Organizatoarea conferintei Maestrului Puric a fost gazda unor manifestari New Age-iste. Ascunsii pasi ai soaptelor pagane. Psihologii New Age

Cititorii noştri, care sunt mai bine informaţi decât noi, ne-au atras atenţia că doamna psiholog Cătălina Leca, organizatoarea conferinţei de la Braşov a domnului Dan Puric, este una şi aceeaşi persoană cu gazda psihoterapeutului New Age-ist André Moreau. (vezi www.moreauandre.com/ro_program_romania1.htm).

Dar cine este André Moreau?

Dr. André MOREAU este psihiatru, licentiat în psihologie, psihanalist. A urmat formari în psihodrama, analiza tranzactionala si terapia Gestalt. Este licentiat al Institutului de Gestalt din Cleveland (‘Gestalt Institute of Cleveland’), master practician în Programare neurolingvistica (PNL) si hipnoza ericksoniana, membru al Societatii Franceze de Gestalt si al Asociatiei Internationale de Psiho si Somatoterapie de la Strasbourg (AIS), fondator si fost vicepresedinte al Societatii Balint din Belgia unde a organizat primele grupuri Balint de formare psihologica pentru medici. Este psihoterapeut certificat de Asociatia Europeana de Psihoterapie si formator in cadrul Asociatiei de Psihoterapie Integrativa. A îndrumat grupuri de formare în Gestalt si psiho-somato-terapie în Polonia, Algeria, Rusia si Bolivia si conduce în prezent, în mod regulat, grupuri de formare în Gestalt si analiza tranzactionala în România, Franta, Germania si Ungaria. A predat timp de zece ani cursuri de psihologie clinica la Universitatea din Louvain, Facultatile de Medicina si Psihologie. Este autor a 12 carti si a numeroase articole aparute în revistele de specialitate. (conform http://www.moreauandre.com/ro_dr_moreau1.htm)

Ce este New-Age? De unde ştim că psihotehnicile promovate de Moreau sunt new-age-iste? Pentru o corectă informare a cititorilor noştri, vom recurge la fragmente semnificative preluate din cărţile unor autorităţi duhovniceşti şi ştiinţifice: Cuviosul Seraphim Rose, Bruno Würtz, Pr. Dan Bădulescu şi Pr. Sinică Palade. De asemenea, am apelat şi la informaţiile oferite de siteul de promovare al psihodramei în România.

Profităm de această ocazie pentru a atrage atenţia educatorilor, profesorilor, dar şi preoţilor ortodocşi care, credem că din neştiinţă, permit desfăşurarea unor astfel de manifestări new-age-iste în instituţiile de învăţământ sau în sfintele locaşuri. Aceste metode sunt demonice, după cum demonstrează textele pe care le postăm în încheierea acestei avertizări. Nu putem lăsa sufletele copiilor noştri pe mâna acestor lupi îmbrăcaţi în haine de oaie, care, chipurile, vor să ne vindece copiii, să le ofere o alternativă spirituală! Fraţilor, în toate aceste metode, pretins ştiinţifice, sunt “ascunşii paşi ai şoaptelor păgâne”. Să nu ne însoţim cu acestea! Diluarea învăţăturilor Bisericii ne face pradă uşoară în mâinile murdare ale vrăjmaşilor.

Pentru a nu lăsa loc de interpretări: nu ştim dacă dl Puric a cunoscut îndeletnicirile persoanei care i-a organizat conferinţa la Braşov, dar e curios cum, în ultima vreme, Maestrul apare în compania unor atei sau organizaţii anticreştine. Oare toţi i-or spune că "vor să facă bine pentru ţară"? (F.P.)

"Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?" (Marcu 8, 36-37)

Cuviosul Seraphim Rose:

Tendinţa omenească firească spre închipuire aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării. Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea conştientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut. Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie şi apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta ? Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îşi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre asemenea amintiri?

Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaşte capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse, inconştiente, nespuse, cât şi celor verbale ale hipnotizatorului.

Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, şi ei nu au o viaţă trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie zburătoare. Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însuşi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteşte că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar şi atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca acestea … Oricine se află în stare de hipnoză şi face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât aceştia vor sta acolo şi vor face tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizatorului” (Capătul realităţii , pag. 91-92).

Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este înclinarea inconştientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul existenţei anterioare, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat … Un psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-şi amintească o existenţă anterioară, şi toţi au făcut-o, fără excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii şi păreau convingătoare … Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo sursă corespunzătoare – o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, şi aşa mai departe”.

Bruno Würtz (în lucrarea fundamentală New Age):

Terapia gestaltistă a lui Frintz Perls se consacra – în opoziţie cu psihanailza orientată spre rezolvarea unor evenimente problematice trecute – experienţei lui Hic et Nunc. Emoţile negative şi pozitive trebuiau acceptate şi trăite. Terapeutul nu oferea pacientului relaţii pentru transferuri şi proiecţii, nici nu-l suspenda ocrotitor din miezul conflictului şi nici măcar nu-l sfătuia. El doar îl îndemna la acceptarea de sine acum şi aici, iar pacientul se vindeca. Terapia de grup, profesată în grupurile Encounter, la constituirea cărora a contribuit şi Carl Rogers, încearcă să obţină vindecarea prin exhibarea adevăratelor sentimente în cadrul unor întâlniri deschise etc, etc.

În nenumărate locuri obscure, dar şi în prestigioase lăcaşe ale ştiinţei şi culturii decreştinate funcţionează cursuri în care omul de rând poate învăţa şi căile spre viaţa anterioară (prin hipnoză şi autohipnoză, prin visuri dirijate, prin meditaţie şi multe alte practici de acest fel). Toate recomandările, îndrumările, tratamentele de „depăşire a trecutului”, toate strădaniile de eliberare din angoase, obsesii, stresuri, traume psihice şi alte insuportabile presiuni, toate revelaţiile cu privire la viitor şi sensul vieţii sunt impregnate de acest factor ocult al ideologiei New Age care s-a cuibărit cu deosebire în psihoterapia de orientare transpersonală: Nu mă interesează mijlocul, de vreme ce el aduce vindecarea pacientului – spun terapeuţii transpersonalişti. Dar pacientul astfel tratat este el oare într-adevăr sănătos? Vindecat? Normal? Este el într-adevăt un despovărat? O fiinţă liberă?

Ce este psihodrama?

(textul sunt preluat de pe siteul www.psihodrama.ro, siteul Societăţii de Psihodramă J.L. Moreno)

J.L.Moreno, un evreu născut în România, este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup şi întemeietorul psihodramei.

Filosofia lui Moreno este: „Suntem toţi Dumnezei, creatori şi co-creatori ai unui Univers fără sfârşit. Să creem cu bucurie, energie şi spontaneitate şi să lăsăm ca imaginaţia să fie la baza acţiunilor noastre. Să lăsăm ca fiecare să aibă dreptul de a fi creator”.

Primele experienţe în psihoterapie au avut loc cu nişte grupuri de prostituate, iar primele încercări ale metodei bibliodramatice au avut loc în Germania, în cadrul bisericilor protestante în mijlocul anilor 60 din secolul al XX-lea.

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica a XXVIII-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Duminica a XXVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

„ Săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici” (Luca 14, 21)

La fapta bună nu se caută rangul, starea şi neamul

Oare cântarea cea sfântă, pe care noi o cântăm, nu a întrunit laolaltă toate deosebitele noastre glasuri într-un cântec armonios?

Noi toţi, tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, femei şi bărbaţi, robi şi stăpâni, noi toţi împreună intonăm o cântare.

Aşadar când noi ne-am adunat aici în casa Domnului, spre închinarea şi proslăvirea lui Dumnezeu, nu se mai face deosebire între rob şi stăpân, între bogat şi sărac, între stăpânitor şi supus, ci toată nepotrivirea vieţii cele obişnuite se alungă dintr-un loc sfânt, toţi împreună facem o singură ceată, toate glasurile gustă o singură slobozenie şi pământul aici urmează cerului.

Aşa de mare este înălţimea Bisericii!

Nu se poate zice, că aici deşi stăpânul cântă cu o mare voioişie, robul însă trebuie să fie mut, că deşi bogatul mişcă buzele sale, săracul este osândit la tăcere.

Încă şi aceea nu este aici, că numai bărbatul să cânte lui Dumnezeu laude şi să-L proslăvească, iar femeia să stea mută şi fără glas.

Mai vârtos toţi aici se îndulcesc de aceieaşi cinste, toţi aduc aceeaşi jertfă şi acelaşi dar. Acesta nu are mai mult drept, decât acela, şi unul nu are nici o întâietate înaintea altuia, ci toţi se îndulcesc de o cinste şi au numai un glas. Numai un singur glas se înalţă de la toate limbile către Ziditorul lumii. Deosebire nu se face aici dintre aceea că unul este rob, altul slobod, unul slugă, altul stăpân, unul bogat, altul sărac, si de este cineva bărbat sau femeie, ci deosebirea zace în simtământ, de este cineva râvnitor sau uşuratic, păcătos sau cu fapte bune.

Cu privire la aceasta pot eu adeseori a numi sărac pe cel bogat, şi bogat pe cel sărac; ba încă în privinţa aceasta pot eu pe mulţi bărbaţi a-i numi muieri, si pe multe muieri – bărbaţi, pe mulţi înţelepţi a-i numi fără de minte, şi pe mulţi fără de minte în înţelepţi.

Dar tu mă întrebi, cum se face aceasta? Cum se face din bărbat femeie, şi din femeie bărbat? eu răspund: nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea chipului lucrării şi prin simţământ.

Când de pildă eu văd un bărbat, care se înfăşoară în aur, întrebuinţează tot felul de mijloace împodobitoare, îşi tocmeşte părul cu grjă şi cu meşteşug, miroase a unsori, poartă haine muiereşti, are mers muieresc şi trăieşte muiereşte, cum aş putea eu să numesc bărbat pe un asemenea, care însuşi a părăsit nobleţea neamului său, şi îndeosebşte se arată muieratic? Ba , încă apostolul Pavel, nici pe femeia, care face astfel de nebunii, nu voieşte a o număra între cei vii, când zice: „Femeia, care petrece în desfătare, de vie este moartă” (l Tim.V.6).Deci cum s-ar putea număra între bărbaţi, bărbatul, care face lucruri, pentru care chiar femeia se numeşte de către apostol moartă de vie?

De este cineva bărbat sau nu, aceasta se judecă nu dupa imbracamintea cea barbateasca, nici dupa toana, cu care el in casa sa este de temut si ameninta, ci trebuie sa cunoşti aceasta din intelepciunea şi din fapta cea bună a duhului său.

Numai atunci el este cu adevărat bărbat, când îşi domoleşte patimile, îşi stăpâneşte neputinţele duhului, când el în casa sa, ţine domnia, şi nu se zbuciumă de gândurile cele nebuneşti.

Iar dacă el se dă la beţie şi la îmbuibare, dacă petrece zilele sale în ospeţe şi în benchetuieli, dacă el, fiind mai moale decât ceara, primeşte toate întipăriturile prihanei, cum aş putea eu pe un asemenea să-l numesc bărbat, pe acela ce este prins, neslobod, rob, care singur pe sine se leapădă, pe acel ce este robul patimilor, un molişat şi un diezmerdat fără de putere, şi care nici cât de puţin nu este în stare a ţine război în contra ispitei?

Căci noi, precum zice Apostolul, nu avem a ne lupta numai cu oamenii, şi nu numai „cu carnea şi cu sângele, ci încă şi împotriva duhurilor celor rele” (Efes. VI, 12). Şi tocmai în războiul acesta trebuie să se arate, cine în adevăr este bărbat.

Cine, în loc de curajul bărbătesc, vădeşte numai îngrijire de podoabă, şi voieşte numai a se împodobi, iar nu a se arăta curajos, cum va fi un asemenea în stare să se ţină în lupta mai sus pomenită?

Sau cum ar putea el să se numească bărbat, când este mai femeiatic, decât o femeie?

Pe de altă parte, însă eu numesc pe femeie bărbată, ba încă trebuie să mărturisesc, ca ea este mai puternica decat un bărbat, când ea apucă armele cele duhovnicesti, îmbracă platoşa dreptăţii, pune coiful mantuirii, se acopera cu pavăza credintei, se încinge cu brâul adevarului , apuca sabia duhului, si asa cu arme stralucite sta in randuiala de bătălie.

Prin simţul ei cel înalt, ridicându-se până la cer, năvăleşte asupra şirurilor de bătălie ale duhurilor celor rele si pune capăt tiraniei Satanei, omorând patimile şi poftele şi aşa răstoarnă încă mai mulţi vrăjmaşi, decât obişnuiesc a cădea în bătăliile cele obişnuite.

Ea ucide nu oameni, ci gândurile cele nebuneşti, cele păcătoase. In lucrurile cele vremelnice şi trupeşti bărbatul şi muierea se deosebesc. Femeii i se cuvine ghergheful, fusul, coşniţa şi căutarea gospodăriei casei. Ea trebuie să rămână în casă şi să crească copiii săi.

Dimpotrivă, partea bărbatului sunt camerele judecăţii, adunările de sfat, treburile lumeşti, războiul si bătălia ş.a.

Insă în luptele cucerniciei barbatul si femeia au un singur loc de luptă si un singur fel de luptă. Incă şi femeile trebuie să se înarmeze la această luptă, si nu se scot din această ceată.

Continuarea la:

http://www.ioanguradeaur.ro/498/cuvant-la-duminica-a-xxviii-a-dupa-pogorarea-sfantului-duh/

Inregistrare audio a discutiei cu Dan Puric, furnizata de un cititor al blogului. Maestrul despre Securitate si IPID. Pumnul lui Puric

M-am intalnit cu Dan Puric. M-am lamurit!

Zilele trecute am participat la o conferinţă susţinută la Braşov de domnul Dan Puric şi intitulată „Suflet de copil”. Era vorba ca la conferinţa să fie şi o discuţie interactivă cu tinerii mobilizaţi prin Inspectoratul Şcolar (pe bază de tabele nominale, ca la înalte oficialităţi politice!), dar această discuţie nu a mai avut până la urmă loc, tema conferinţei fiind schimbată în „martiraj”.

Am avut toată încrederea în domnul Dan Puric, sperând că e un om care crede cu adevărat în ortodoxie şi în sfinţii ţării acesteia. Am muncit personal pentru domnul Dan Puric în anii trecuţi, am lipit afişe pe timp de iarnă, i-am promovat conferinţele sale mai vechi pe care le-a susţinut la Braşov, am participat la discuţii cu domnul Puric (având în vedere că, alături de familia mea, am organizat două conferinţe şi două spectacole ale sale şi încă două ale trupei sale de pantomimă). Prin urmare, după conferinţa din 7 decembrie am mers să vorbesc cu dânsul. Aflasem dinainte că ar fi declarat că a semnat un angajament cu Securitatea. M-am dus să mă lămuresc, pentru că pe internet se vehiculau mai multe variante: ba că nu ar fi ştiut de ce a semnat, ba că ar fi semnat „pentru Basarabia”. Ei bine, răspunsul domnului Puric la o întrebare relativ simplă m-a făcut să realizez cu adevărat că domnul Puric este doar un actor care, din când în când, îşi mai uită şi el replicile. Mai întâi domnul Puric mi-a spus că a fost căutat într-o zi de un securist, care l-ar fi pus să semneze „ceva” pentru că vrea să elibereze Basarabia şi că va trebui să îi dea în scris domnul Puric „orice informaţie despre ţară”. Oare de cine voia ofiţerul de securitate să elibereze Basarabia? De comunişti?! Deci, securitatea era, în opinia domnului Puric, anticomunista şi naţionalistă... în vreme ce în aceeaşi perioadă luptători români anticomunişti înfundau încă temniţele comuniste.

Întrebându-l pe domnul Puric de ce colaborează cu oameni din organizaţii anticreştine, mi-a răspuns ofuscat că aceştia i-au spus că vor „să facă bine” şi că printre ei s-ar afla şi creştini. Eu ştiu, însă, că nu poţi să fii în acelaşi timp şi cu Dumnezeu, şi cu mamona.

Am avut o mare dezamăgire în ceea ce-l priveşte pe domnul Dan Puric. Am crezut până în ultima clipă că poate va încerca să se desprindă de aceşti oameni, dar din păcate nu a făcut-o. Mă întreb de ce niciun coleg dintre cei cu care am lipit afişe în Braşov, cu care am împărţit fluturaşi pentru spectacole, cu care am vândut şi citit cărţile actorului, nu mai este alături de domnul Dan Puric? De ce foşti susţinători au început să-l părăsească? Mă gândesc la faptul că domnul Dan Puric s-a îndepărtat de Părintele Justin Pârvu pentru oameni suspuşi, cu influenţă, care să îl poată ajuta să dobândească „Sala Rapsodia” sau emisiunea de duminică de la ora 16 pe televiziunea naţională.

În ceea ce priveşte atacurile nedemne aduse întâi de un discipol al domnului Puric, apoi chiar de dumnealui, la adresa părinţilor mei, nu cred că ar fi nimic de spus. S-or fi gândit, măcar o clipă, ce simte un „suflet de copil” când îi sunt jigniţi părinţii?

Din acest moment, domnul Puric pentru mine nu mai reprezintă nimic altceva decât un biet actor înnebunit după bani şi faimă, care dă la o parte pe oricine pe principiul „să ne meargă nouă bine”.

Vlad Palas

P.S.: Îmi cer scuze dacă modul în care am scris este cam dur, aşa cum mi-am cerut, de altfel, scuze şi domnului Puric pentru tonul meu cam obraznic, dar îmi este greu, deşi mă străduiesc, să fiu altfel având în vedere toată încrederea pe care personal am investit-o în acest om. Într-un moment de furie, pentru a-mi arăta dispreţul pe care mi-l poartă, domnul Puric a declarat că ceea ce i-am spus eu i-a zis şi Părintele Justin Pârvu. Acesta este un compliment pentru mine, domnule Puric! În rest, vă dorim toate cele bune.

Erezia ecumenica la apogeu! Patriarhul Serbiei si reprezentantul Nuntiului Apostolic la Belgrad au aprins lumanarile la ceremonia evreiasca Hanuka.

Doamna Aspazia Otel Petrescu - Marturisiri despre suferinta ca drum spre mantuire. Noi n-am murit! VIDEO

Doamna Aspazia OŢEL PETRESCU: Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare! (interviu VEGHEA)

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare

Florin Palas: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?

Aspasia Oţel Petrescu: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.

Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.

F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.

A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?

A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.

F.P.: Şi nu numai a satelor...

A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare

F.P.: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?

A.O.P.: N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor...
Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care erau mai blonavi, care nu puteau mânca borhotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Unii băieţi chiar au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces. Erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva poate să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.

Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv

F.P.: Care au fost poeţii creştini care au fost cei mai apropiaţi sufletului dumneavostră în temniţele comuniste?

A.O.P.: Radu Gyr a fost creştin şi toată poezia lui este de o trăire creştină profundă. Şi este o trăire afectivă. Vedeţi, Mântuitorul cere o credinţă caldă, o credinţă care trece prin inimă. Iisus bate la uşa inimii noastre. Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv. Este profund, este trăit, este simţit. Noi, cei din închisoare, ne aducem aminte de clipele când i-am învăţat poeziile plângând.
Înainte de a fi închisă, aveam o evlavie deosebită pentru Vasile Voiculescu, poetul îngerilor. Şi în cartea mea, Adusu-mi-am aminte, chiar citez poezia care mi-a fost ca un far călăuzitor. De asemenea, i-aş menţiona pe Ion Minulescu, George Topârceanu şi Vasile Militaru.

Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure

F.P.: Despre poezia Zoricăi Laţcu ce ne puteţi spune?

A.O.P.: Pentru mine, poezia Zoricăi Laţcu a fost o bucurie imensă, fiind foarte apropiată felului meu de a-l înţelege şi percepe pe Dumnezeu. Aşa l-am văzut dintotdeauna, cum l-a văzut şi ea. De pildă, în poezia „Răpire”. Într-o povestirea de-a mea despre Părintele Arsenie Boca povestesc despre un drum care semăna cu „Răpirea” Zoricăi. Ea este rătăcită pe un drum. În întuneric, apare dintr-odată cineva care o ia de mână şi o conduce pe un drum care se face din ce în ce mai fierbinte. Cum spune ea: „Şi aşa era cărarea de fierbinte / Că tainic gând îmi stăruia în minte / Să nu-mi atârne haina jos, în jar ”.
Este aşa de concretă trăirea creştină a Zoricăi, încât aproape că-i pipăi sufletul în poezia ei. Şi, la un moment dat, ea se lasă condusă, nu ştie unde, cine o duce. Şi, dintr-odată se face o lumină foarte puternică şi-atunci ea se uită să vadă cine a dus-o de mână. Era Iisus şi ea înţelegea că toată lumina aceasta în valuri de le El venea.

Eu am cunoscut-o în perioada în care a scris „Osana luminii”. Până atunci îi apăruse „Insula albă”, un volum de poezie profană. Era înainte de convertirea ei, iar poezia este de un clasicism perfect. Dimitrie Popovici, care era profesorul nostru de limbă română, a făcut afirmaţia că dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure, Zorica Laţcu l-a atins. Şi profesorul nu vorbea aiurea. Era un foarte mare profesor de limbă română.

Părintele Arsenie Boca era numai lumină

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

Maica Mihaela era de partea isihaştilor

F.P.: Aţi cunoscut-o pe Maica Mihaela?

A.O.P.: Da, am cunoscut-o într-un mod foarte ciudat, fără s-o văd, fără s-o fi văzut vreodată, fără să ştiu cum arată. Nu ştiam cum arată în carne şi oase. Dar am vorbit un an, un an şi jumătate chiar, în fiecare zi, cel puţin două ore, la perete, prin Morse. La început ea m-a confundat. Cele din cameră i-au spus că sunt o prietenă a Zoricăi Laţcu. Şi i-au spus că mă cheamă Pazi. Iar ea m-a confundat cu Paia, o profesoară de filosofie care a dus-o pe Zorica la Părintele Arsenie Boca. Ea îmi vorbea despre teze creştine, despre probleme creştine, despre inadvertenţe între ortodoxia care se practica şi cea pe care o înţelegea ea.
O problemă pe care o punea Maica Mihaela era: este actul de credinţă mintal sau este pur afectiv? În ce măsură mintea (judecata lucidă, filosofică) poate să explice ce se petrece în actul de credinţă, care este pur afectiv? Era veşnica problemă a coborârii minţii în inimă, problema isihastă. Ea era de partea isihaştilor. Cum spunea Părintele Cleopa, în minte-i bâlci.

La Blaga totul era perfect

F.P.: Ştiu că l-aţi cunoscut şi pe Lucian Blaga.

A.O.P.: Am mers la cursurile lui Lucian Blaga numai din admiraţie pentru el. Generaţia mea a avut o veneraţie aproape identică cu cea pe care o aveam pentru Eminescu. Era cumva reprezentantul generaţiei noastre, ca gândire, ca mentalitate. Eu îi citisem, elevă fiind, „Spaţiul mioritic”, care, bineînţeles m-a încântat. I-am făcut atunci o recenzie. Mitropolitul Tit Simedrea, un om foarte cult şi smerit, s-a mirat că o tânără ca mine a putut să citească o carte de filosofie destul de profundă. „Spaţiul mioritic” se citeşte foarte uşor, nu trebuie neapărat să ai o educaţie filosofică ca să-l înţelegi. Primul contact cu Lucian Blaga a fost o decepţie. Se aşeza la masă, scotea notiţele şi începea să vorbească. Monoton, inexpresiv. Dacă-l ascultai pe Nae Ionescu, şi mie mi s-a întâmplat să-l ascult de câteva ori, rămâneai profund decepţionat de marele filosof Lucian Blaga, de modul cum se exprima. După ce depăşeai prima deziluzie şi începeai să asculţi ce spune, poezia, cadenţa frazei era perfectă. La el, totul era perfect. Fraza avea exact atâtea epitete câte erau necesare ca să nu-i strice cadenţa, muzicalitatea frazei. Pe urmă, muzicalitatea frazei era neaşteptată, era uluitoare, te izbea. De pildă, când îţi dădea un exemplu de metaforă revelatorie, el spunea că sunt metafore revelatorii care spun ceva, care descoperă ceva, pentru că poetul este cumva pe aceeaşi linie cu profetul. Era teza lui şi era foarte bine susţinută. De pildă, când s-a dat exemplu de metaforă revelatorie şi-a spus „Soarele, lacrima Domnului, cade în merele ...” dintr-odată te-a trezit, dispăreau monotonia şi inexpresivitatea vocii lui. Venea magia cuvântului, dar venea în al doilea sau al treilea timp, nu venea dintr-odată, buluc, ca la Nae Ionescu.

Nae Ionescu era fascinant

F.P.: Cum era Nae Ionescu?

A.O.P.: Avea o fascinaţie, pur şi simplu, în felul de a vorbi. Avea un limbaj jumătate filosofic, jumătate poetic. Era şi profund şi, în acelaşi timp, pe înţelesul tuturor. Avea o magie a cuvântului cu totul ieşită din comun. Mi-aduc aminte că prima dată l-am ascultat la Cernăuţi şi, la un moment dat, cineva s-a mişcat pe scaun în timp ce dânsul vorbea. Toate privirile s-au îndreptat asasin spre el. Nu se auzea musca. El captiva. Toată lumea era acolo, în cuvintele lui. Era fascinant. Şi nu spunea lucruri deosebite, de pildă, de ale lui Nichifor Crainic. Şi Nichifor Crainic vorbea frumos. Era un bun conferenţiar. Dar nici pe departe nu avea farmecul şi puterea de a fascina ale lui Nae Ionescu.

Cartea „Avram Iancu” a lui Silviu Dragomir a fost salvată în mod miraculos

F.P.: În perioada 1946-1948 aţi lucrat ca dactilografă la Centrul pentru Studii Transilvane, condus de istoricul Silviu Dragomir. Puteţi să ne faceţi o evocare a lui?

A.O.P: Era un om profund creştin, dar foarte discret. El făcuse şi studii teologice la Cernăuţi. Am aflat într-un mod cu totul neobişnuit. Noi, studenţii refugiaţi din Bucovina, înfiinţasem o organizaţie, numită „Junimea”. Făcusem o şedinţă în care i-am proclamat preşedinţi de onaoare pe toţi foştii preşedinţi ai „Junimii” care locuiau în Cluj. Profesorul Cândea, Profesorul Tarangul, Teofănescu şi alţii. De el n-am ştiut că a fost preşedintele „Junimii” în timpul stundenţiei sale. Era absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.

F.P.: Opera sa „Avram Iancu” este o capodoperă, după părerea mea. Nu ştiu dacă mai există cineva care să meargă cu atâta înţelegere pe urmele eroului nostru naţional.

A.O.P.: Aceea este cartea pe care eu am bătut-o la maşină. De la început până la sfârşit. A salvat-o într-un mod miraculos. Cartea a fost terminată în 1948, dar a apărut mult mai târziu. În mai 1948, puţin înainte de a începe arestările în masă, cam în 1-2 mai, nu ţin minte exact ziua, i-am predat ultimul fascicul bătut la maşină. L-am bătut în cvasiclandestinitate. Profesorul era deja pus la index, institutul îi fusese desfiinţat, îl pensionaseră forţat, îi luaseră toate prerogativele.

A făcut lucruri extraordinare. Printre altele reuşise să obţină autorizaţie ca să cerceteze scrierile cronicarului anonim al lui Bela al IV-lea. Astea nu sunt cunoscute nici acum, sunt ţinute secrete de către unguri, dar profesorul ne-a spus că în aceste manuscrise sunt descrise, rând pe rând, cum au fost înrobite şi smulse voevodatele române din Transilvania, cum au fost înfrânţi Gelu, Glad, Menumorut, şi sunt mulţi alţii, necunoscuţi. Autorizaţia i-a fost ridicată de către Moscova, la rugăminţile ungurilor.

Era un om cu o judecată extraordinar de lucidă, tot ce spunea el era extrem de clar. Dacă îţi prezenta o expunere, n-aveai ce să reproşezi. Avea un simţ al istoriei deosebit. Şi era şi un profesor foarte bun. Impunea şi ca ţinută.
În timpul grevei studenţeşti din 1946 el a prezentat raportul Senatului Universitar, care înfiera vandalismele săvârşite împotriva studenţilor. El a luat cuvântul când a venit Gheorghiu-Dej şi s-a întâlnit cu profesorii.

Pătrăşcanu a fost împins de studenţi să spună: „Înainte de a fi comunist, sunt român”

F.P.: Aţi fost de faţă când Lucreţiu Pătrăşcanu a vorbit studenţilor?

A.O.P.: Absolut!

F.P.: Este adevărat că Pătrăşcanu a declarat că mai întâi este român, şi după aceea este comunist?

A.O.P: DA! Aşa a spus. Degeaba neagă alţii! A venit cu prefectul Clujului, Crăciun, care întocmise un dosar intitulat „Kali”, în care arăta cât de periculoşi erau românii. Pătrăşcanu, pe baza acestui material, a spus că studenţimea română este vinovată. Şi că asta este judecata lui ca Ministru de justiţie. A mai spus că şovinismul românesc şi-a spus cuvântul, că a defavorizat România, şi câte şi mai câte. Atunci, studenţii i-au răspuns pe măsură. 4.000 de studenţi l-au fluierat copios ore întregi. Pătrăşcanu făcea semne disperate că mai are ceva de spus şi, când s-a potolit, în sfârşit, viforul de fluierături, a spus că cei 30 de studenţi care fuseseră arestaţi au fost eliberaţi. Unul dintre aceşti studenţi a luat cuvântul în faţa noastră şi a mulţumit colegilor pentru camaraderie. Ne-a mulţumit nouă, nu lui Pătrăşcanu. Şi atunci, un student, cu o voce de tenor, o voce tunătoare, se numea parcă Mureşan, a spus: „Domnule Ministru, aţi citit dosarul Kali, l-aţi ascultat pe domnul prefect, ca ministru de justiţie şi ca un emerit cunoscător al dreptului, trebuie să ascultaţi şi cealaltă parte. Noi nu ne vom susţine cauza. Vă spunem doar că ne considerăm nevinovaţi de toate acuzaţile ce s-au adus aici, şi cât de nevinovaţi sunt ceilalţi, vă vor demonstra lozincile care s-au strigat şi pe care noi le-am copiat. Şi pentru că nu cunoaşteţi limba maghiară o să vi le citim în limba maghiară şi o să vi le traducem. În limba română s-a strigat oficial: Să pedepsim pe reacţionarii din cuibul Avram Iancu! Să dăm o pedeapsă exemplară huliganilor din căminul Avram Iancu!, iar în limba maghiară s-a strigat: Vrem să curgă sânge de valah! Vrem să spălăm cu sângele împuţit al valahilor zidurile Kolozsvárului, spurcate de ei! ”. El le-a spus în ordinea crescătoare a gravităţii. Erau din ce în ce mai insultătoare. Se făcuse o linişte de mormânt. Cuvintele cădeau cu greutate. Momentul a fost, într-adevăr copleşitor. Pătrăşcanu n-a putut să-i reziste. S-a ridicat şi a spus: „Voi cerceta şi, dacă acesta este adevărul, eu, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, vă promit că studenţimea va fi declarată nevinovată, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român!”. A fost împins de noi să facă această afirmaţie, pe fondul unui moment emoţional. Era foarte greu să-i faci faţă. N-a fost nimic studiat. Dumnezeu a vrut să fie aşa. După aceasta Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitorilor maghiari asupra căminului „Avram Iancu”, în urma motivaţiei făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept, Traian Pop, care era preşedintele acestui for. Nimic din ce a promis Pătrăşcanu nu s-a respectat însă.

Părintele Anania era ameninţat de unguri

O figură frumoasă a făcut Părintele Anania. Gheorghe Rednic a reuşit să-l aducă pe acesta în rândul studenţilor care votau soarta grevei (continuarea sau sistarea). Părintele Anania a fost primit cu nişte ovaţii nemaipomenite. Noi ştiam că nu va veni, pentru că ungurii îl aşteptau să vină ca să-l termine degrabă. Când Părintele Anania a anunţat continuarea grevei, studenţii s-au ridicat în picioare şi au cântat: „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”.

F.P.: Mitropolitul Anania consideră că greva studenţească din 1946 a fost anticomunistă şi antirevizionistă. Sunteţi de acord cu Sfinţia sa?

A.O.P.: A avut acest caracter. La început a fost o reacţie de autoapărare. Dar pe parcurs a luat tonalitatea aceasta. Înainte de proclamarea grevei, Părintele Anania a spus: „A fost atacat căminul Avram Iancu. Va trebui să gândim bine ce avem de făcut. Cum protestăm la lucrul acesta?” L-a contracarat imediat istoricul Constantin Daicoviciu, care a spus: „Orice veţi face, orice veţi spune, vă avertizez dinainte că studenţimea română va ieşi vinovată. Trebuie să fie declarată vinovată”.

În America masoneria câştigase războiul

F.P.: A urmat închisoarea, vreme de 14 ani. Aţi scris în timpul acesta piesa de teatru „Cele trei flori albastre”.

A.O.P.: Da. E vorba despre Credinţă, Nădejde şi Dragoste. Era un poem în care voiam să le arăt colegelor mele că atâta vreme cât vom păstra aceste trei virtuţi, nu suntem pierdute. Exista atunci un moment în care se credea în revenirea la sentimente mai bune a Apusului faţă de noi. Eu ştiam că am fost sacrificaţi într-un mod foarte urât. Erau foarte mulţi oameni de bună credinţă care nu înţelegeau că America nu mai era America. În America masoneria câştigase războiul şi, prin preşedintele ţării, mergeau pe linia programului lor. Şi acum multă lume spune că nu există, că toată chestia asta cu oculta care conduce lumea este o inerţie. Noi ştiam că nu este aşa. Şi atunci, am scris această piesă de teatru.

Politica ţării faţă de teritoriile româneşti ocupate a fost trădătoare

F.P.: Ca bucovineancă, cum priviţi politica românească faţă de teritoriile româneşti ocupate?

A.O.P.: Ca un act de trădare a Patriei-Mame. Politica ţării faţă de aceste provincii a fost trădătoare. Mai ales pentru Basarabia. Şi totuşi, basarabenii, în 1918, au fost primii care s-au alipit la Patria-Mamă. Şi primii care au văzut salvarea în revenirea la Ţară. 98% din populaţia Basarabiei era românească, după un inventar făcut de ruşi. Toate lucrurile astea s-au uitat. Au trecut în derizoriu. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum cu Ardealul, care este părăsit de Patria-Mamă într-o orbire şi o imbecilitate nescuzabile.

Eminescu era un trăitor în spirit creştin

F.P.: Doamna Aspazia, unei ultime întrebări va mai solicit răspuns pentru această întâlnire: cum le-aţi răspunde celor care susţin că Eminescu a fost în afara creştinismului şi a ortodoxiei?

A.O.P.: Eminescu, fiind genial, abordează problemele din foarte multe puncte de vedere. Dacă îl iei separat, numai dintr-un anumit punct de vedere, poţi să afirmi despre el orice. Poţi să afirmi că a fost un mare iubitor al asiatismului, în forma lui budistă, confucionistă ş.a.m.d. Eminescu nu trebuie judecat parţial, nu trebuie luat pe bucăţele. Noi, ca români, trebuie să-l receptăm în întregime, în întregul lui. Este suficient să citeşti Rugăciunea către Sfânta Fecioară, ca să-ţi dai seama cât de profund simţea creştineşte. Eminescu era un trăitor în spirit creştin.

Sursa: Veghea, An II, NR. 2

Strigat-am către Tine: Doamne! Nu mă lăsa! O minune petrecută în închisoarea Miercurea Ciuc, relatată de doamna Aspazia Oţel Petrescu

Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

“- Doamne! Nu mă lăsa!”

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

“- Greu vă înţeleg pe voi, – mi-a spus E. – te-a pedepsit, noi vă pândim şi vă pedepsim că aşa sunt ordinele şi asta e pâinea noastră şi voi, în loc să ne urâţi, suportaţi chinuri ca să ne scăpaţi de necazuri. O, nici nu s-a terminat încă! Securitatea a cerut procuror de la Bucureşti. Va fi o anchetă grea.”

“- Nu va fi – i-am răspuns – Sunt sigură că fetele se roagă pentru noi şi va fi bine pentru L. şi pentru Antonia.”

- fragment din cartea doamnei Aspazia Oţel Petrescu - STRIGAT-AM CĂTRE TINE, DOAMNE...

"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea

Doamna Aspazia Oţel Petrescu, cu gândul la Aiud: Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie. Noi n-am murit!

Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău.

Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă.

Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi.

Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie

Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice. Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi. Unora ca aceştia doresc să le fac cunoscută atenţionarea maicii noastre Teodosia: Noi nu suntem morţi!

(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)

LA MULŢI ANI, DOAMNA ASPAZIA OŢEL PETRESCU!

Ne-a învrednicit mereu Dumnezeu cu îndrumători nemaipomeniţi, cu părinţi, bunici, profesori şi prieteni ce ne-au călăuzit pe cărările vieţii. Am cunoscut Oameni a căror inimă bătea, cu o forţă incredibilă, pentru Neamul Românesc, şi care ne-au purtat în rugăciunile lor. Atâta dragoste am primit în anii aceştia, încât nu ne puteam imagina că Bunul Dumnezeu încă mai are de gând să ne răsfeţe.

Şi totuşi, în urmă cu mai bine de doi ani, împreună cu un astfel de Om, domnul Nicolae Purcărea, am ajuns la doamna Aspazia Oţel Petrescu. Nu ştim ce este hărăzit pe mai departe familiei noastre, dar câtă vreme doamna Aspazia ne îngăduie să o purtăm în sufletele şi în gândurile noastre, parcă nimic nu poate fi rău. Există în destinele oamenilor fiinţe providenţiale, menite să înalţe, să purifice, să înduplece spre desăvârşire conştiinţa umană. Aşa simţim acum, din toate sufletele noastre: că avem sprijin, punte, funie spre cer, îndemn şi călăuză, model şi nădejde.

Ne este greu să vorbim despre dumneaei în cuvinte, căci acestea se ascund în spatele unor sentimente mult prea adânci. Îi mulţumim, însă, Bunului Dumnezeu că a dăruit neamului nostru astfel de oameni, al căror destin martiric este menit să ne redea demnitatea târâtă în mlaştina deznădejdii de feluritele chipuri schimonosite ale satanei.

Vă mulţumim, Doamnă Aspazia, pentru timpul, răbdarea, îngăduinţa, dragostea, sprijinul, încurajările, blândeţea şi toate darurile cu prisosinţă făcute nouă, pentru cărţile – minunatele şi nepreţuitele mărturii şi portrete, adevărate nestemate în cununa muceniciei Neamului Românesc! Pentru toate acestea, vă suntem recunoscători. Şi vă dorim ani binecuvântaţi, în împăcare sufletească şi tihnă îngerească! (Familia PALAS)