Părintele Arsenie Boca: Despre învăţătura adevărului. Învăţătura lui Dumnezeu şi învăţătura omului.

La ce ne folosesc acele vorbiri indemanatice despre lucruri ascunse si intunecoase, de care la ziua judecatii nu vom fi tinuti de rau ca nu le-am cunoscut.

O, Adevar, care Dumnezeu esti, fa sa fiu una cu Tine intr-o dragoste vesnica. In Tine salasluieste tot ceea ce doresc, tot ceea ce vreau. Toti invatatii sa taca, toata faptura sa amuteasca in fata Ta, graieste-mi numai Tu.

Un duh curat, simplu si statornic, nu-i niciodata imprastiat chiar in mijlocul multor indeletniciri, fiindca el face totul ca sa cinsteasca pe Dumnezeu, si fiindca, pasnic fiind in el insusi, isi da osteneala sa nu se caute pe sine in nimic.

Cea mai grea lupta in viata aceasta, nu este alta decat biruirea de sine. Caci biruirea de sine duce la propasirea binelui.

Orice desavarsire, in viata aceasta, este amestecata si cu putina nedesavarsire - si pe toate le vedem ca printr-o ceata.

Cei mai multi se indeletnicesc mai osebit a cunoaste decat a trai cum se cuvine, se ratacesc adesea, iar din truda lor nu se aleg decat cu putine roade, sau deloc. O, daca ar fi tot atat de harnici cu starpirea stricaciunilor lor si cu cultivarea virtutii, cum sunt cu vanturarea desartelor vorbiri, n-am vedea atatea rele, nici atatea scandaluri, si slabanogie in lume.

Fara indoiala, la ziua judecatii nu vom fi intrebati ce-am citit, ci ce-am facut, nici daca am vorbit cu dibacie, ci daca am trait cum se cuvine.

Acela cu adevarat e mare, care are o mare dragoste. Acela cu adevarat e mare, care-i mic in ochii lui insusi - si pentru care slava lumii nu-i decat o curata nimicnicie.

Sunt doua invataturi, dar nu-i decat un singur adevar. Sunt doua invataturi: una a lui Dumnezeu, neclatinata ca si El, alta a omului, schimbatoare ca si el.

Invatatura lui Dumnezeu se imprastie in sufletele pregatite s-o primeasca prin intelepciunea necreata si Cuvantul dumnezeiesc. Ea este o particica din El Insusi si fara de moarte. Este pusa la indemana oricui si este daruita mai din belsug celui smerit cu inima.

Invatatura omului, dimpotriva, ii maguleste mandria, fiindca el ii este tata. "Ideea aceasta imi apartine, eu am spus cel dintai acest lucru, nu se stia nimic despre aceasta inainte de mine ..."

Placa-ti sa intrebi, asculta in tacere vorbirile batranilor, caci ele nu sunt spuse in desert.

Dorinta de a sti a pierdut pe omul dintai, - el cauta cunoasterea, care hraneste trufia, si a gasit moartea.

Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu: Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama

“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

Ava Siluan

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.

1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama

Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.

Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ”Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!” După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, “luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”. În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.

Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.

Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Romano-Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antiereticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359, Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.

Părintele Arsenie Boca despre Antihrist. Chinurile cele de pe urmă vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor.

El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.

Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).

Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.

Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ...

Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.

Petitie Europeana Pentru o Duminica Fara Lucru

Grupul conservator EPP din Parlamentul European a demarat o initiativa pentru declararea Duminicii ca zi de odihna in toata Uniunea Europeana. Pentru asta insa, si in conformitate cu Tratatul de la Lisabona, e nevoie de 1 milion de semnaturi din toate tarile membre ale Uniunii Europene.

Am fost solicitati sa promovam aceasta initiativa in Romania si o facem – cu multa placere. Este o initiativa buna, profamilie. Copiii si sotii au nevoie de o zi libera pentru a fi impreuna si au dreptul la a nu fi fortati sa lucreze Duminica. Copiii au dreptul sa petreaca o zi pe saptamina cu ambii parinti iar parintii la fel. Deasemenea multi dintre noi folosesc Duminica ca zi de inchinare alocata bisericii cu intreaga familie. Din nefericire presiunile din afara, de cele mai multe ori nejustificate, ne forteaza uneori sa compromitem aceasta valoare crestina si traditionala. Initiativa cauta sa rectifice aceasta problema. Protejarea Duminicii ca zi de odihna si de inchinare e un aspect important al identitatii noastre romane, crestine, si europene. Va rugam semnati petitia si dati-o mai departe.

Linkul petitiei e aici http://www.free-sunday.eu/en.

Textul e in engleza. Va atentionam, pentru a evita confuzia, ca in rubrica “mail” trebuie inserata adresa electronica.

Va multumim

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Isabela Vasiliu-Scraba: Cât de subversiv putea fi Noica*

«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar - ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut să se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

Dr. Rareş Simu, medic specialist în imunologie clinică şi alergologie: "Vaccinarea are efecte negative chiar şi asupra unui sistem imunitar sănătos".

Toata lumea stie de vaccinare. Din copilarie si pana la batranete suntem somati, sistematic, sa ne lasam injectati. Contra gripei, a tetanosului, a hepatitei, contra... contra... Acceptata de medicina oficiala si mediatizata intens, de la o vreme, apar si semnele de avertisment legate de vaccinare. De obicei, se prezinta numai avantajele vaccinarii si se trec cu vederea sau se minimalizeaza efectele adverse ale vaccinurilor de orice fel. Chiar si printre medici, putini sunt cei care au in vedere aceste aspecte. Intrucat si in revista noastra s-a iscat o discutie pe aceasta tema, ne-am hotarat sa abordam problema vaccinurilor cu un specialist: d-l dr. Rares Simu, imunolog cu mare experienta in lumea virusilor.

"Fiecare pacient ar trebui examinat foarte bine inainte de
vaccinare, ceea ce nu este posibil atunci cand se fac vaccinari pe "banda rulanta""

- Desi vaccinurile se bucura de o reputatie nepatata si au avut, de-a lungul timpului, o importanta de netagaduit pentru sanatatea omenirii, de la o vreme incoace eficienta lor este pusa la indoiala, chiar de catre specialisti. Dvs. in ce tabara sunteti?

- Sincer sa fiu, fac parte din categoria scepticilor, bazandu-ma pe o serie de informatii medicale si pe rezultatele cercetarilor specialistilor din lumea intreaga, care au observat ca nu intotdeauna un vaccin ne poate fi de folos, ci dimpotriva... De altfel, in practica medicala am intalnit numeroase cazuri in care vaccinurile au facut mai mult rau decat bine pacientilor.

- Sa incepem ca in abecedar. Cum actioneaza un vaccin asupra organismului uman?

- In esenta, vaccinarea influenteaza un sistem vital al organismului - sistemul imunitar. Acesta este implicat in organizarea rezistentei impotriva agresiunilor, atat din exteriorul, cat si din interiorul organismului. Atunci cand acesta este dereglat, apar afectiuni grave. Chiar una dintre bolile grave a carei frecventa este din ce in ce mai mare - cancerul - are printre cauze proasta functionare a sistemului imunitar. Mecanismul prin care actioneaza un vaccin este destul de usor de inteles. Se introduce in organism un microb (inactiv), un extract dintr-un microb sau o substanta care seamana ca structura cu un microb. Toate acestea produc o reactie imunitara de aparare, respectiv stimuleaza sistemul imunitar sa produca anticorpi, capabili sa distruga acel microb. Aceasta reactie ramane in memoria organismului, astfel incat, la urmatorul contact cu microbul respectiv, sistemul imunitar il recunoaste rapid si il elimina, fara sa mai apara boala, pe care acesta ar genera-o in mod normal. Trebuie sa remarcam insa doua aspecte importante. In primul rand, reactia de aparare este specifica - apare doar la microbul pentru care a fost creat vaccinul, nu si la alti microbi. In al doilea rand, vaccinarea este eficienta doar inainte de instalarea unei afectiuni, nu si dupa aceea!

- Nimic negativ pana acum. De unde ideea ca vaccinurile pot fi periculoase?

- Va voi explica imediat. Pentru producerea vaccinurilor, se utilizeaza medii de cultura cu embrioni de pui de gaina (din oua) sau cu celule provenite de la animale (de exemplu, creier de maimuta!). Tocmai aceste medii de cultura reprezinta un risc, pentru ca celulele respective nu se pot steriliza intotdeauna si, pe langa vaccin, se poate introduce in organism un microb potential daunator pentru om. Dupa unii cercetatori, chiar aceasta este originea bolii secolului - SIDA! Sa ne oprim putin si asupra principalelor contraindicatii ale vaccinarii, recomandate chiar de catre producatori: sensibilizarea sau alergia la unul dintre componentele vaccinului sau la mediul pe care a fost creat. O alta contraindicatie este reprezentata de o afectiune acuta, mai ales febrila, pe care pacientul o are in momentul vaccinarii. Aceasta stare nu este intotdeauna luata in seama si poate fi una dintre cauzele reactiilor postvaccinale. In acest sens, fiecare pacient ar trebui examinat foarte bine inainte de vaccinare, ceea ce nu este posibil atunci cand se fac vaccinari pe "banda rulanta".

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”

„Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

*

Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De mai bine de 7 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.

*

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Părintele Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhimandritul Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni.” I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

*

Pe scurt, am contabilizat în câteva rânduri momentele mai importante din viața văzută a Părintelui Sofian. Dar viața lui cea nevăzută, viața lui duhovnicească, cine i-o poate măsura? Dar milioanele de rugăciuni, de sfaturi, de gânduri și de gesturi luminate de harul Duhului Sfânt cine i le poate spune? Înaintea lui Dumnezeu – Tatăl i le mărturisesc neîncetat Mîntuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții și Îngerii pe care Îi iubea, cu care vorbea și pe care Îi zugrăvea. Înaintea Lui le mărturisim și noi, oamenii care am beneficiat de prezența și rugăciunea lui și care nădăjduim să beneficiem și acum…

*

Întru pomenirea Părintelui Sofian în împărăția inimilor noastre

oferim spre citire cartea

Părintele Sofian Boghiu – Un iconar de suflete.

Sursa:

http://patermihail.wordpress.com/2010/02/26/parintele-arhimandrit-sofian-boghiu-1912-2002-un-iconar-de-suflete/#more-285

Mircea Vulcănescu: Ispita dacică. Despre sufletul românesc.

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv, caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului.

Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice?

Aici, intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele super­ficialităţi la ceilalţi ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă.

Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recu­noaştere a grupului sunt cele trei însuşiri amintite.

Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim.

Acei care, ocupîndu-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe te­renul pe care cearcă să se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.

Profesorul Ion Coja: Antisemitism sau antiromânism? sau Unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan?

Sunt aproape douăzeci de ani de când fac, zi de zi, eforturi disperate să nu cedez anti-semitismului și să caut, iar când nu găsesc, să inventez dovezi că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau Andrei Cornea ori Aurel Vainer! Dar unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau ca Andrei Cornea ori Aurel Vainer?!…
Ce simplă este viaţa pentru românul antisemit!… Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu i se ofere pe tavă încă o dovadă sau chiar mai multe în aceeaşi zi despre răul făcut nouă, românilor, ba de un evreu nenorocit, ba de altul, uneori în bandă asociaţi, caz în care îşi trag alături şi câţiva parteneri români dintre cei mai neaoşi…
Circulă pe Internet un filmuleţ cu un evreu, Shimon Peretz, fost prim ministru în Israel, mare sculă aşadar, care declara la o întâlnire de mafioţi că ei, mafioţii evrei, au cumpărat Manhattanul, Polonia, Ungaria şi România… Nu trec multe zile şi primesc un vast material intitulat Doi ani de când Israel a cumpărat România cu date concrete, cu numele evreilor descurcăreţi care au preluat rolul statului român prin aşa zisa dezetatizare sau privatizare. O bună, cea mai bună parte din ce a fost proprietatea statului român și a „întregului popor muncitor” este acum proprietatea unor evrei… După câteva zile găsesc acel material într-un ziar, publicat pe două pagini… Într-un singur ziar. Restul presei din România tace cu nemernicie pe acest subiect tabu!
Mai trec câteva zile şi mă întâlnesc cu un procuror, şi-l întreb dacă este ceva adevărat în aceste materiale semnate de „Adevăratul Serviciu de Informaţii” (sau cam aşa ceva) şi procurorul confirmă: la majoritatea tunurilor ilicite care s-au dat în România capitalistă profitorii au fost „investitori” evrei…
Și exemplele pot continua, exemple de fapte și împrejurări în care îngăduinţa şi cumsecădenia noastră românească este pusă la grea încercare. Constat în jurul meu, la tot mai mulţi tineri îndeosebi, că se generalizează sentimentul că nici nu te poţi aştepta la altceva de la evrei…
Mă simţeam tare, bine înarmat sufleteşte, ca să nu cad în acest păcat. Totdeauna m-am simţit capabil să gândesc nuanţat, fără generalizări comode şi pripite, pe fiecare ins asupra căruia mă pronunţ să-l judec cu prudenţă şi numai pentru faptele sale, judicios probate. Deunăzi însă, pentru prima oară m-am simţit vulnerabil! Am simţit că nu mai pot la infinit să susţin public că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan. Repet, unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan? Și de unde să ştim noi că aceşti evrei mai există de vreme ce nici unul dintre ei nu iese în faţă şi nu se dezice de Silviu Brucan & compania de anti-români?!

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (III).

Daca o minte poate pătrunde algoritmul istoriei, să vadă ca toate sunt permutări ale aceloraşi parametri de rătăcire [de la adevăr], atunci va trebui să recunoască două momente cheie care nu se încadrează în niciun sistem omenesc, în nicio cifră sau cip: primul eveniment este Rugul Aprins, al doilea este Întruparea lui Hristos. Primul e prefigurarea celui de al doilea. Şi pentru că Hristos a înviat, vorbim despre o singură înnoire, precum a lăsat ca moştenire a puterii învierii Sale: Botezul creştin în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, prin tradiţie vie, sfântă, sobornicească şi apostolească, păstrat ca unică valoare a lumii: darul Duhului lui Dumnezeu. Numai acesta a înnoit lumea, a unit popoare, a vindecat toată durerea, a împlinit toata trebuinţa, a dat toata ştiinţa, a înălţat conştiinţa, aducând bună-stare şi pace. Iar acestea ştim că nu pot fi atinse fără dreapta credinţă, „pentru om este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.

Armonia nu este nicidecum reducerea la numitor comun a diferenţelor celor ce există, fiindcă fiinţele nu au fost create ca să fie reduse, ci ca să fie crescute. Aş spune că armonia este iubirea care a fost sădită să rezoneze în lucruri. Ordinea nu este o succesiune de lucruri, o aranjare spaţio-temporală, ci este armonia legilor firii care se supune Legii dumnezeieşti. Ce armonie şi ce ordine ni se propune astăzi? Materialismul propune să pornim de la ipoteza niciodată demonstrată, care afirmă că, neexistând spirit, materia ar fi ceva inteligibil prin procesele biochimice ale ei înseşi, şi în acelaşi timp se afirmă că materia este ininteligibilă şi că nu este creată de un Dumnezeu Care sa fie Spirit (e binecunoscut că materialiştii nu au noţiunea de Duh). Dar dacă este inteligibilă, atunci obligatoriu ar trebui să existe o inteligenţă care să o înţeleagă dinafara ei, (căci premisa ştiinţei este observarea detaşată), iar dacă nu Duhul a creat-o, atunci ei îndumnezeiesc materia zicând ca s-a autogenerat, lucru nedemonstrabil vreodată, apoi în ce priveşte faptul că nu poate fi înţeleasă, mă întreb atunci care mai e obiectul ideologiei materialiste. Ar fi hilară eroarea, dacă ar fi rămas la nivel de cochetare cu ispita gândului, şi nu ar fi tragică pentru atâtea miliarde de oameni pe care se aplică… Nu intru mai adânc în polemică, falsă dealfel, dintre creaţionism şi evoluţionism, întrucât ele nu fac vorbire despre acelaşi lucru: una vorbeşte despre momentul Facerii scris în Sfânta Scriptură şi demonstrabil din abundenţa prin toate mijloacele de observaţie ştiinţifică, iar alta vorbeşte despre o teorie nedemonstrată de nimeni şi care infirmă datele observabile. Smerit e Dumnezeu, că rabdă şi nu crapă pământul sub picioarele celor ce neagă ca El îl ţine!

Concluzia la cele de mai sus? 1.„Nou” si „înnoitor” sub soare nu este decât Hristos; 2. „Ordinea” nu poate fi dată de o aplatizare, de un reducţionism atroce, al unei singure calităţi sau cantităţi prin care să se masoare lucrurile, ci numai din respectarea profundă a scopului pentru care au fost create existenţele care se vor a se ordona, şi nu ai cum să respecţi Omul dacă afirmi că este o bucată de carne, şi nici dacă spui că nu este Dumnezeu, căci anulându-i sufletul, originea şi posibilitatea de sfinţire, este cea mai clară dovadă de înjosire; şi 3. Materialismul nu este ştiinţific, întrucât ştiinţa operează cu observaţia, iar aceasta demonstrează în permanenţă existenţa spiritului, dar mai grăitor decât orice este că aplicarea practică a acestei ideologii a adus odată cu gama largă de produse nefolositoare şi nebiodegradabile, şi o sumedenie de efecte pe scara largă, vizibile în toate ţările care au subscris: sărăcie, boală, suferinţă, genocid, dezumanizare şi suicid. Acolo unde există bunăstare materială, cauza este hărnicia, moralitatea şi credinţa omului.

Rasofora Neonila

Afacerea ţiganilor, exploatată de dezintegratorii României din trena lui Soros. Dezbatere publică.

„Ori recunoaştem o dublă responsabilitate a statului şi a minorităţii, ori, dacă nu suntem dispuşi să recunoaştem această dublă responsabilitate pentru o evoluţie pozitivă a minorităţii, vă asigur că toate programele guvernamentale şi europene sunt sortite eşecului“, a afirmat, ieri, preşedintele Traian Băsescu, la conferinţa de lansare a Raportului asupra Strategiei Naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor. Explicånd că pledează nu pentru asimilare, ci pentru păstrarea obiceiurilor etniei ţigăneşti, Băsescu a mai arătat că, în pofida oricărei strategii, punctele slabe ale unei evoluţii pozitive a situaţiei romilor rămån educaţia şi auto-responsabilizarea minorităţii nomade a Europei. „Hai să fim cinstiţi – a îndemnat Băsescu -, avem o mare problemă de imagine. Mergeţi la Paris, mergeţi la Oslo, mergeţi la Roma, mergeţi la Milano, minoritatea romă este prezentă în orice colţ, în faţa oricărui muzeu, şi nu ca să intre în muzeu“. „Vă spun că, pånă cånd minoritatea romă nu va fi conştientă de propria ei responsabilitate pentru a ieşi din situaţia dificilă, putem să scriem încă zeci de rapoarte guvernamentale. Putem mări oricåt ajutorul financiar, putem mări oricåt alocaţiile sociale, pånă cånd minoritatea romă nu va fi ea însăşi conştientă că are responsabilităţi faţă de ea însăşi, problemele vor dăinui, banii se vor cheltui cu eficienţă minimă şi cu progrese minime“, a mai spus şeful statului. Ziarul „Curentul“ a luat foarte în serios chestiunea şi propune o dezbatere publică naţională asupra problematicii romilor şi a confundării romånilor cu romii pe plan internaţional.

Este de remarcat că, ieri, chiar în timpul expunerii preşedintelui, un grup vocal de romi a început să protesteze în sală invocând incidentul privat al lui Băsescu, legat de o reporteriţă agresivă a Trustului lui Felix, caracterizată în particular drept o „ţigancă împuţită“. Practica vociferărilor, orice s-ar discuta, în fapt o respingere a dialogului constructiv, este o constantă a organizaţiilor din trena mogulului „societăţii civile“ internaţionaliste, George Soros, care se laudă că a dat 70.000.000 de euro pentru „incluziunea“ romilor. Alianţa Civică a Romilor, responsabilă de gălăgia de ieri, este o umbrelă de organizaţii creată după un model deja patentat. Ca şi în cazul „Roşia Montană“, unde coordonatoarea grupurilor neguvernamentale de interese ale lui Sörös este o animatoare cu numele de Stephanie Roth, pe romii civici îi conduce un anume David Mark, de origini necunoscute. De sub umbrelă se iţeşte însă una dintre cele mai bine motivate financiar dintre organizaţiile care pretind că se ocupă de problema romilor, respectiv Romani Criss. Referindu-se la activitatea acesteia şi la prezentarea românilor drept romi în străinătate, Băsescu afirma într-un interviu la TVR că „trebuie să avem puterea să recunoaştem: cele mai mari probleme le creează cetăţenii romåni de etnie romă şi poate să ţipe Romani Criss pånă måine dimineaţă, asta este realitatea“. La aceeaşi emisiune, Băsescu mai observa un adevăr: „Experienţa pe care noi o avem este aceea că am primit bani de la Uniunea Europeană, am pus bani de la buget pentru aşa-zisele programe de integrare a romilor. Iată că acum cei care ne dădeau bani şi ne reproşau că nu rezolvăm problema cu romii se confruntă ei înşişi cu romii, care sunt liberi să meargă în Europa, pentru că sunt cetăţeni români.“

Integrarea romilor şi dezintegrarea românilor

Directorul Institutului de Cercetari Alimentare, Profesorul Mencinicopschi, despre Codex Alimentarius: Vom manca medicamente!

Gheorghe Mencinicopschi sustine ca industria farmaceutica face presiuni pentru legiferarea Codex-ului * "Sunt interese mari si multi bani in joc", spune directorul Institutului de Cercetari Alimentare * Profesorul universitar prezice ca suplimentele vor deveni paleative * "Usturoiul va fi medicament si il vom lua doar pe reteta, de la farmacie"

Directorul Institutului de Cercetari Alimentare trage un semnal de alarma in ceea ce priveste anumite prevederi din controversatul Codex Alimentarius. In exclusivitate pentru Agentia de Investigatii Media, Gheorghe Mencinicopschi a declarat ca, din punctul sau de vedere, vom ajunge ca in viitor sa mancam medicamente in loc de alimente. De asemenea, profesorul universitar este de parere ca multe dintre recomandarile existente in Codex Alimentarius sunt generate de marii jucatori din industria farmaceutica, dupa ce acesteia "au cam ramas in pana de idei".

Gheorghe Mencinicopschi sustine ca exista foarte multe "parti interesate" ca acest cod sa fie pus in practica, in prezent avand loc un puternic lobby pe langa guvernele a numeroase tari, care au si aderat si au inceput implementarea lui. "Codex Alimentarius este la fel de controversat asa cum este, spre exemplu, si pandemia de gripa porcina. Lucrurile sunt destul de complicate. Trebuie spus ca acest Codex cuprinde doar reglementari, nu documente cu caracter legislativ. Deci, cu alte cuvinte, nu recomandarile sunt obligatoriu de pus in practica. Cu toate acestea, exista interese foarte mari pentru ca ele sa se legifereze. Se face lobby, se intervine pe langa guvernele tarilor si asa mai departe. Sunt parti interesate ca acest Codex Alimetarius sa fie pus in practica. De aceea, multe dintre Guverne vor prelua recomandarile si le vor legifera. Acesta va fi pasul urmator.", ne-a declarat Mencinicopschi.

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (II).

III

Doamne, Slava Tie ca ai venit la mine, si m-ai lasat sa Te gust si sa vad ca Bun esti, ca mult-milostiv esti si preaminunat! Cum oare am plecat de la Tine? Cum am facut ca, incet-incet, m-am trezit in alta tara, fara credinta, fara parinti, fara vise, fara bucurie. Unde sint, unde m-au dus, Doamne, micile mele ingaduinte, voile mele, facute câte putin, pe toate. Azi facem o voie, mâine o facem mai repede si cautam alta, si tot asa, ca in basmul „Tinerete-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte: Fat-Frumos, ajuns la mult-visatul tarâm fericit, uita de legea libertatii lui, si alearga la vânatoarea dupa ceva ce i se paruse vrednic si parelnic de râvnit, ca marul Evei. Si fuge, si fuge… si se trezeste ca-l strapunge un dor in piept... nu mai stia daca vuietul ce-l auzea era aievea, daca se sfâsiau cerurile sau cugetele lui de-acel suspin. Ajunsese in Valea Plângerii. Si toate amintirile vremelniciei in care visase vesnicia il napadira, pe el care gustase din preaplinul iubirii vesnice. Mama, tata, casa parinteasca, drumul pe care venise, luptele pe care le daduse… toate sapate inauntrul lui si duse in vesnicie. Imbatrânind, nemaiputând zbura, calul nazdravan, adica trupul sau, il duce catre locurile acum surpate sub vremi. Nici pietrele, nici stejarii, nici albinele, nici cerbii, nici o vietuitoare nu-l mai recunostea: sa fie oare acesta fiu de imparat, daca paraseste Raiul pentru o parere, sa fie oare acesta vrednic de cinste, daca leapada imparatia pentru o fuga de sine? Dar Fat-Frumos avea acum un dor mai mare decât cel cu care se nascuse: voia sa vada toate implinite, sa aduca amintirea biruintei chiar si la cele fara viata din trecutul sau, se purta de un foc nemistuitor si invaluitor care pentru pietre, pentru animale, pentru stejari, erau neintelese si nepatrunse, caci omul botezat nu-si pierde vrednicia decât lepadându-se de Adevar.
Astimp ce acestea se faceau in sufletul sau, iata, din tânar precum era in palatele de clestar, parul ii albise, barba alba ii crescuse pâna la brâu. Pasamite trupul i se pregatea de o calatorie catre lumina si mai de taina decât cele umbrite ale vietii. Avea sa fie ascutita ca o sabie, plutitoare ca o corabie, curgând ca un gând, duios ca un prinos... avea sa i se ceara vama, pentru fiecare lipsire de slava, poate va sa plânga, poate va sa geama... Vazând el ca nu-i timp de pierdut si loc de sezut, cauta cu privirea, sa se pironeasca cu sufletul cel ostenit pe vreo vedere neintinata, dar toate disparând, se facea ca nu mai ramasese decât un singur lucru din copilaria lui indepartata si fericita: un cufar prafuit. Cu mainile tremurânde, de evlavie si osteneala, da capacul la o parte: ghemuit il astepta moartea, credinciosul strajer al bunei chivernisiri a timpului in trup dat sufletului nostru. Supus, inteleptit acum (de drumul cel cu dus-intors) sa faca ascultare, Fat-Frumos se aseaza ca pentru rugaciune, si o primeste smerit, caci numai prin smerenie isi va fi recistigat nobletea de fiu al Imparatului. Moare numai vremelnicia, numai ceea ce facuse impotriva inimii calcare de porunca, si care pacatuise impotriva dragostei. Dragostea nu moare niciodata. Tineretea-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte este a asculta si a face porunca lui Hristos - „Bucurati-va pururea!”

Părintele Sofian Boghiu - Rugăciunile celor din închisori

New Age moscovit. Ortodoxia "soft".

La citirea Synodiconului Ortodoxiei (despre care în pastorala Sinodului Bisericii Ortodoxe Române s-a amintit pentru prima dată în 60 de ani într-un act oficial al BOR), Chiril al Moscovei a prescurtat rânduiala acestuia, necitind anatemele împotriva ereticilor. Mostră de Ortodoxie "soft", care nu trebuie să deranjeze pe nimeni.

http://www.patriarchia.ru/db/text/1098686.html

Ultimăvara lui Vlad Pârău.

Oglinda vremurilor scapătă în vis,

Grădinile de flori din soare s-au închis
Înapoi în primul boboc ferecat,
Înapoi în primul mugur adevărat,
Ce ticăia demult, tare demult,
În ceasul seminţei de sub pământ.
Ţărâna suspină după mâna aspră şi pură
A bunicii care-o lega în frământătură
Şi-o zvârlea pe o tavă-n cuptorul de lut
Din care toate au apărut.
Şi cuptorul era undeva într-un pod
Cu mult înainte să aducă rod.
Peste el se lăsase bufnind un capac
De ladă de zestre în care dorm şi tac
Toate basmele pe care le asculta odată
Bunica pe vremea când era fată
Cu păr până-n pământ, cu suflet de crin,
Cu obraz de zăpadă picurată cu vin,
Priviri de cosânzeană venită dintr-alt veac
De pe când cerul era numai un lac
Pe care pluteau mici bărci de hârtie
Plăsmuite de Adam şi Eva în a lor Copilărie,
Când se jucau în Rai, fericiţi şi prunci.
A trecut tare mult de atunci.
Picur cu picur, primăvară cu primăvară, păpădiile s-au făcut mov;
Răsar ca umbra stelelor şi pâlpâie fără istov,
Puful lor se împrăştie visător în vânt
Pe cerul celui mai frumos mormânt.
În zilele din urmă bate viscolit un dor,
Trezind cărbuni uitaţi prin sobe fără horn
Şi oamenii tuşesc din când în când
De fumul ce l-au strâns în ei fumând.
Deasupra lor, frumoasa pasăre măiastră se ridică,
Peste împărăţii de negură ea bate din aripă,
Rubinul ochiului ei plânge tricolor
Slobozind un ţipăt scurt, sfâşietor.
Un fior rece-adie, interzis,
Pe dalba lume de umbră şi vis
În vreme ce încet se lasă seara
Cu noul anotimp, Ultimăvara.

Libertatea este Numele lui Iisus in inima ta. O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (I)

Criza valorilor. Un subiect foarte serios. De fiecare data când trebuie sa vorbesc despre ceva serios, imi vine in minte bunica, Dumnezeu s-o odihneasca. Spunea cele mai dureroase adevaruri cu un zâmbet tainic pe buze, cu o iscusinta care ma uluia. La capul patului avea cartile de suflet: Biblia, Jurnalul fericirii de Steinhardt, Sfântul Ioan Cassian... O intrebai orice si daca n-o lumina Dumnezeu in clipa aceea, te trimitea la aceste carti rascitite si gaseai acolo de toate. Bunica lua foarte in serios Postul Mare. Inainte sa inceapa Postul, facea pe plita turtite din faina de griu, unse cu gem facut de ea, ca orice bunica, si, mustrindu-ma cu pilde pentru pofta cu care le mincam, ma avertiza ca gata, de maine ne infrânam, ne spalam pe palmele sufletesti. Stiam: in Saptamina Mare avea sa vie asa o iubire catre Domnul Iisus, asa de aproape, de inauntru, si de covirsitoare, ca petreceam multe ceasuri in tacerile din poezia duhului. Din inspiratia acelor zile se asterneau din ochii plânsi, privighetori de cerneala, caci curgea prin inima ca un râu de har din care aveam sa ne impartasim tot anul. In jurul Vinerii Mari si a Duminicii Invierii, se invârtea, precum cerurile in jurul pamântului, toate faptele noastre de suflet; si precum soarele, toata simtirea noastra duhovniceasca, pentru ca era punctul de maxima apropiere cu Dumnezeu. Nu stiu de când o fi inceput sa lucreze Domnul aceasta cu neamul nostru, poate dintotdeauna, dar stiu ca si mama, si noi copiii, odata cu bunica, pastram cu mare evlavie rândurile daruite de sus si noua orbilor, si cu ele ne intaream când incepea Postul. Chiar si pentru intelegerea noastra de copii, era ceva foarte serios tânguirea noastra inconjurând biserica ducând Crucea, cu flori, si, dupa aceea o mare, mare bucurie, când ne simteam toti una si Unul in toti. Zicea bunica: „daca nu tii post si nu-ti cureti sufletul, n-o sa poti nici sa plângi, nici sa te bucuri!”

Parintele Cleopa. Predica la Duminica intai a Sfantului si Marelui Post ( a Ortodoxiei ) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane

Şi vei face doi heruvimi de aur turnat şi îi vei pune pe ei de amîndouă laturile acoperămîntului împăcării.

Mă voi face cunoscut ţie de acolo şi îţi voi grăi între cei doi heruvimi (Ieşire 25, 18-22)

Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: “Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios” (Ibidem, p. 532-533).

Editorial Roncea: O vidanja pentru Oprea si Tismaneanu.

Rafuiala celor doi veleitari ai tuturor regimurilor, Marius Oprea si Vladimir Tismaneanu, ar putea face epoca. Ambii se tin cu dintii de ciolanul afacerii anticomunismului si trag de zgarciul intans la maximum al asa zisului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, dupa cum a fost rebotezat agramat si abramburitic recent (dupa un comentator al ziarului „Curentul”, acesta ar putea sa poarte mai degraba numele de „Institutul de Deshumare a Victimelor Comunismului”).

Dar ce vrea „vanatorul de securisti” (din interior) Marius Oprea, cunoscut si pentru bataliile sale cu mortii datorita unui apel curajos din care citez: „pisa-ne-am pe mormantul lor” (o sa inceapa cu cel al tatalui lui?). O spune doct, dupa cum e reprodus de organul GDS (al carui membru e), revista de „intelectuali angajati” „22”: "Eu fac team building ducandu-mi colegii sa dezgroape morti. De asta suntem o echipa puternica (...) Nu mi-e frica nici de cacatii de comunisti, nici de cacatii astia de la putere". O mai buna auto-caracterizare nici ca se putea, tinand cont ca, pana mai ieri, in calitatea sa de secretar de stat si el, Marius Oprea, se afla „la putere”. Desigur, nu stiu cum ar trebui sa se numeasca nici cel care cerseste de la niste „cacati” prelungirea sinecurii, alaturi de adjuncta sa, fosta propagandista si secretara PCR din presa comunista Lucia Hossu Longin, metamorfozata si ea, peste noapte, in anticomunista de serviciu(i).

De cealalta parte a baricadei de excremente se iteste patronul anticomunsimului de parada, supranumit de un consangean de-al sau, Michel Shafir, „ayatollahul Tismaneanu”, si el membru al aceluiasi grup „elitist”, neokominternist, GDS. Ce vrea el? Ne spune colegul sau de grup de interese, momentan divergente: bani - „sa achizitioneze si sa distribuie circa 200 de exemplare din Raportul final”; si functii, pentru el si catelusii sai, daca se poate pe viata - “Presedinte al noului Consiliu Științific - Vladimir Tismaneanu, numirea in functia de secretar stiintific a lui Cristian Vasile, adaugarea a trei departamente noi in noua structura a IICCR: Cultura, propaganda, ideologie in timpul dictaturii comuniste (condusa de Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile), Economia nationala sub comunism (condusa de Dragos-Paul Aligica), Memoria si nostalgia comunismului (condusa Mihai Neamtu) – posibil Mirel Banica si Angelo Mitchievici.”Batalia pe ciolan a divizat „societatea civila” antiromaneasca. Alaturi de Oprea se afla Carmen Musat, nevasta fostului ofiter de Securitate George Musat, avocat al GDS si acum finantator al revistutei sotiei, „Observator cultural”, cu a sa casa de avocatura „Musat si Asociatii”. Lista sa de sustinatori e ridicola prin impostura: de la activista PCR Smaranda Enache si globetrottera regimului comunist Ana Blandiana la recent deconspiratii ca „surse” si informatori ai Securitatii Gabriela Adamesteanu si William Totok. Nici Tismaneanu nu se lasa mai prejos: o armata de „baieti de mingi” condusa cu umbreluta rosie infipta in fund de UTC-situl intarziat Ioan T Morar, face valuri electronice, mai ales cand se deschide, pe langa mai vechii colaboratori ai Securitatii din carca lui Tismaneanu, Mihnea Berindei si Sorin Antohi.

Nu vreau sa va plictisesc cu detalii. Pestilentialul e la locul lui, in gura intelectualilor de loja, dupa cum v-am citat mai sus: atat in „Observatorul” damelor culturale cat si in „22”-ul baiateilor cu posetuta.

Goana dupa gologani luati de la gura saracilor acestei tari si pentru ocuparea spatiului public cu picamarul i-a scos din minti pe „anticomunistii” de opereta.

Big Brother online: Franta vrea sa impuna cenzura pe Internet!

Camera inferioara a parlamentului francez a aprobat un proiect de lege care va permite statului un control fara precedent asupra Internetului. Desi guvernul se apara afirmand ca va imbunatati in acest fel securitatea cetatenilor de rand, militantii pentru drepturile civile,avertizeaza asupra unui 'nou jalon' al cenzurii si supravegherii, scrie Der Spiegel.

Membrii administratiei franceze spun ca proiectul este o piedica pentru criminalitatea din spatiul digital, in timp ce opozitia si organizatiile non-guvernamentale il vad ca pe un plan de cenzura care provoaca teama si dezgust, invocand chiar spectrul unui Big Brother si al statului gardian, potrivit Agerpres.

Parlamentul Frantei a aprobat marti in prima lectura proiectul de lege denumit 'Loppsi 2'. Daca si Senatul il va aproba, noua lege ar putea intra in vigoare chiar din vara aceasta si ar putea avea consecinte ample: Loppsi 2 contine reglementari care ar transforma Franta in tara europeana cu cele mai mari cenzuri, controale si supravegheri in mediul online.

Masoneria franceză prigoneşte religia în Uniunea Europeană

Sfera religioasa asfixiaza lucrarile Parlamentului European, considera aparatorii unei Europe laice, decisi sa blocheze actiunile celor ce doresc pastrarea convingerilor religioase in societatea de maine. si unii francmasoni sustin sa este vremea recastigarii "terenului pierdut".

Potrivit Eu Observer si publicatiei belgiene Le Soir, masoneria franceza estimeaza posibila deschiderea unui birou

in Bruxelles ca lobby impotriva cresterii influentei organizatiilor religioase in institutiile europene. Prima sarcina a acestuia va fi "promovarea ideii de cetatean in Europa". In 2008, Marcel Conradt, francmason declarat si asistent parlamentar al deputatei socialiste Veronique De Keyser, denunta "asaltul sectelor si al lobby-urilor religioase asupra Europei" si incita laicii sa apere constructia unei Europe care sa il lase pe Dumnezeu in afara politicii. Obiectivul lor ar fi influentarea muncii legislative a celor care detin puterea decizionala, in special a eurodeputatilor.

Parlamentul European ne îndeamnă la promiscuitate prin promovarea unor rapoarte pro-avort şi pro-homosexualitate. Recomandări ale Alianţei Familiilor.

Relatam citeva stiri recente si mai relevante din Parlamentul European privind valorile.

Raportul Tarabella

Pe 10 februarie PE a adoptat, cu un vot de 412 la 212, Raportul Tarabella privind “Egalitatea Intre Barbati si Femei in Uniunea Europeana.” Raportul prezinta citeva probleme pentru familie si valori. In primul rind, in Paragraful X din Preambul, afirma ca “recunoasterea unei autonomii fizice si sexuale depline a femeilor este o conditie necesara unei politici de sanatate sexuala si reproductiva.” (“… recognition of the full physical and sexual autonomy of women is a precondition for any successful sexual and reproductive health rights policy”). In al doilea rind, Paragraful 38 afirma ca “femeile trebuie sa aibe control asupra drepturilor lor sexuale si reproductive, in special prin acces facilitat la avort si masuri contraceptive” (“women must have control over their sexual and reproductive rights, notably through easy access to contraception and abortion”). In al treilea rind, se afirma ca femeile trebuie sa aibe acces in mod gratuit la consultatii privind avortul, iar barbatii trebuie sa fie sensitivizati in privinta responsabilitatilor proprii care le revin in domeniul reproductiv si sexual. Textul Raportului il aflati aici http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=REPORT&reference=A7-2010-0004&language=EN

Dupa cum e evident, Raportul promoveaza avortul si notiuni radicale, nefiresti si necrestine privind sexualitatea umana. Autonomia sexuala a fiintei umane e definita ca un drept. Este o notiune nu numai extrema si radicala dar mai ales una nefireasca, o norma de conduita anormala si periculoasa. Transforma sexualitatea umana intr-o comoditate. Denota prostitutie, ceva impotriva firii si a cugetului, ceva irational si imoral, infidelitate in casatorie, permisivitate, promiscuitate si iresponsabilitate. Care parinte ar promova “autonomia sexuala” ca principiu de viata si conduita pentru copiii lui?

Constiinta si bunul simt ne indeamna la responsabilitate si cumpatate, iar Parlamentul European la promiscuitate. La o politica negindita si lipsita de intelepciune. Autonomia sexuala este o contravaloare evidenta. O aberatie de la normele naturii si firii. O aberatie de la modul in care Dumnezeu ne-a conceput ca fiinte umane dependente unele fata de altele, mai ales in cel mai intim aspect al vietii noastre, adica sexualitatea. Acest aspect, mai mult ca oricare altul, ne defineste identitatea, si ne asigura o viata intima sanatoasa. Generatiile trecute ne-au invatat, iar noi la rindul nostru invatam pe copiii nostri ca ceia ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta. Autonomia sexuala desparte aceasta uniune pe care Dumnzeu a numit-o desavirsita. Sotul si sotia formeaza un singur trup, pe cind autonomia sexuala submineaza aceasta solidaritatea in familie si casnicie, transformindu-le in relatii de convenienta intre parti asa zise autonome.

Raportul insa denota si un iz totalitar. Nu e de competenta Parlamentului European sa ne reglementeze viata sexuala si intima, mai ales in directii care sunt impotriva firii. Nici sa ne indoctrineze in notiuni corecte din punct de vedere politic, la moda in metropolele depravate ale Europei, concepute si promovate de academicieni si intelectuali carora le lipseste sensul moralitatii, dar care contravin invatarura si practica crestina. Raportul Trarabella reflecta tocmai aceasta cotituta radicala in gindirea intelectuala europeana privind sexualitatea. De aceia trebuia respins.

Sfinţii închisorilor. Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948 (Nicolae Purcărea)

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae PURCĂREA

Sursa: Veghea

Mircea Platon: Lichidarea Romaniei.

Am aflat recent ca, “potrivit proiectului initiat de actuala conducere a Muzeului Taranului Roman din luna mai 2010 se va trece la strangerea expunerii Horia Bernea”. Pentru “renovari”. Inainte de a fi impachetata, expunerea Bernea va fi “fotografiata, filmata si expusa in mediul virtual, pe internet”. Expunerea Bernea ilustreaza modul in care crestinismul se regasea in structura vietii cotidiene a taranului roman. Dupa cum observa pictorul Sorin Dumitrescu: “Cine se atinge de nucleul expunerii Bernea atenteaza la identitatea muzeului, caci nu ne putem imagina un taran roman ateu. Asistam practic la o noua moarte a creatorului Muzeului”. Si asta pentru ca, inspirat de opera etnografica si antropologica a tatalui sau, Ernest Bernea, pictorul Horia Bernea a gandit Muzeul Taranului Roman nu ca pe un loc unde sa expuna in vitrine pitorescul local, ci ca pe un centru de iradiere a Romaniei profunde. Parcurgand salile concepute de Horia Bernea intelegeai de ce, intrebat de un etnograf despre cat cere pe fereastra casei sale, un taran roman a raspuns: “Nu pot s-o vand, domnule, ca prin ea am vazut toata viata mea cerul.”

Desfiintand ce a mai ramas din Muzeul Taranului Roman asa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematica” a muzeului sterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, si ale unei traditii intelectuale interesate de cum vedea taranul roman cerul. E, intr-un fel, normal ca acest lucru sa se intample astazi. De douazeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici si minigarhii intelectuali, nu fac decat sa evacueze ultimele ramasite ale Romaniei vechi. Pretextul e ca, oricum, romanii au fost dintotdeauna niste violatori, betivi, lenesi si nespalati a caror istorie nu valoreaza nici cat o varza de Bruxelles. Comunistii au ucis Romania veche. Elitele neoliberale o evacueaza in virtual. O filmeaza, o catalogheaza si o stocheaza intr-un fisier, criogenata pentru generatiile – de extraterestri probabil - viitoare.

Dupa epoca masacrelor sistematice (’44-’64), dupa deceniile complicitatilor si pervertirii calculate (’65-‘89), poporul roman a cunoscut, dupa 1989, epoca evacuarii in virtual. Totul, de la istorie la literatura, si de la religie la familie, a fost “rescris” astfel incat sa nu ne mai ramana nimic solid, niciun punct de rezistenta, nicio icoana, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor “procese” istorice prin care ar trebui sa trecem, de la cel de “restructurare” la cel de “integrare”, si de la cel de “privatizare” la “procesul comunismului”, conducatorii nostri ne-au rescris ca simpla fictiune politica pe baza careia pot accesa fonduri UE/FMI.

Daca “renovarea” Muzeului Taranului Roman e un bun pretext pentru a scapa de “crucea lui Bernea”, care depune marturie pentru o Romanie a taranilor crestini, “privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economica a Romaniei, pentru a transfera in buzunarele catorva intreaga economie nationala. Lipsiti de putere economica datorita unei legislatii care penalizeaza micul intreprinzator onest sau taranul harnic, romanii au trait democratia ca pe o noua modalitate de a fi tinuti sub control. In contextul unei vieti economice si culturale dominate de oligopoluri, democratia romaneasca a ultimilor doua decenii nu a fost decat un mod de a ne evacua in virtual, in zona optiunilor lipsite de miza, libertatea.

In contextul unui regim al carui rol e acela de a rescrie democratia intr-un cod (de bare) autoritar, “procesul comunismului” a devenit, in mod deloc suprinzator, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenta, pentru sinecuristi si pentru santaje. In loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevarului istoric si a criteriilor de judecata care ne-ar permite sa fim liberi, “procesul comunismului” a devenit, sub obladuire prezidentiala, parte a algoritmului politic care intretine minciuna si coruptia in Romania. Lichidarea fizica a luptatorilor anticomunisti din anii '50 e desavarsita, astazi, de lichidarea discursiva a adevarului pentru care au luptat martirii anticomunisti. Ambele operatiuni s-au facut prin "decret" de sus si cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricand sa elimine in virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare ca, printre intentiile celor care si-au facut trambulina academica din oasele detinutilor politici, se numara si infiintarea unui “departament” pentru “memoria si nostalgia comunismului”. Nu stiu cum poate un institut public sa “cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu stiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activitati. Si nici in ce scop. Dar stiu ca, atat timp cat va exista in Romania un astfel de “minister al nostalgiei”, e semn clar ca cineva, acolo sus, ne vinde.

Nascut in 1974 la Iasi, poet, eseist, traducator, Mircea Platon este in prezent doctorand in istorie la Ohio State University. Autor, printre altele, al lucrarilor Ortodoxia pe litere (2006) si Cine ne scrie istoria (2007), Mircea Platon este unul dintre cei mai profunzi si originali ganditori conservatori ai momentului.

Articol preluat de pe ziuaveche.ro.