippidi, care a scris o piesă de teatru (Evangheliştii), în care prezintă un act de felaţie între Maria Magdalena şi Iisus Christos. Pe cine era să urmeze un păcătos dacă nu o păcătoasă!? Fratele Cristian şi-a plimbat păcatul pe la toate festivalurile lumii, dar când i-a făcut premiera în ţară, la Vaslui, zeci de spectatori l-au hulit, în frunte cu preotul Vasile Pârcălabu, protopopul de Vaslui, care a spus: „Cred că acest film va aduce o imagine proastă asupra poporului român şi asupra bisericii noastre, mai ales în comunităţile şi popoarele care nu cunosc realităţile noastre. Noi nu avem aşa ceva. Cazul de la Tănacu a fost un caz nefericit, iar filmul este o ruşine. Asta e concluzia mea, iar eu ca român vreau să îmi apăr tradiţia şi valorile. Să nu credeţi că la Tănacu a fost chiar aşa”.

Părintele protopop s-a exprimat cu „va aduce”, dar deja a adus! Desigur, Tănacu a fost „un caz nefericit”, dar să generalizezi un asemenea caz şi să-l pui pe seama unui popor, a unei credinţe, e o crimă! Părintele a zis „o ruşine”! Shame! O, să te prindă ruşinea în America, la Hollywood, eşti terminat!
Să facă milioane de astfel de experimente aceste lighioane, să ia 77 premii Oscar, o sută Palme de Aur, 17 Urşi de Argint şi cincizeci Lei de Tinichea, treaba lor, dar să nu le pună în cârca românilor şi să nu scrie că reprezintă România! Tănacagiu, dacă avea un grăunte de inteligenţă bib(i)lică, trebuia să scrie aşa pe generic: „Acest film nu reprezintă România şi Biserica Ortodoxă Română, mă reprezintă pe mine!”
Atunci ne ocupam numai de film, de realizarea lui. Să presupunem că există acest text pe generic, ce vedem mai departe?

O poveste despre două prietene, Alina şi Voichiţa, lesbiene de la orfelinat, care au luat-o hăisa, una la lucru în Germania, cealaltă la mănăstire. Alina vine din Germania, să-şi convingă iubita s-o urmeze. Dar Voichiţa e mai tare, o convinge pe ea, pe Alina, să rămână. Însă Alina nu are nici o vocaţie pentru biserică. Ea e o păcătoasă. Şi începe să spurce tot ce e sfânt. Îl bate pe preot (de, dacă a făcut karate la orfelinat!), sparge o icoană sfântă, intră în altar, unde nu are voie, e împotriva Voichiţei care pierde nopţile în rugăciuni, ironizează textele sfinte, are tot felul de reacţii nepotrivite cu viaţa monahală. Şi pe deasupra e şi epileptică. E dusă la spital, de unde revine, la cererea Voichiţei, care are trecere la popă. Popa e total schizoid, e numai cu anatema în gură. El nu-i explică Alinei nimic din cele ce ar trebui să ştie, se comportă total satanic.
Da, dar el le face pe măicuţe să vadă cu totul altceva, cum Necuratu’ şi-a făcut cuib în Alina. Ele intră în panică, nu mai au pace, văd Necuratu’ şi într-un ciot pe care îl despică! E jale! Nu există decât o cale, să-l elimine pe Necuratu’, adică pe Alina. Şi deodată devin drăcoaice. O prind pe Alina, o bat, o măcelăresc bine, o leagă cu lanţuri, o priponesc pe o scândură şi o lasă să moară.

Şi Alina chiar moare, aşa cum constată doctoriţa de la spitalul unde este dus cadavrul. Doctoriţa le acuză pe măicuţe că au făcut o crimă şi anunţă poliţia, care vine şi îl ridică pe preot şi pe câteva măicuţe, să facă o anchetă. Dar procurorul e ocupat cu alt caz grav si duba aşteaptă, în timp ce pe parbriz regizorul aruncă o găleată de zoaie de la zăpada topită şi amestecată cu noroi. Ştergătoarele lasă o urmă neclară pe parbriz, aşa cum este tot acest film, neclar, confuz, într-o limbă ininteligibilă, cu burţi, extrem de lung, condamnând nedrept practicile mănăstireşti, fiindcă nu poţi să reduci o viaţă monahală complexă şi milenară la o comunitate de zece vieţuitoare, uitată de lume şi de Dumnezeu. Da, dar era nevoie ca să acuze biserica ortodoxă în general. Acesta era sarcina celor de la Cannes şi regizorul român a executat, făcând un film în cheia realismului socialist, dar mai prost decât un film ca Golgota lui Mircea Drăgan, de pildă.
E grea pedeapsă pe acest popor cineaşti ca Mungiu, un amartoloi ca şi Patapievici, blesteme pe istoria românilor, spurcăciuni care nu urmăresc decât reclamă ieftină, să câştige de pe urma unor nenorociri. Dacă ar fi prelat, Mungiu ar fi excomunicat de biserică (dar ar putea fi afurisit - nn). Dar nu e, de aceea Satana se bucură.

Adevarul despre Cazul Tanacu la Tanacu.Ro

Sursa: Ziaristi Online

Dosar: Obama – susținător necondiționat al avortului

Actualul președinte Obama este cel mai pro-avort șef de stat american din istorie. El are, conform dosarului alcătuit de organizațiile civice conservatoare din SUA care monitorizează activitatea politică, 0% voturi prolife în cariera sa. Iată mai jos, rezumate, câteva date. Pentru alte detalii, clic pe imaginea de mai jos, care compară din acest punct de vedere candidații ce se vor înfrunta la 6 noiembrie, sau aici.

Așadar, Barack Obama:

Între 2001 și 2007, în calitate de congressman:

• a votat de 4 ori contra Born Alive Protection Act – o lege care obligă medicii să acorde îngrijiri copiilor avortați târziu, care prezintă semne vitale;
• a votat contra interzicerii avortului cu naștere parțială – procedură de avort în ultimul trimestru de sarcină, deosebit de barbară (legea de interzicere a fost promulgată în 2003 de președintele G.W. Bush);

Ca președinte și șef al guvernului american:

• în a treia zi de mandat a abrogat Mexico City Policy, decret al fostei administrații republicane, care interzicea finanțarea de la buget a organizațiilor care promovează avortul în afara SUA. Printre principalii beneficiari – Fondul Națiunilor Unite pentru Populație și Planned Parenthood, ambele implicate în politica de avorturi forțate din China;
• s-a opus interzicerii avortului selectiv motivat de sexul nedorit al copilului;
• a acordat anual, în medie, 480 milioane USD pentru Planned Parenthood, cea mai mare organizație de avort din lume (circa 50% din bugetul acestui adevărat business al morții) a cărei ramură românească este Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală (SECS);
• în timpul „crizei bugetului” din 2011, când guvernul a fost la un pas de a nu mai putea funcționa, a refuzat orice compromis, riscând colapsul instituțiilor centrale, până ce nu a obținut continuarea la același nivel a finanțării Planned Parenthood;
• a numit în Curtea Supremă doar judecători pro-avort – element-cheie în condițiile în care tabăra pro-life caută rejudecarea deciziei Curții prin care, în ianuarie 1973, s-a instituit „dreptul la avort”, Roe vs. Wade;
• a ales sau numit în posturi executive cheie persoane cu viziuni pro-avort declarate, precum vicepreședintele Biden, secretarul de stat H. Clinton, șeful cancelariei Rahm Emanuel sau ministrul sănătății Tom Daschle;
• autor și principal susținător al „Obamacare”, lege de reformă a sistemului sanitar care face avortul și contracepția și mai accesibile financiar, din bani publici;
• a abrogat decretul lui G.W. Bush care proteja spitalele care refuză să faciliteze proceduri avortive;
• a emis un decret care obligă spitalele confesionale să asigure anumite proceduri care violează convingerile religioase ale cultelor respective;
• a emis un decret prin care permite finanțarea publică pentru cercetarea distructivă pe embrion;
• și-a exprimat sprijinul oficial pentru politica antinatalistă a guvernului chinez, „O familie – un copil”, în ciuda practicii avorturilor forțate.

(Va urma)   Sursa: Cultura vietii

Fascistul Nyiro Jozsef, în teatrele din Ungaria!

Cazul Nyiro Jozsef continuă să dea mari bătăi de cap Guvernului ungar condus de Viktor Orban. În cadrul şedinţei Consiliului pentru Relaţii Internaţionale, care a avut loc vineri la Washington, ministrul de Externe al Ungariei, Martonyi Janos, a fost rugat să explice de ce Budapesta încearcă reabilitarea regimului Horthy şi a scriitorului Nyiro Jozsef. "Nu îl vom reabilita pe Horthy Miklos şi nici pe regimul său. Nu vom ridica nicăieri statui oficiale în memoria sa, din cauza rolului pe care l-a jucat acesta în preluarea puterii partidului Săgeţilor Încrucişate din data de 15 octombrie 1944. Autorităţile locale au libertate de decizie în problema ridicării statuilor… Cât despre Nyiro Jozsef, reînhumarea lui nu a avut loc. Operele lui Nyiro nu au fost fasciste, însă faptul că el a rămas membru al Parlamentului şi dupa 15 octombrie 1944 este pentru mine şi pentru fiecare maghiar cinstit un lucru inacceptabil şi impardonabil… Regret decizia laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, de a refuza o înaltă distincţie din partea Ungariei… Relaţia dintre Ungaria şi Israel este cea mai bună posibilă. În Ungaria suntem martorii unei renaşteri evreieşti fără precedent”, a subliniat Martonyi, adăugând că premierul Viktor Orban nu a pus niciodată în pericol democraţia.

Opera lui Nyiro, pe scenă

Teatrul Nou din Budapesta a început de la 19 octombrie prezentarea piesei "Jezusfarago ember” a scriitorului Nyiro Jozsef. "De mult timp ne lipseşte Nyiro Jozsef, şi nu doar din viaţa teatrului. Acum se naşte o expunere -Nyiro. În esenţă, prezentăm opera lui, am făcut doar mici modificări de dramaturgie, ca opera să fie de actualitate şi un pic mai uşor de înţeles. Vom păstra limbajul arhaic pentru a reînvia maghiara regională din acele timpuri. Odată cu aceasta vom deschide noi dimensiuni, nu doar la nivel de limbaj, ci şi în spaţiul spiritual”, a mărturisit directorul Teatrului Nou din Budapesta, Dorner Gyorgy.

"Nyiro nu a fost fascist”

Fostul ministru secretar de stat ungar Géza Szöcs, responsabil pentru cultură în cadrul Ministerului Resurselor Umane, consideră că Nyiro nu a fost membru al partidului pronazist Săgeţile Încrucişate. Originar din România, Szöcs s-a numărat printre organizatorii tentativei de reînhumare la Odorheiu Secuiesc, în România, a rămăşiţelor pământeşti ale scriitorului maghiar Nyiro Jozsef, transformată într-un scandal diplomatic între România şi Ungaria. Ajuns director al clubului de cultură P.E.N din Ungaria, Szöcs a trebuit să explice de ce scriitorul american Lawrence Ferlinghetti, care a refuzat premiul Janus Panonius, nu vrea să fie identificat cu o ţară care încearcă să îl reabiliteze pe Nyiro Jozsef.

"Eu am demarat o analiză a carierei politice şi publice a lui Nyiro Jozsef, şi, orice s-ar spune, vorbim despre un punct neclar din istoria politică şi culturală. Pretenţiile şi aşteptările ca noi să fi ştiut ce a scris Nyiro sunt exagerate. Doar cineva care a împlinit vârsta de 80-90 de ani ar putea să vorbească despre Nyiro Jozsef. Nu este un secret că Nyiro a fost în Parlament, însă nici nu a fost subiectul unor discuţii publice. Nyiro nu a fost in Parlamentul Săgeţilor Încrucişate, ci în Parlamentul Ungariei. Este adevărat că Parlamentul a ajuns sub dominaţia regimului Szalasi, însă trebuie subliniat că Nyiro nu a fost niciodată parlamentar din partea partidului Săgeţile Încrucişate. Mi-e greu să cred că Ferlinghetti a auzit de Nyiro Jozsef sau a aflat de vreo carte scrisă de el”, a motivat Szöcs pentru Klubradio.

"Încetaţi campania electorală pe tema Nyiro!”

Directorul Comisiei Memoriale "Nyiro Jozsef”, Balazs Arpad, a dezminţit informaţiile apărute în presa română şi ungară despre reluarea pregătirilor pentru reînhumarea scriitorului. "Articolele pe tema Nyiro oglindesc doar poziţia părţii române şi sunt nişte invenţii şi minciuni fără temei cu scopul de a inflama inutil spiritele. Nu putem şti cu exactitate cum stau lucrurile, fiindcă autorităţile ungare nu au dat încă un comunicat oficial pe această temă. În acest context pot spune că fiecare cuvânt este o minciună, începând de la informaţia că am demara organizarea reînhumării până la data preconizată pentru zilele premergătoare alegerilor parlamentare. Reamintim că reînhumarea lui Nyiro Jozsef este o chestiune de pioşenie şi nu una politică. Presa încearcă să sperie lumea prin astfel de bombe mediatice menite să mute atenţia de la adevăratele probleme. Cu tema aceasta se încearcă prostirea în masă a oamenilor. Reînhumarea lui Nyiro Joszef nu poate reprezenta o unealtă de campanie electorală. Cât despre demersurile primarului din Odorheiu Secuiesc, îi transmit să emită o autorizaţie corectă şi să nu mai vorbească prostii. Rămăşiţele pământeşti ale lui Nyiro Jozsef sunt într-un loc bine păzit, sunt în siguranţă şi nu am renunţat la planul reînhumării. Data rămâne necunoscută”, a precizat Balazs Arpad pentru kitekinto.hu.

Ecouri naţionaliste

Primarul oraşului Odorheiu-Secuiesc, Bunta Levente, se teme de ecouri naţionaliste pe tema Nyiro Jozsef. "Primăria Odorheiu-Secuiesc nu a fost căutată pe cale oficială, însă asta nu înseamnă nimic fiindcă şi data trecută, în luna mai, cererea nu tocmai corectă a fost înaintată în ultima clupă. Apoi au aruncat vina asupra noastră. Mi-aş dori ca acest caz să se termine într-o manieră corectă şi onorabilă, deoarece lucrurile care se petrec cu rămăşiţele pământeşti ale scriitorului încalcă pioşenia. Mi-e teamă că tema a fost relansată în scopuri electorale, având în vedere că se aproprie campania pentru parlamentare şi sfârşitul lunii octombrie are un gust puternic electoral nu doar pentru organizaţiile maghiare rivale, cât mai ales pentru forţele naţionaliste române, care vor profita şi vor da glas unor ecouri antimaghiare”, consideră Bunta.

Refuz categoric din partea României

Ministrul de Externe, Titus Corlăţean, a precizat că le-a spus foarte clar oficialilor de la Budapesta că este bine să nu îşi asume o astfel de responsabilitate şi să nu continue demersurile de înhumare a lui Nyiro Jozsef în România. "Nu este un lucru pe care noi să-l putem accepta. Sunt chestiuni obiective care nu ne permit să spunem da la aşa ceva. Poate avea o simbolistică - pentru că e născut în zona Odorheiului şi are un testament care solicită să fie înmormântat acolo - are o anumită simbolistică pentru unii politicieni de la Budapesta, nu pentru toţi, şi are o cu totul altă simbolistică în România şi o anumită sensibilitate în România atât pentru faptul că vorbim de atitudini fasciste, de extremă dreapta şi antisemite pe care noi nu le acceptăm. Ea a generat de altfel reacţii şi din partea comunităţii evreieşti din ţară şi din străinătate şi a generat reacţii foarte serioase din partea asociaţiilor evreieşti  mondiale", a comentat Corlăţean, marturisind că are informaţii că procedurile de reînhumare au fost deja demarate în secret.

Sursa: Jurnalul national

Cum au fost furate Moastele Sfantului Dimitrie Basarabov

In anul 1918, pe 17 februarie, un grup format din 20 de soldati bulgari a patruns in Catedrala, in jurul orei doua noapte, si a furat Moastele Sfantului Dimitrie Basarabov. Era perioada cand ne aflam sub ocupatie germana. Tinand seama ca bulgarii, in acea vreme, erau aliati ai nemtilor, exista suspiciunea ca jefuitorii actionasera cu aprobarea unui general neamt.

Plecand de la faptul ca Sfantul Dimitrie Basarabov s-a nascut in Bulgaria, in satul Basarabi, bulgarii pretindeau ca au drepturi legitime asupra moastelor. Amintim ca moastele Cuviosului Dimitrie au ajuns in tara noastra in anul 1774, nu printr-un furt, ci pentru a nu fi profanate de turcii care ocupasera teritoriul bulgar.

Mitropolitul Conon cere interventia nemtilor

"Excelenta Voastra,
Avem marea durere sufleteasca de a va aduce la cunostiinta ca astanoapte, 17/4 (n.r. februarie) ale curentei, s-a jefuit Biserica Catedrala a Sfintei Noastre Mitropolii, ridicandu-se cu forta Sicriul cu Moastele Sfantului Cuvios Dumitru, dimpreuna cu toate odoarele ce se aflau intr-insul. Faptul s-a intamplat cu o trupa de ostasi bine inarmati, prezentandu-se aproape la orele 2 noaptea si operand pana la orele 3-4, mai intai au inlaturat pe sergentul de serviciu din curte, tinandu-l la o parte si, servindu-se de instrumente puternice, au fortat ambele usi ale Bisericii Catedrale, apoi au spart geamurile de la intrare, au navalit spre altar, au ridicat cu forta pretiosul Sicriu cu Sfintele Moaste, cu tot ce se afla acolo; dupa care au plecat din Biserica cu toate cele jefuite, si s-au transportat cu totul la automobilul pe care-l aveau indosit si anume pregatit si plasat jos in dosul Mitropoliei, pe o strada laterala si intunecoasa; si astfel automobilul a disparut, incotro nu se stie.

Prin aceasta nemaipomenita si nocturna jefuire a Catedralei Sfintei noastre Mitropolii, s-a comis cel mai odios fapt de catre un numar de pana la 20 de soldati (banuiti bulgari) inarmati, care, dupa un plan anume pregatit, pradand Biserica, au lovit atat in interesul Bisericii noastre Ortodoxe, cat si in credinta si interesele Poporului Roman, carele nu poate fi vinovat cu nimic.

Dr. Camelia Suruianu: Comentariu asupra Acatistului Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov scris de Sandu Tudor

       În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. Scriitorul dedică o poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei. 

          Termenul de acatist[2] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare“, fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“  Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă întrutotul tipicul tradiţional, fiind format din treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă  prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie, respectând întrutotul metrica şi ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Scriitorul aduce nou metafore cu valoare de simbol şi muzicalitatea versurilor.

          În anul 1928 Sandu Tudor va depune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, spre cercetare şi aprobare, poezia de rit bizantin, publicată cu puţin timp în urmă în paginile revistei „Gândirea“, în speranţa că lucrarea va fi învestită cu valoarea de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.“[3] La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici.“[4] Astfel, actul respectiv certifică decizia Bisericii de a introduce compoziţia religioasă în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm că scriitorul se numără printre puţinii laici ortodocşi care au reuşit să compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt. 

          În anul 1942, Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice cu privire la motivul care a stat la baza creării acestei poezii de rit bizantin. „Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt-Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[5] De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care sue, sue mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată, cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt numai un fel a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[6]

 

          La această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor a aşezat câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează câte o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, ca într-o simbioză, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase. Finul psiholog urmăreşte ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare cu rol kathartic. Cu alte cuvinte poetul, cunoscând că, de cele mai multe ori, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu câteva imagini iconografice, care să ajute contemplaţiei rugătoare. El urmăreşte şi ca fiecare lector să devină un participant pios la actul sacralizator. Astfel, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.  

          Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului şi ale Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile: 

Dulce la vedere, dulce la mâncat

          raică roadă de lemn fermecat,

moartea din sâmburul miezului tău  

aşternutu-mi-a trupul pământului greu.[7]

MLADITA ALEASA A Sf. M. Mc. DIMITRIE: Parintele Dimitrie Bejan

Dimitire Bejan, preot, profesor, istoric, scriitor.

“Biserica Ortodoxă Română, în cei 50 de ani de comunism, a fost salvată de mănăstiri şi de femeile credincioase. Asta-i credinţa românilor, Ortodoxia. Românii sunt prin definiţie purtătorii steagului Ortodoxiei”.
(Părintele Dimitrie Bejan)

“Nistrul merge la început tot spre răsărit, lărgindŢara şi apoi, cu ocoliş spre sud, printre frumoase şi înalte maluri de piatră acoperite de păduri. Sate mari, frumoase,suspendate pe mal, pe stâncă, tocmai lângă cer, răzăşiile dinspre Nistru”. (Părintele Dimitrie Bejan).



Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la 26 Octombrie, 1909, în oraşul Hârlău, judeţul Iaşi, în familia lui Ioan şi Maria, răzeşi-ortodocşi, înstăriţi, o familie cu şapte copii. După finalizarea cursurile medii în oraşul natal, urmează cursurile Seminarului Teologic “Veniamin Costachi”, din Iaşi, pe care îl absolvă cu calificativul excepţional. Se înscrie apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nichifor Crainic, şi în paralel la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, avându-l ca îndrumător pe Nicolae Iorga. Ambele facultăţi le-a absolvit cu “Magna cum laude”. Devine asistent universitar la catedra lui Iorga, predând în acelaşi timp istoria şi la Liceul de fete “Carmen Silva” din capitală. La aceste activităţi mai adaugă şi pe cea de cercetare sociologică, într-o echipă a lui Dimitrie Gusti, cu care pleacă în Basarabia. Izbucnind al doilea război mondial, se înrolează voluntar ca preot militar cu gradul de maior. Luptă pe frontul din Basarabia, unde cade prizonier la sovietici şi este deportat cu toţi ofiţerii români şi germani, în stepele Siberiei, la fosta mănăstire imperială Oranki, în perioada 1943-1948. După 5 ani de foamete, de ger şi de alte suferinţe, este judecat de un tribunal militar din Moscova şi este condamnat la moarte pentru faptul că a susţinut că Basarabia este pământ românesc. Cunoscând foarte bine Dreptul Internaţional, în speţă drepturile omului, protestează faţă de măsura călăilor şi cere dreptul de a fi judecat de către un tribunal din propria ţară. Surprins şi încurcat de o asemenea reacţie, tribunalul bolşevic, decide repatrierea prizonierului Dimitrie Bejan, recomandându-l securităţii din România, ca mare duşman al ateismului. Venit în ţara care a luptat pentru dezrobirea ei, un tribunal militar l-a condamnat pe viaţă, din care a executat 25 de ani, în temutele închisori comuniste: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele de la Cavnic (1948-1956), Bărăgan, Răchitoasa (1956-1958) şi din nou Aiud (1958-1964). În acest calvar al detenţiei a avut mângâierea sufletească de a fi cunoscut marile personalităţi ale culturii creştine române: Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Arsenie Papacioc, Radu Sturdza, Dimitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Paul Zarifopol, Benedict Ghiuş, Ion Popovici, Adrian Marino, ş.a.

Este eliberat la 23 August 1964. I se oferă slujirea de preot în localitatea Ghindăuani- Tîrgu Neamţ, cu condiţia să colaboreze cu cei care l-au ţinut un sfert de secol în închisoare. S-a împotrivit cu tărie în cei 5 ani de slujire şi scăpând câtorva tentative de otrăvire din partea neadormitei securităţi, i se retrage dreptul de a practica preoţia, condsemnându-l cu domiciliul forţat la Hârlău, unde este păzit 24 de ore din 24, până în 1989. Prinde o rază de speranţă, între 1990-1995, dar dezolat, se mută definitiv la Domnul, la 21 Septembrie 1995.

Părintele Dimitrie a fost hirotonit de marele Ierarh mitropolitul Tit Simedrea, în catedrala din Cernăuţi, cu care era bun prieten. Când i-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar, i-a zis :”În clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă: darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie, darul de a vindeca bolnavii…” Şi tânărul Dimitrie a zis: ”Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos cu credinţă şi cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete.” Şi bunul Dumnezeu i-a dăruit, darul de a vorbi frumos, de a predica plăcut, de a scrie fascinant, de a vindeca bolnavii, de a sluji frumos cu credinţă, dar mai ales lacrimi, multe, foarte multe lacrimi cu care a câştigat o mulţime de suflete.

RUGATI-VA PENTRU MADALINA! Un mesaj emotionant din partea familiei Madalinei, tanara accidentata grav de un functionar al Ambasadei Rusiei la Bucuresti

RUGATI-VA PENTRU MADALINA!

Un mesaj emotionant din partea familiei Madalinei, tanara accidentata grav de un rus cu acoperire diplomatica, postat la Roncea Ro:



Stimate domn,

In numele familiei Madalinei va multumim pentru solidaritate si pentru cel mai profund mesaj adresat semenilor nostri. Madalina noastra este o fata foarte credincioasa, citea acatiste, citea Biblia si sunt convinsa ca Dumnezeu o iubeste si o va ajuta sa treaca peste aceste clipe de cosmar. Ultima fotografie din cele trei redate de dvs. este realizata in vara anului trecut in drum spre manastirea Crasna alaturi de verisoara si unchiul ei. Mi-ar fi placut sa-mi amintesc de aceste momente impreuna cu ea insa din pacate starea ei este destul de grava.

RUGATI-VA PENTRU MADALINA!

Silvia M.

Dumnezeu si Maica Domnului cu Sfantul Nectarie, marele facator de minuni tamaduitor si doctor fara de arginti al Ortodoxiei, ale carui moaste sunt cinstite azi la Patriarhiei si pe tot cuprinsul Romaniei, si Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de mir, sarbatorit azi, sa o ajute pe sora noastra Madalina!

După dealuri, batem câmpii (despre filmul anticreştinului Cristian Mungiu)

La pomul lăudat… să te întrebi din ce pământ creşte

Am citit un articol atât de laudativ la adresa ultimei abominaţii în materie de cinematografie românească, încât m-am apucat să scriu un comentariu, care a ajuns la lungimea unui articol de sine-stătător.

Aveam si eu o parere buna despre Cristian Mungiu, chiar am avut sansa sa vorbesc cu el de doua ori, pana cand am aflat de fapt care ii sunt intentiile si metodele. Se pare ca daca in Romania tot se fura, hoţul mai trebuie şi laudat! La urma urmei, nu ajunge ca Mungiu a fraudat CNC-ul cu “Amintiri din Epoca de Aur”, ca l-a plagiat pe Ioan Carmazan pentru unul din episoadele lor. Filmul “Dupa dealuri” a fost si huiduit de presa si public anul acesta la Cannes. Andrzej Zulawski a spus-o pe sleau ca “nu vreau să văd aşa ceva cum nu vreau să mănanc mancare proastă sau să vorbesc cu proşti” (Surse: http://is.gd/EKw57Q  ; http://is.gd/73vvnf ).


Limbaj cinematografic prost înţeles

Îl citez pe Marcel Iureş din interviul pe care l-a acordat în 1997 defunctei reviste ProCinema, nr. 28, pg. 56:
„Toate filmele româneşti sunt înecate în text! Filmul e acţiune, e pildă. Am încercat să o spun, mai timid, mai apăsat, tuturor: „Se vorbeşte enorm. Într-un cadru, că e de jumătate de minut, că e de două minute, personajele spun enorm, spun şi cum îi cheamă, şi cine a fost mama lor, şi ce-au de gând să facă în următoarele două săptămâni, şi dacă au copii şi ce culoare au şireturile.”. Nu se poate! […] De ce? Poate pentru că românii nu sunt capabili de fapte demne de urmat, de tandreţe. Din cauza asta, personajele sunt foarte descriptive, ele trebuie să se mişte mult, să înlocuiască foarte multe lucruri. Nu să se aşeze şi să „spună”. În România, încă se filmează cum iese un om din casă, cum îşi aranjează cravata, cum îşi leagă şireturile, îşi drege de câteva ori vocea şi începe să vorbească, cum se urcă în maşină, cum pleacă maşina, cum ajunge maşina, cum se dă jos din maşină, cum mai spune încă 2-5 fraze, cum urcă-n lift şi liftul nu merge, şi cum el mai spune o chestie. Nu se poate! E inuman. Pierd timpul. Închid. Plec. Un american ar spune: „dar câţi bani aveţi de vă permiteţi să folosiţi atâta peliculă? Cât daţi unui actor ca să vorbească sau să aştepte atâta în cadru? Toate astea costă imens. Şi apoi, nu mai e informaţie, e delir verbal.[...] Artiştii din România, chiar şi cei mai mari, lasă totul în coadă de peşte: „Concluzia e că e  cam aşa”. Aici se opreşte de fapt mesajul.”

Unele filme româneşti de după Revoluţie fac din lungimile acestea o virtute pe bună dreptate, căci ele sunt umplute cu momente relevante, care servesc mesajului. Exemple reuşite sunt: „Moartea domnului Lăzărescu” (2005, R. Cristi Puiu), „A fost sau n-a fost” (2006, R. Corneliu Porumboiu), „Poliţist, adjectiv” (2009, R. Corneliu Porumboiu).

De cele mai multe ori însă, incapabili de a înţelege lecţia „arată, nu spune”, scenaristii-regizori români manifestă un autism, o retardare dramaturgică ce compune un teatru în film, dar un teatru prost, în care se pare că monteurul a adormit în cabina de montaj sau că i s-au tăiat degetele de către un regizor care nu cunoaşte presiunea unui producător independent, privat, care să îl oprească atunci când face greşeli.
Astfel, „După dealuri” este demolat, distrus în presa internaţională, dacă te apuci să scotoceşti coşul cu cronici:

• Mai mult, despre “Dupa dealuri” film.com titreaza ca este un film plictisitor, monoton si lung, iar Cristian Mungiu esueaza pana si in obsesia sa de a ataca Biserica Ortodoxa Romana
• The Film Stage il considera de asemenea un film lung, plictisitor si care isi rateaza tinta.
• O alta cronica  il considera banal si absolut interminabil, fixist si lipsit de capacitatea de a transmite emotie.
• Le Point titreaza chiar un articol intitulat “deceptia Mungiu” si afirma ca filmul “Dupa dealuri” bate apa in piua pe un scenariu prost.
• Critic.de afirmă despre film că spectatorul este pus să sufere de către autorul care se plimbă cu dialoguri interminabile pe la toate personajele, într-un cerc vicios care nu cruţă niciun detaliu care nu oferă nicio plus-valoare, întrebându-se dacă nu cumva cinematografia românească de autor a ajuns într-un punct mort. Stilul filmului e considerat ridicol.

Au mai fost premiate si gunoaie la Cannes, premiate pentru bizareria sau tupeul lor. Acesta nu e primul si nu va fi nici ultimul. Totuşi, putem să îl apreciem „la noi acasă”, unde hoţul e apreciat pentru că – nu-i aşa? – doar a făcut film, ceea ce este, după cum bine se cunoaşte, un act eroic.
Cu ocazia aceasta, îmi amintesc despre proiecţiile ediţiei a III-a a filmului de Piatra la Bucureşti, în primăvară, când câţiva tineri regizori de scurt-metraje vorbeau despre condiţiile în care au fost nevoiţi să lucreze. Batjocura la care au fost supuşi în cadrul producţiei transpărea dincolo de eleganţa cu care evitau răspunsurile la întrebările incomode. Ca să ajungi regizor, păreau să transmită expresiile lor non-verbale, trebuie să treci peste multă scârbă. De aceea, unii nici nu vor să mai repete experienţa. Despre generaţiile absolvente de UNATC pierdute în visele lor vorbeşte cu succes şi „Eminescu vs. Eminem” (2005, R. Florin Piersic, jr.). Poate că acei tineri au trecut prin asemenea chinuri tocmai pentru că nu au furat, şi nici nu au avut bandă de film de risipit.

Cum te cheamă pe tine?

Se spune că odată, Alexandru cel Mare (Macedon) a găsit un soldat ascunzându-se în boscheţi tremurând de frică şi l-a întrebat:
- Soldat cum te numeşti?
- Alexandru
- Ascultă aici, soldat. Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi tactica!

Numele multora dintre noi are o anumită semnificaţie şi o anumită însemnătate. Nici nu s-a răcit bine bateria laptopului de zilele trecute când am scris ce sărbătorim de Sf. Ioachim şi Ana, că hop, îmi incep săptămâna cu articolul ăsta. Şi deja încep să mă pregătesc pentru valul de laude pe care îl va culege „După dealuri” pentru faptul că a luat două premii la Cannes. Criticii români, cu siguranţă, se vor călca în picioare să aprecieze lentoarea lui „După dealuri” ca europeană, meditativă, sofisticată, profundă, care te absoarbe, în loc de agasantă, ineficientă, obtuză, care te adoarme. Având în vedere că autorul îţi scoate ochii cu mesajul lui, nu îţi trebuie geniu ca să înţelegi ce vrea să spună.

Pana una-alta, Cristian si-a tradat numele. Si onoarea de reprezentant al Romaniei. Si realitatea, batand campii bine de tot dupa dealuri, fata de ce s-a intamplat.

Perspectiva filmului asupra ortodoxiei se limitează la o viziune tribală, realizând (destul de convingător pentru prea mulţi) un sofism care se numeşte „argumentum ad hominem”. Portretizările bidimensionale par să fie făcute cu acelaşi dogmatism cu care Mungiu desfiinţează ortodoxia pe care o critică fără să o înţeleagă, din acest punct de vedere.

Dacă Mungiu ar fi căutat „cozi de topor” în ierarhiile Bisericii Ortodoxe Române, cu siguranţă ar fi găsit nişte exemple mai demne de un asemenea zel. De ce nu s-a luat Mungiu, spre exemplu, de catolicism, unde cuvântul Papei este literă de lege, şi a ales o confesiune religioasă care se bazează pe principiul descentralizării tocmai ca factor democratic. Dacă ar fi îndrăznit să realizeze un film critic la adresa catolicismului sau chiar la adresa religiei musulmane, Mungiu nu ar fi fost premiat, ci ars pe rug.
Într-o ţară în care, după orice statistici, peste jumătate din populaţie este ortodoxă, Mungiu se aşteaptă să înfigă un steag al batjocurii naţionale, aşteptându-se a fi salutat nu pentru abilităţile sale scenaristice sau regizorale, ci pentru tupeul său de a scuipa în obrazul creştinului român, aşteptând să vadă cum întoarce şi celălalt obraz (ce mai urmează? varianta animată a piesei „Evangheliştii”?).

Dacă este o cronică a ceva, filmul lui Mungiu poate în cel mai bun caz să fie o tentativă eşuată a cronicii unei proaste înţelegeri asupra religiei, însă pervertirea şi deraierea mesajului, de la sursa de inspiraţie, pune atâtea beţe în roate semanticii filmului încât ideea oamenilor care urmează un set de reguli formale pe care nu le înţeleg ca pe o formă de supunere faţă de autoritate, nu ca pe un act conştient de credinţă liber asumată se pierde undeva pe parcurs.



Contrarecomandare

Daca vreti sa vedeti un film bun despre posesie demonica vs. nebunie, urmariti Exorcistul sau Possession. Sau dacă tot vreţi să faceţi o excursie „după dealuri”, vă recomand mai degrabă „The Hills Have Eyes” (2006, R. Alejandre Aja). E mai lipsit de pretenţii şi mai scurt. Şi are şi acela tot două premii. Mai bine, decât să vă rătăciţi printre semi-concluzii prost argumentate.
Unul dintre marile beneficii ale cronicilor de film este acela că ne economisesc ore din viaţă pierdute aiurea urmărind porcării. Voi să-mi spuneţi dacă am avut dreptate în ce am scris.

Articol publicat de Stefan Al.
Sursa: filme-carti.ro